Contribuția Preparandiei și a Institutului Teologic la emanciparea prin cultură a românilor

By | 18/10/2012

Abstract

Cele două şcoli arădene au fost cel puţin pentru un secol şi jumătate cele care au modelat profilul moral al tinerei generaţii, care apoi au purtat cu ei prin sate ideile naţionale, culturale şi bisericeşti, contribuind decisiv la emanciparea românilor. Tinerii preoţi şi învăţători formaţi la Preparandia şi Institutul Teologic din Arad au făcut să pătrundă şi în cele mai depărtate colţuri ideile şi conceptele deprinse pe băncile şcolilor. Ei au fost cei care au îndrumat populaţia tânără, dar şi adultă, să cunoască tainele scrisului, cititului sau a socoţii, dar şi cele mai avansate legate de istoria, geografia neamului sau a altor ştiinţe. Multă vreme învăţătorii şi preoţii au reprezentat intelectualitatea satelor. Ei au fost în fruntea multor evenimente la care au participat românii din Transilvania şi celelalte provincii supuse Vienei.

1. Introducere

Pentru românii din Transilvania, Banat şi celelalte provincii supuse Vienei secolul al XIX-lea a însemnat cu adevărat „secolul luminilor”. În veacul al XVIII-lea ideile iluministe, de a „lumina” poporul prin cultură şi-au avut începuturile, dar adevăratele „roade”, adevărata „împlinire” s-a observat în secolul următor. Înfiinţarea la Arad a Preparandiei şi a Institutului Teologic a influenţat decisiv viaţa comunităţilor locale româneşti. Pe lângă toate îmbunătăţirile vieţii de zi cu zi ca urmare a utilizării tuturor inovaţiilor aşa-numitei „revoluţii industriale”, se adaugă emanciparea din punct de vedere cultural, prin frecventarea cursurilor şcolare de cât mai mulţi copii. Aici învăţau, pe lângă lucruri considerate elementare (scris, citit, socotit, munci folositoare în activitatea gospodărească), geografie, istorie etc., care „au deschis” ochii românilor, aţâţând gândurile de emancipare.

În drumul spre desăvârşirea unităţii de neam, Biserica Ortodoxă Română din interiorul arcului carpatic a fost un apărător şi un îndrumător statornic pentru poporul român aflat sub vremelnică dominaţie străină. Prin intermediul acestei instituţii s-a păstrat credinţa strămoşească, limba şi obiceiurile străbunilor. Alături de preot, învăţătorul făcea parte din elita intelectuală a satelor. Pe lângă activitatea desfăşurată în şcoală sau în biserică, învăţătorii şi preoţii erau îndemnaţi a efectua diverse activităţi, în primul rând agricole, pentru a da un exemplu pozitiv celorlalţi locuitori ai satelor. „Activitatea învăţătorului va fi adevărată lumină, dacă nu se va resfrânge numai între cele patru ziduri ale salei de învăţământ, ci se va răspândi peste întreaga comună şi va străbate până şi în coliba cea din margine”.

2. Românii în veacul al XVIII-lea

În epoca luminilor principala preocupare a autorităţilor era cultivarea poporului, ca mijloc pentru dezvoltarea şi modernizarea naţiunilor. Educaţia dată în şcoli nu se rezuma doar la cunoştinţele practice şi ştiinţifice oferite, ci se punea accent şi pe cultivarea morală a omului, iar aici intervine biserica – considerată în epocă „factor major al formării indivizilor”. Situaţia precară a românilor era dată şi de numărul mic de şcoli româneşti, precum şi de calitatea slabă a acestora.

Curentul cultural dominant al secolul al XVIII-lea – iluminismul – duce şi la „trezirea” culturală a românilor din Imperiul Habsburgic. După cum spunea Teodor Botiş, „se iviră şi pentru neamul nostru oropsit din această împărăţie, după atâtea veacuri de întunerec şi umilire, zorile culturii şi luminii mântuitoare. Curentul acestei evoluţii trezi şi neamul românesc la o nouă viaţă”[2]. Veacul al XVIII-lea, în special a doua sa jumătate, este caracterizat de deschiderea de şcoli pentru naţiunea română în majoritatea localităţilor din Transilvania şi Banat. În timpul Mariei Tereza (1740-1780), dar mai ales în timpul lui Iosif al II-lea (1780-1790), populaţia românească din Transilvania şi Banat a făcut paşi însemnaţi de progres cultural. Acum se pune temelia învăţământului în numeroase localităţi.

