Adolescență, tinerii și Biserica

By | 15/03/2014

afis_20140314_adolescenta_tinerii_si_bisericaPr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Aș vrea să plec de la un cuvânt al lui Alexander Schmemann, un profesor de teologie renumit, al cărui jurnal de bord a fost publicat acum câțiva ani la Editura Reîntregirea de la Alba Iulia. Şi Schmemann spune, la un moment dat, aşa: Oamenii vin mereu şi cer sfaturi – fără îndoială că de la preot – şi o slăbiciune sau o falsă ruşine nu mă lasă să-i spun fiecăruia dintre ei: nu am niciun sfat să-ţi dau. Am doar o bucurie vlăguită, dar pentru mine neîntreruptă. O vrei? Nu, nu o vreau. Ei voiau să discute despre probleme şi să vorbească despre soluţii. Nu, n-a existat o victorie mai mare a diavolului în lume decât această religie psihologizată. Există orice în psihologie. Un singur lucru este de neînchipuit, este imposibil: bucuria. Ceva mai înainte, Schmemann spunea un lucru pe care cred că ar trebui să îl păstrăm în minte pe tot parcursul discuţiei noastre din seara aceasta, şi anume acela că Biserica nu oferă soluţii. Biserica nu oferă soluţii, pentru că Biserica ne cere ceva mai mult: ne cere, de fiecare dată, să fim oameni noi, în Iisus Hristos. Ne cere să biruim realitatea morţii, ne cere să biruim realitatea păcatului şi, pentru aceasta, nu există soluţii – există numai bătălii, există numai încrâncenate lupte. Nu există, dacă e să folosim un limbaj de desen animat, gen Asterix şi Obelix, „poţiuni magice” pentru rezolvarea problemelor de genul acesta. Poate că de la acest lucru trebuie să pornim în încercarea de a identifica dacă Biserica răspunde la marile probleme sau la marile provocări ale lumii contemporane şi în ce mod vine ea să rezolve situaţiile de criză.

Din nefericire, România vuieşte, de câțiva ani de zile, despre o situaţie de criză. Nu putem face abstracţie, ca tineri, ca oameni ai altarului, ai catedrei, ca oameni ai condeiului, o parte dintre noi, de aceşti tineri plecaţi să-şi îndeplinească, într-un fel sau altul, meseria, profesiunea şi care – nu-i aşa? – au fost răpiţi fie din interese economice, fie politice, fie sociale. Nici nu mai contează, de altfel, ce se întâmplă sau de ce se întâmplă aceasta, ci doar faptul că trei oameni se află într-o situaţie gravă, în faţa prăpastiei morţii. Şi aceasta este o criză. Din păcate, Biserica n-a reuşit să ne înveţe limbajul corect al Sfinţilor Părinţi, care numeau criză din grecescul krisis, spunând că orice situaţie care se cere lămurită pozitiv este o situaţie de criză şi că Biserica întotdeauna stă într-o astfel de tensiune crizată, pentru că încă nu şi-a rostit ultimul cuvânt, care este Aminul de după Maranata, de după Domnul vine. În niciun caz, Biserica nu este un factor de transformare a societăţii moderne într-un soi de feudă în care să trimită, prin internet sau faxuri, câte o reţetă de vindecare fiecărei persoane în parte, ci ea trebuie să rămână înaintea oamenilor ca o mărturie fermă, ca un stâlp de foc care ne poartă prin pustia lumii acesteia la izvorul Nerei, cel în care se transformă apa amară în apă dulce; care ne trece Marea Roşie, dacă este nevoie, sau dincolo de Iordan, în Ţara Făgăduinţei, Care este Împărăţia lui Dumnezeu, atât de prezentă în lume şi atât de absentă în viaţa creştinilor.

