Fecioarele înlacrimate

By | 18/05/2013

20130517_02Secolul al XVIII-lea, cunoscut ca Epoca Luminilor și a Rațiunii în occidentul Europei, a fost, pentru creștinii din Europa Centrală și pentru cei din Transilvania în special, un timp al lacrimilor Maicii Domnului. Pe măsură ce stăpânirea Casei de Habsburg se substituia celei a Imperiului Otoman și noi realități politice își căutau puncte de sprijin în societatea tradițională, un ajutor pe cât de neobișnuit pe atât de eficient a venit din partea icoanelor Fecioarei cu Pruncul,care au început să lăcrimeze, oferind învingătorilor motive suplimentare de speranță în izbândă. Prima astfel de minune s-a petrecut în 14 noiembrie 1696 în modesta bisericuță de lemn din satul Pociu pentru care,în 1676, un enoriaș ce fusese în prizonierat la turci a donat o icoană a Maicii Domnului, dorind să-și exprime astfel recunoștința pentru eliberare. Această icoană a plâns, cu întreruperi, între 14 noiembrie și 18 decembrie 1696, săvârșind în acest răstimp și vindecări printre numeroșii pelerini care au venit să vadă miracolul. În urma unei anchete care a verificat autenticitatea faptelor, episcopul catolic din Eger a declarat icoana făcătoare de minuni, atrăgând astfel atenția Curții imperiale, care a dispus mutarea icoanei în domul din Viena și promovarea imaginii sale ca protectoare a regatului Ungariei. Copia așezată pe iconostasul bisericii din Pócs a lăcrimat și ea în august 1715, cele două miracole transformând mica așezare în cel mai important loc de pelerinaj din Ungaria.

Un eveniment similar s-a petrecutîn 15 februarie 1699 la Nicula, unde soldații regimentului austriac de la Gherla, cantonați în sat pentru iernat, au fost primii martori ai lăcrimării icoanei Maicii Domnului pictată cu aproape două decenii mai înainte de Luca din Iclod, la cererea nobilului local Ioan Cupșa. Fecioara a plâns până în 12 martie, când a fost mutată cu mare procesiune în capela castelului de la Benediug al contelui Sigismund Corniș. Alertat de minune și de valul de pelerini ce se îndrepta spre castel, micul grup al misionarilor iezuiți din Cluj a organizat anchetanelipsită în astfel de situații și, după stabilirea certitudinii miracolului, a solicitat ducerea icoanei la Cluj, unde i s-ar fi putut acorda cea mai înaltă cinstire. Având de luptat cu împotrivirea contelui și a locuitorilor din Nicula, iezuiții au cerut medierea arhiepiscopului primat al Ungariei. În așteptarea verdictului său, dar și pentru a îndepărta icoana de reședința puternicului conte, iezuiții au permis niculenilor să-și ducă icoana acasă, după ce în prealabil au închis-o într-o raclă și au încredințat-o pazei permanente a soldaților din regimentul de la Gherla, de la care au preluat-o din nou în preajma sărbătorii Rusaliilor, ca urmare a răspunsului favorabil primit de la Viena. Legendele despre furtul pus la cale de un voievod român,efortul constant de promovare a icoanei de la Cluj ca adevărata icoană care a plâns în 1699 și desfășurarea unui pelerinaj paralel la Nicula au pus mereu sub semnul îndoielii originalitatea icoanei încredințate iezuiților, care poate fi astăzi admirată și venerată în biserica acum piaristă din Cluj-Napoca.Restaurarea la care a fost supusă icoana ce a făcut obiectul pelerinajului de la Nicula și descoperirea documentelor care atestă execuția de către Luca din Iclod a unei alte icoane a Maicii Domnului cu Pruncul, cea de la Ilișua, prin care a devenit posibilă o cercetare comparativă, permit, cu maximă probabilitate, aprecierea ca original a icoanei de la Nicula, cea de la Cluj devenind astfel prima copie dintr-un șir nenumărat de replici executate de-a lungul timpului. Pictorii români antrenați în fenomenul reproducerii icoanei care a plâns în 1699 la Nicula au rezolvat într-un mod admirabil dualitatea imaginii, folosind adeseori ca model gravurile publicate de iezuiți pentru promovarea icoanei ajunse în custodia lor. Produse artistice de foarte bună calitate, realizate de gravori celebri în epocă, tipărite la Tyrnavia, Viena, Buda, Bratislava, Amsterdam și, bineînțeles, la Cluj, aceste gravuri au inspirat numeroase generații de pictori aparținând tuturor etniilor din Transilvania.Imaginea rezultată din combinarea celor două icoane este un bun exemplu de artă vernaculară,o veritabilă Madonă transilvăneană, ale cărei trăsături au fost preluate de o foarte mare parte a icoanelor pictate pentru români pe parcursul secolelor XVIII și XIX.