În Ratio Educationis (Legea Educaţiei) din anul 1777, cu completările ulterioare, se stipulează necesitatea deschiderii de şcoli elementare în toate localităţile din Imperiul Habsburgic, „ca fiecare neam să se poată lumina prin şcolile sale naţionale, în fruntea cărora să se pună învăţători harnici”. Legea educaţiei, spiritul iluminist european l-au determinat pe Iosif al II-lea să îşi îndrepte atenţia spre şcoală şi luminarea poporului, ducând la crearea unui puternic curent demofil. După opinia împăratului Iosif al II-lea şi cel mai neînsemnat supus al său trebuia să posede un anumit bagaj de cunoştinţe pentru a fi un bun ţăran, un bun meşteşugar şi mai ales un bun apărător al ţării sale.

În concordanţă cu prevederile acestei legi, la data de 26 martie 1789 contele Carol Zichy, preşedintele cancelariei aulice a Ungariei, împreună cu secretarul său, baronul Podmanitzky, supun spre aprobarea împăratului contractele unor comunităţi din comitatele Arad, Cenad, Timiş, care erau hotărâte să îşi susţină şcoli pe spesele lor. Este vorba de comunităţile din: Dud, Târnova, Tauţ, Drauţ, Nadăş, Măderat, Mâsca, Curtacheriu, Chirechiu, Pâncota, Agriş, Miniş, Luguzău, Chier, Gurba, Şicula, Boroşineu, Gyula-Vărşand, Cintei, Cermei, Nădlac, Miniş, Şepreuş, Apateu, Iosaş, Boroş-Sebeş, Dezna, Dieci, Soboteli, Semlac, Păuliş, Buteni, Bonţeşti şi Almaş. Se recomandă aprobarea deschiderii acestor şcoli săteşti şi pe considerentul că şcolile districtuale existente nu pot fi frecventate de copii din cauza depărtării de casă şi deoarece iarna e frig, iar copiii nu au îmbrăcăminte potrivită şi nici nu se poate asigura transportul lor. Împăratul Iosif al II-lea aprobă deschiderea acestor şcoli, ba chiar alocă fonduri (câte 272 florini pentru fiecare şcoală) pentru construirea sau repararea clădirilor şi dotarea cu lemne pentru iarnă. Împăratul consideră că „educaţia tineretului român este una din cele mai importante şi mai urgente afaceri de stat, să aibă grijă ca şcoalele să fie deschise cât mai curând şi până se vor isprăvi edificiile şcolare în bună ordine, instrucţia să fie înfăptuită unde e posibil în case închiriate”. Unul dintre manualele după care se învăţa în acele vremuri era un Bucvar conceput de Mihail Roşu, apărut la Viena în 1777 şi reeditat în 1781. Acest Mihail Roşu era profesor la cursurile pedagogice de la Timişoara, iniţiate în 1779.

Deşi modeste, cu clădiri de multe ori necorespunzătoare, cu salarii mici pentru învăţători, cu material didactic puţin, aceste şcoli confesionale au pregătit de-a lungul vremii plugari „luminaţi”, creştini buni, dar şi „români adevăraţi”, care ţineau cu tărie la neamul, obiceiurile şi limba lor.

 3. Preparandia şi Institutul Teologic de la Arad.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea cei care doreau să devină învăţători urmau anumite cursuri de câteva luni unde se studia metodică, ortografie, caligrafie, aritmetică, scriere după dictare, morală, catehism, cântare bisericească şi limba germană. Ca urmare a progreselor ştiinţei şi a ideilor iluministe, la începutul secolului al XIX-lea promovarea culturală a poporului a continuat să fie o prioritate a autorităţilor statului. Dezvoltarea şcolilor cu învăţători care urmau asemenea cursuri era nesatisfăcătoare şi lentă. Un obiectiv principal în lupta de emancipare a românilor era dezvoltarea reţelei şcolare. În cadrul acestui proces, învăţătorul e văzut ca „un factor creator de istorie pentru neamul nostru”. Ţăranii de la Nădlac caracterizează calitatea de învăţător în următoarele cuvinte: „este frumos numele de învăţător, dar este şi grea şi cu mari răspunderi chemarea de învăţător pentru că învăţătorul este acela carele din nişte mlădiţe tinere şi crude are a face oameni folositori bisericii, naţiunii şi patriei noastre … trebuie mai presus de toate să planteze încă de timpuriu în aceste mlădiţe frica de Dumnezeu, pacea şi dragostea de aproapelui … numai pacea este fundamentul fericirii; unde este pace, acolo e şi binecuvântarea lui Dumnezeu, iar unde aceasta lipseşte, acolo ori mai degrabă, ori mai târziu, fie această familie, ori comună bisericească, ba chiar şi un stat trebuie să se prăpădească”.