De aceea, prima provocare pe care o avem din partea Bisericii este întrebarea: până unde se întinde Biserica? Oare cât din părerea noastră proprie despre Hristos aparţine Bisericii şi cât este făcutul nostru, idolatrizarea Ortodoxiei prin propriile noastre gânduri? Ca să înţelegeţi bine ce vreau să vă spun, până şi faptul că noi ţinem conferinţe în centre ortodoxe sună un pic fals pentru că, în general, conferinţa este o chestiune extrem de academică şi, dacă vreţi, raţionalistă, care ţine, într-un fel sau altul, de spaţiul academic, universitar sau de orice fel de spaţiu vreţi – politic, eventual –, dar nu de Biserică. În Biserică, izvorul cuvântului pleacă dinspre taine, dinspre liturgic, dinspre altar şi ne atinge pe fiecare dintre noi în parte în măsura în care ne-am pregătit să primim acest cuvânt de viaţă vie. De aceea, iată, un răspuns al Bisericii la criza de comunicare actuală dintr-însa – şi trebuie să recunoaştem că ea există – sunt aceste întâlniri care contează nu neapărat prin faptul că vom spune noi cuvinte multe şi spumoase, ci prin acela că ne vedem faţă către faţă şi nu atât eu cu dumneavoastră, cât dumneavoastră, unii cu ceilalţi, pentru că doar astfel puteţi să refaceţi acea unitate necesară. Pentru ca voi să vedeţi faţa mea şi pentru ca împreună să vedem Faţa lui Dumnezeu, trebuie să vă vedeţi mai întâi feţele unii altora, să vă învăţaţi unul cu celălalt, ca să puteţi mărturisi că vă cunoaşteţi, că vă iubiţi, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este o Împărăţie a Iubirii şi începe din mijlocul nostru către ceilalţi, şi nu neapărat din mijlocul conştiinţei noastre ortodoxe, din mijlocul conştiinţei noastre riguros ecleziale asupra lucrurilor care ni se întâmplă.

Spune, la un moment dat, tot părintele Schmemann că principalul duşman al Ortodoxiei este ortodoxismul ei – idolatrizarea în lucruri strâmte, falsele rigori. Nu pot să spun eu acum neapărat câte ştiu – le ştiţi şi dumneavoastră, de altfel –, dar, de exemplu, îmi vine greu să cred că rigoare în post înseamnă musai numai să nu mănânci din câte una sau din cealaltă, când, de fapt, rigoarea este să mănânci cu bucurie din toate câte ţi se dau, pentru a posti din ele. Câtă vreme lipseşte aspectul pozitiv din ceea ce avem de făcut, câtă vreme lipseşte bucuria noastră în postire, postirea nu are niciun sens şi nu este altceva decât un soi de „criză vegetalo-stomacală”, cu ghilimelele de rigoare, în sensul că încercăm să trăim vegetativ în lumea din nefericire extrem de vegetală din jurul nostru. Observaţi că noi înşine devenim duşmanii propriei noastre deveniri întru fiinţa eclezială, pentru că, agăţându-ne de tot felul de lucruri mărunte, scăpăm din vedere ideea aceasta fundamentală că, în esenţă, în mijlocul Bisericii este Hristos şi că Hristos este bucuria noastră; că, în mijlocul sărbătorii, este Hristos şi că Hristos este bucuria noastră. Pentru că, dacă, în mijlocul sărbătorii, nu este Hristos, ci sunt propriile noastre opţiuni pentru a ne hrăni mai bine, pentru a bea mai bine, pentru a ne hlizi mai bine, atunci am transformat sărbătoarea în sărbătorire şi L-am dezbrăcat pe Hristos de slavă şi nouă noi înşine ne-am rupt în două veşmântul Botezului. De ce vă spun acest lucru? Pentru că, în general, asistăm, în vremea actuală, la un soi de centrifugare a valorilor din Ortodoxie. Ies din Ortodoxie, de exemplu, valorile care privesc dialogul, valorile care privesc realitatea clară a împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Ies din Biserică valorile care ţineau Ortodoxia altădată: adânca smerenie, colegialitatea sinodală în care preoţii se respectau unii pe ceilalţi şi în care credincioşii, respectându-se unii pe alţii, reuşeau să intre în comuniune şi în comunicare decisivă cu preoţii lor parohi.