Cea mai celebră Fecioară înlăcrimată a Transilvaniei, icoana de la Nicula a fost doar prima care s-a manifestat în acest mod miraculos. În 9 august 1714 un comportament similar a avut icoana Maicii Domnului din biserica românilor din Cluj-Mănăștur, dar, pentru a evita concurența,iezuiții, care au preluat-o pentru a verifica autenticitatea minunii,au refuzat să o restituie, urma ei pierzându-se în foarte scurtă vreme. În 1717, anul ultimei și devastatoarei invazii tătare, au plâns icoanele Maicii Domnului de la Spermezeu și Ilișua (ambele localități situate astăzi în jud. Bistrița-Năsăud). Icoana de la Ilișua, pictată tot de Luca din Iclod, a plâns din nou între 25 februarie și 1 martie 1729, după care a fost ridicată și dusă în castelul de la Benediug din ordinul aceluiași conte Sigismund Corniș. Actualmente icoana se află în muzeul Mitropoliei Ortodoxe din Cluj-Napoca.Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea a lăcrimat icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Bixad, dar preotul nu și-a anunțat superiorii pentru că s-a temut că icoana va fi dusă la Viena, la fel ca cea din învecinatul Pociu. În 1749 a plâns icoana Maicii Domnului din biserica de la Vășad (jud. Bihor), iar în 2 aprilie1780 cea de la Vidrasău (jud. Mureș). Ridicate de autorități pentru examinare, ambele au dispărut fără urmă. O tradiție târzie pune pe seama icoanei Maicii Domnului de la Mănăstirea Prislop (jud. Hunedoara) lăcrimarea care s-a petrecut în 18 martie 1764 în capela reședinței episcopale din Blaj, la catafalcul episcopului Petru Pavel Aron. Atunci a lăcrimat însă o altă icoană, care fusese pictată în 1737 chiar pentru iconostasul acelei capele, comandat de episcopul Inochentie Micu. Lăcrimarea a durat din 18 martie până în 12 octombrie 1764, iar între martori s-a numărat și însuși episcopul romano-catolic al Transilvaniei, care s-a îngrijit de trimiterea icoanei la Viena spre a fi mai bine investigată. Comisia solicitată să se pronunțe asupra miracolului nu a putut da însă nici un verdict, negăsind destule argumente nici în favoarea și nici pentru negarea lăcrimării, iar icoana nu a mai fost restituită.Icoane ale Maicii Domnului au plâns și în Moldova, la Hotin, în 1671, și în Țara Românească, la București, în 1738, dar aceste lăcrimări nu au putut concura cu minunile făcute de alte icoane către care se îndrepta deja de veacuri evlavia credincioșilor și astfel memoria lor s-a pierdut, nelăsând decât vagi consemnări în cronici.

Cum dintre icoanele care au lăcrimat cele mai multe au dispărut, restul fiind cunoscute doar ca urmare a cercetărilor de arhivă, este foarte posibil ca numărul lor să fi fost mai mare. Cunoașterea lor depinde doar de șansa descoperirii anchetelor care invariabil au însoțit minunea lacrimilor, dacă această minune a fost făcută publică. Păstrarea secretului a ajutat la rămânerea icoanelor în bisericilor pentru care au fost destinate, iar unele pelerinaje locale, precum cel de la Mănăstirea Strâmba, unde este venerată o altă icoană a Maicii Domnului pictată de Luca din Iclod, se poate să se fi dezvoltat ca urmare a unui asemenea eveniment, de care a știut inițial foarte puțină lume,dar a cărui amintire nu a mai fost transmisă generațiilor viitoare.

Cunoscut de toată lumea sau doar de un grup foarte restrâns, miracolul lacrimilor a condus întotdeauna la numeroase alte minuni, pe care le-au făcut nu numai icoanele care au plâns, ci și copiile lor. Multe dintre reproduceri sunt astăzi împodobite cu ex voto-uri, semn al rugăciunilor împlinite de-al lungul timpului. Dacă prima minune, cea a lăcrimării, a fost o decizie a Maicii Domnului însăși, celelalte au fost, în bună măsură, minuni ale credinței și ale iubirii deosebite față de icoana-prototip pe care copiile o înfățișau și pe care cel mai bine o ilustrează larga răspândire a acestor copii. De fapt, se poate aprecia că undeva spre mijlocul secolului al XIX-lea aproape că nu mai exista în Transilvania biserică românească în care să nu se fi aflat măcar o copie a icoanei de la Nicula, iar replici pictate, sculptate sau gravate ale icoanei de la Cluj erau venerate în numeroase biserici romano-catolice din întreaga Ungarie sau împodobeau castelele nobiliare. De fapt, tocmai existența într-un număr impresionant a acestor copii a făcut posibilă organizarea unei expoziții având ca subiect lăcrimarea icoanelor Maicii Domnului. Fenomen spiritual, social și artistic deopotrivă, venerarea unei icoane făcătoare de minuni s-a manifestat prin credință, pelerinaj și multiplicarea imaginii. Credința în realitatea lacrimilor de la Nicula nu a încetat, pelerinajul are loc și astăzi în sărbătorile dedicate Maicii Domnului, dar nimeni nu mai știe că și biserica de acasă a fost cândva împodobită cu chipul Fecioarei înlăcrimate. Această expoziție propune o inevitabil fragmentară recuperarea memoriei și mai ales cinstirea din nou a acestor icoane, născute din dragostea strămoșilor pentru imaginea miraculoasă de la Nicula, dar abandonate între timp în depozitele muzeelor.

(Citit de 67 ori)