La începutul secolului al XIX-lea Curtea de la Viena şi-a dat acordul pentru înfiinţarea a trei şcoli preparandiale confesionale ortodoxe: la Arad pentru români, la Pesta pentru greci şi la Sântandrei pentru sârbi. La Arad cursurile Institutului Pedagogic au început la data de 3/15 noiembrie 1812. La început susţinerea materială a şcolii preparandiale arădene era făcută de credincioşi. Episcopul Pavel Avacumovici a dat o circulară prin care îndruma purtarea în biserici a unui disc special pentru susţinerea şcolii normale din Arad. Primii profesori au fost Dimitrie Ţichindeal (catihet şi director); Constantin Diaconovici Loga (gramatică şi stil); Iosif Iorgovici (geografie şi matematică); Ion Mihuţ (pedagogie şi metodică).

După 10 ani, în 1822, se înfiinţează la Arad Institutul Teologic care a contribuit decisiv la pregătirea culturală a clerului român. Înfiinţarea acestei instituţii de învăţământ vine ca o încununare a eforturilor clerului şi a elitei culturale arădene, în frunte cu Moise Nicoară, de a pune pe scaunul episcopal de la Arad a unui ierarh „de sânge şi neam român”. Primii profesori de la acest institut au fost Gavri Raţ (viitorul episcop Gherasim Raţ al Aradului între 1835-1850) şi Gavril Giulani, capelan la Curtici.

Atât Preparandia, cât şi Institutul Teologic au devenit centre „de propagare a culturii şi cultivare a dragostei faţă de Biserică şi istoria românilor.”

La data de 3/16 noiembrie 1912 se împlinesc 100 de ani de când „prin bunăvoinţa împărătească şi spre recunoaşterea şi încurajarea virtuţilor cetăţeneşti ale poporului românesc din aceste părţi şi a nizuinţelor lui de emancipare culturală şi ierarhică. Un fior de sfântă bucurie şi de legitimă mândrie trebue să pătrundă inimile noastre, ale tuturora, acum când acest institut îşi împlineşte cea dintâi sută de ani a existenţei şi a operei sale culturale. Festivităţile jubilare de sub întrebare vor avea loc, aici în centru în ziua de sâmbătă în 3/16 Noemvre a.c., iar în parohii vor avea să se ţină festivităţi în ziua de 8/21 Noemvre a.c. la sfinţii arhangheli.” Cu ocazia jubileului de 100 de ani de la înfiinţarea Preparandiei în fiecare parohie s-a făcut parastas pentru profesorii trecuţi la Domnul. Totodată se ţin prelegeri pe această temă. În data de 8/21 noiembrie 1912 se ţin festivităţi la fiecare şcoală din Episcopia Aradului. Despre centenarul Institutul Pedagogic se spune „serbarea aceasta, care n’a fost numai a institutului nostru, ci a întregii noastre obşte creştinească şi românească din aceste părţi, a aflat răsunet până la mari depărtări”. Cu ocazia sărbătoririi s-a înfiinţat fundaţiunile Dimitrie Ţichindeal şi Moise Nicoară (vezi şi) „mecenatele Vasile de Stroescu” a dat 1000 cor. pentru fundaţiune şi 1000 cor. pentru cumpărarea de cărţi şi haine pentru preparanzi.

4. Emanciparea naţională prin şcoală

În Transilvania majoritatea şcolilor erau patronate de către Biserică, aceste două instituţii contribuind la făurirea conştiinţei naţionale româneşti din provinciile supuse Vienei. Aportul pe care şcoala l-a adus în realizarea idealului naţional a constat în formarea generaţiilor care au contribuit la desăvârşirea statului român la data de 1 decembrie 1918. Biserica Română din Transilvania a avut o contribuţie importantă la mişcarea naţională dusă de români în întreaga perioadă dualistă. Indiferent de cult – ortodox sau greco-catolic – Biserica a încercat şi a reuşit să păstreze nealterată sau foarte puţin atinsă fiinţa românească din această parte a Monarhiei Austro-Ungare.

Şcoala românească din Transilvania a îndeplinit în perioada dualismului rolul unui factor de unitate culturală prin circulaţia valorilor culturale româneşti de la sud sau est de Carpaţi şi modelarea tinerei generaţii în spiritul acestor valori. Planurile de învăţământ, programele şcolare oglindesc direcţia naţională în care era orientat învăţământul românesc din Transilvania.

Învăţătorii de la şcolile confesionale ortodoxe erau atât educatorii copiilor, cât şi îndrumători morali şi culturali ai adulţilor. Erau îndrumători culturali pentru că se ţinea cont de ridicarea populaţiei prin cultură, organizându-se periodic cursuri pentru adulţi, „şi pe acest teren ai premia” pe învăţătorii zeloşi.

Erau îndrumători naţionali în lupta pe care poporul român din Transilvania şi Banat o ducea pentru emanciparea sa naţională. Erau intelectualii satelor, alături de preoţi. Scopul şcolii elementare confesionale era de „a creşte caractere şi a înmulţi şi întări puterea de muncă a poporului care-i capitalul cel mai preţios al neamurilor şi se manifestă în promovarea comorilor spirituale şi în sporirea comorilor materiale”. Deci, învăţământul confesional e „un adevărat şi puternic mijloc pentru luminarea, întărirea, pentru desvoltarea sufletului nostru etnic plămădit în arhiva bisericii străbune şi încălzit de soarele credinţei, care se manifestă atât de curat prin limba neamului”.

Şcoala e numită „focular de lumină şi creştere”, iar procesul de învăţământ e caracterizat drept „elementul care insuflă viaţă păreţilor reci şi trece sufletele tinere prin botezul luminii”, iar „în comunele în care şcoala, din oarecare pricină nu funcţionează … copiii sunt lăsaţi în mâna sorţii şi pradă întunericului”.

În majoritatea localităţilor era un singur învăţător confesional care se îngrijea de educaţia tuturor copiilor care frecventau şcoala, care era considerată instituţie de educaţie şi cultură. „Şcoala, care trebuie să ne fie un ideal, trebuie să o pornim cu un aparat mai mare, iar spiritul timpului pretinde ca toţi învăţătorii să fie la culmea misiunei lor”. Într-un articol apărut în săptămânalul „Biserica şi Şcoala”, învăţătorilor li se atrage atenţia: „apostoli ai culturei neamului sunteţi chemaţi să fiţi!”.

Conducerea şcolilor confesionale a ajuns la concluzia că „înaintarea” poporului se face prin învăţătură, prin şcoală. De aceea se luptau permanent pentru mărirea procentului elevilor care frecventau şcoala. S-a ajuns chiar până la a da amendă părinţilor ce nu-şi trimit copiii la şcoală. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea se efectuau tot mai des cursuri pentru adulţii analfabeţi.

Se încerca să se pună accent mai ales pe materiile care contribuiau la dezvoltarea ideilor naţionale. Despre limba română se spune că este „acest ştudiu de cea mai mare importanţă în învăţământul elementar”. La data de 13/26 iunie 1904 Iuliu Grofşoreanu, învăţător în Galşa şi inspector la examenele din protopopiatul B.Comloş caracterizează predarea limbii române, spunând că e „o sarcină ce răpeşte cea mai mare parte din timpul şcoalei”. În cadrul şcolii trebuie să se dezvolte în primul rând „agerimea minţii … nobilitatea inimii … creşterea de oameni cu caractere fine”, ceea ce nu prea s-a urmărit de către învăţătorii din protopopiatul B.Comloş în acel an.

Multor învăţători li se atrage atenţia ca în timpul anului şcolar „să nu neglige învăţământul limbei materne în partea sintactică şi gramaticală”, cum i se cere învăţătorului Ioan Giuchici din Becicherecul Mic. La data de 4/17 iunie 1904 învăţătoarei Parascheva Murgu din Utvin i se recomandă „se fie cu băgare de seamă la corectitudinea limbei în respunsurile elevilor”. La fel i se recomandă şi învăţătorului Ştefan Creţu din Cerneteaz la data de 17/30 mai 1903. Tot atunci, învăţătorului Mihai Vulpe din Jadani i se recomandă ca „învăţământul limbei materne să nu’l desconsidere şi neglige în contul altor obiecte”.

Fiecare an şcolar se încheia cu susţinerea de către elevi a unor examene, care în general erau orale. Se organizează examenele finale ca o modalitate de verificare a cunoştinţelor elevilor, dar şi ca o propagandă pedagogică şi culturală printre părinţi. Aceste examene sunt caracterizate drept o „festivitate şcolară, ce ar avea menţiunea să-i însufleţească pentru şcoală şi pentru causele noastre bisericeşti naţionale” pe părinţii elevilor, după cum spune comisarul consistorial pentru protopopiatul Buteni, învăţătorul arădean Iosif Moldovan.

La aceste examene participau, pe lângă inspectorul şcolar, învăţătorii de la şcolile din localitatea respectivă sau de la cele învecinate, părinţii elevilor, precum şi conducerea comunităţii (preotul, membrii comitetului parohial, notarul comunal etc.). Examenele şcolare erau anunţate din timp. În circulara emisă la data de 11/24 mai 1904 se precizează: „vă poftesc a avisa de timpuriu despre aceasta Comitetul parohial şi pe învăţători, a publica în Duminica premergătoare acest termen şi în Sfânta biserică şi a pofti pe părinţi a participa la examen în număr cât de însemnat; cu un cuvânt a stărui, în coînţelegere cu toţi factorii chemaţi ca esamenului să i se dee importanţa cuvenită conform scopului cel urmăreşce, să fie adevărată sărbătoare de încheiere menită a îndemna şi încuraja pe părinţi şi şcolari deopotrivă”. În anul următor, la data de 10/23 mai 1905, se cere ca la examenele şcolare să participe „toţi parochienii dornici de învăţătură şi iubitori de aşezămintele sfintei noastre biserici.” Anunţarea din vreme a datei susţinerii examenelor şcolare se făcea având în vedere ca „atât părinţii cât şi alţi credincioşi cari se interesează de mersul învăţământului nostru poporal să poată participa la aceste ezamene”. Această precizare s-a făcut în circulara emisă la data de 10/23 mai 1906.

Cu o duminică înainte de examen se anunţa în biserică „celor interesaţi spre a participa la acea sărbătoare şcolară”. Toţi credincioşii erau invitaţi verbal, iar „inteligenţa” primea invitaţie scrisă. Elevii cei mai buni şi care au „cercetat mai regulat” şcoala sunt premiaţi cu „cărticele instructive şi de rugăciuni”, după posibilităţile comitetului parohial sau alte rechizite şcolare.

În urma rezultatelor de la examene, învăţătorii sunt împărţiţi în două categorii: cei „buni şi zeloşi” şi cei „cari n-arată faţă de şcoală nici cel mai mic interes”. Într-un alt articol intitulat „Dascălii noştri nu lucrează”, autorul, Dimitrie Popovici, învăţător la şcoala din Cuvin, caracterizează munca învăţătorilor ca fiind „activitatea noastră prestată pe altarul bisericii şi şcolii şi prin aceasta pe altarul naţiunii noastre”.

Consistoriul diecezan cere ca toţi învăţătorii, care au obţinut rezultat cu elevii „nesuficient”, „suficient” sau „nemulţumitor” în urma examenelor de final de an şcolar, să fie întrebaţi de către protopop sau inspectorul şcolar despre cauzele care au dus la acel rezultat. La data de 8/21 august 1903 e întrebat învăţătorul Filimon Sârca din Tălagiu, protopopiatul Hălmagiu. Acesta e învăţător începând cu anul 1874 şi e sfătuit să iasă la pensie, după aproape 30 de ani de activitate.

Pentru îmbunătăţirea procesului de învăţământ se fac diverse propuneri. O idee ar fi cursurile metodice organizate vara, în timpul vacanţelor, „anumit pentru acei învăţători cari cu ocaziunea esamenului nu ar arăta resultate dorite, precum şi pentru cei ce ar dori să-şi înmulţească cunoştinţele speţiale”.

Comisarul consistorial Ioan Tuducescu, în urma inspecţiilor la examenele de la finalul anului şcolar 1903/1904 propune ca învăţătorii care au obţinut calificativele „distins” şi „lăudabil” să se dea exemplu peste tot şi să fie amintiţi în sinodul consistorial următor. „În fiecare Joe, învăţătorii distinşi să ţină prelegere din feluritele obiecte cu şcolarii din acea comună, unde examenul a fost numai suficient, ca să vază respectivii învăţători cum să tractează materia şi cum să aplică metodul”. Acest lucru s-a propus în vederea îmbunătăţirii procesului de învăţământ.

Învăţătorii deja instalaţi în funcţii erau invitaţi de multe ori să urmeze diferite cursuri pentru a se specializa în anumite domenii, mai ales pentru a da un exemplu personal celorlalţi locuitori. Aceste cursuri se organizau în timpul vacanţelor şcolare. În iarna anului 1904 s-a organizat un curs de agronomie, recomandat de către consistoriul diecezan arădean tuturor dascălilor din eparhie: „învăţătorii tractului să cerceteze cursurile de agronomie şi să-şi câştige cualificaciunea necesară pentru a putea crea şcoale economice în legătură cu şcoala de repetitiune”. Alături de aceste cursuri erau recomandate şi unele cărţi care puteau fi de un real folos învăţătorului atât la şcoală, cât şi în viaţa de zi cu zi. Prin circulara din data de 7/20 noiembrie 1904 este recomandat „opul Dlui Dr. Oláh Gyula, Az ember és az egészség (Omul şi sănătatea) din care învăţătorimea să să poată instrua asupra mijloacelor de a da primul ajutor în cazuri de răniri or îmbolnăviri repentine precum şi asupra regulelor higienice”.

În timpul primului război mondial pentru ca „şcoala să nu sufere şi copiii de şcoală să nu rămână pradă uliţelor şi întunerecului minţii” preoţii preiau locul învăţătorilor plecaţi „sub drapel”. Având în vedere situaţia dezastruoasă a şcolii, episcopul arădean Ioan I. Papp protestează la ministerul cultelor şi instrucţiei publice. În opinia arhiereului, învăţătorii ar trebui lăsaţi în şcoli, iar la „antistii” să fie chemaţi alţi cetăţeni cunoscători de carte. Efectul intervenţiei episcopului s-a văzut prin faptul că unii învăţători „au fost redaţi copiilor”. În Consistoriul Oradea 6 învăţători s-au reîntors la şcoală în urma acestui protest.

În toamna anului 1918 au izbucnit numeroase mişcări în vederea instituirii unei administraţii româneşti în provincie. În localităţile Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului asemenea acţiuni au avut loc începând cu luna noiembrie a anului 1918. Acum puterea de stat maghiară a fost desfiinţată, iar conducerea localităţilor a fost preluată de români, de Consiliile Naţionale şi de Gărzile Naţionale organizate la nivel local. O mare însemnătate în acele zile ale anului 1918 a avut-o activitatea învăţătorilor şi profesorilor. Această categorie socială a făcut parte din conducerea Consiliilor Naţionale şi a Gărzilor Naţionale locale, participând activ la instaurarea autorităţilor locale româneşti.

În toamna anului 1918 în majoritatea localităţilor din cadrul Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului – şi nu numai – au avut loc adunări naţionale pentru alegerea deputaţilor care să reprezinte comunitatea locală la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia din data de 1 decembrie 1918. Majoritatea acestora s-au desfăşurat în faţa bisericilor. Printre conducătorii acestor adunări, ca şi printre delegaţii aleşi s-au numărat şi numeroşi preoţi sau învăţători. Din toate timpurile „chemarea preoţească este chemarea chemărilor”, după cum afirma şi Traian Văţian, protopopul Aradului, în circulara din data de 10 octombrie 1925, preoţii fiind, alături de învăţători, cei care „chemau” poporul atât la mântuirea pământească prin cultură, cât şi la mântuirea spirituală.

(Citit de 77 ori)