Astăzi asistăm, în schimb, la mici revoluţii, dintre care unele personale. Am ajuns să ni se socotească revoluţie dacă slujim privegheri în biserici de oraş, de parcă am avea un tipic monahal şi un tipic pentru popii de oraş. E drept că s-au şi editat astfel de forme distincte de tipic, dar asta e problema celor care le-au editat, căci, în esenţă, nu există decât o singură formă de tipic. Asistăm, de exemplu, la grozăvia de a-i vedea pe oameni mai mult fugind de spovedanie decât venind la spovedanie, pentru că se simt, într-un fel sau altul, dezechilibraţi de nesimţitoarele întrebări ale preoţilor, de neatenţia lor, de lipsa lor de discreţie. Intrăm, uneori, în sufletul credincioşilor cam cum intră presa în drama aceasta din Irak. Eu am curajul să o spun şi o spun cinstit: copiii aceia vor muri, dacă vor muri, pentru că oamenii de presă au ucis oameni de presă. În astfel de situaţii delicate, se întâmplă ca în taina lui Dumnezeu: aceste taine se cinstesc cu tăcerea, nu cu pălăvrăgeala multă şi cu prostia plutitoare peste toate apele. Ori, dintr-odată, omul şi-a creat reversul: ajuns la spovedit, începe să se scuze, să se îndreptăţească. Ajung să fie de vină pentru păcatele sale Dumnezeu şi soborul de sfinţi tot – plus vecinii, neamurile, moşii şi strămoşii. Toată lumea e vinovată de păcatele lui, numai el ba, pentru că a transformat spovedania într-un soi de clădeală psihologică a conştiinţei şi pentru că se ascunde după deget în permanenţă încercând să dovedească, prin aceasta, că el totuşi are valori ortodoxe pe care le propovăduieşte şi le propagă. Faptul că vine îm-batic-cită şi cu două cuie bătute în cap peste batic sau cu fustă mai lungă decât trena reginei Angliei la încoronare a transformat-o pe cuvioasa analfabetă spiritual într-un soi de madonă sixtină care împarte şi desparte indulgenţele în bisericile noastre parohiale. Ori, lucrurile acestea sunt grave. Nu în ele se găseşte ieşirea din criză. Nu aşa se rezolvă ieşirea din criză, de exemplu, în raport cu lipsa tineretului din bisericile noastre, deşi asta n-ar fi o problemă, pentru că, dacă suntem cinstiţi şi ne uităm bine, vedem că avem foarte mulţi tineri în Biserică în ciuda faptului că nu facem prea multe pentru ei.

De aceea, vreau să înţelegeţi bine ce vreau să vă spun în seara aceasta. Încercaţi să depăşiţi limita instituţională despre care vi s-a vorbit şi de care luaţi aminte când spuneţi că mergeţi la biserică. În sine, fiecare dintre noi este mădularul Bisericii şi fiecare dintre noi are, în raport cu biserica din care face parte, o misiune de îndeplinit. Niciunul – absolut niciunul – nu suntem lipsiţi de acest soi de misiune. Rămâne doar să o vedem, să ne capacităm să lucrăm în favoarea lui Hristos în mijlocul semenilor noştri şi veţi vedea că multe dintre lucrurile care nu vă convin şi la care reacţionaţi le puteţi îndrepta începând să vă îndreptaţi dinspre voi înşivă. Fiecare Biserică se îndreaptă dinspre persoanele care o alcătuiesc către Hristos, persoanele luându-şi tăria îndreptării din Hristos, Care este Capul Bisericii. Noi, care tot acuzăm cezaro-papismul catolic, avem grijă de fiecare dată să fim mai cezari şi mai papi decât Papa, încercând să spunem că numai între anumite rigori foarte clare şi legale se poate desfăşura şi împlini mântuirea noastră. Nu cred asta câtă vreme n-am văzut niciun înger stând cu cronometrul să vadă în cât timp ne facem canonul sau câtă vreme n-avem montat la genunchi niciunul dintre noi vreun cadran de numerotare a metaniilor bătute peste zi, ca un kilometraj pus la maşină. Noi nu suntem roboţei – nici măcar Andreea Esca nu suntem, roboţi televizaţi. Suntem oameni, cu propriile noastre slăbiciuni, fără îndoială, neatenţi de cele mai multe ori, prostalăi, câteodată – mă iertaţi de cuvânt prost –, dar suntem oameni cu propria noastră personalitate care se întâlneşte de fiecare dată cu darul Persoanei lui Iisus Hristos Cel Înviat. Ori, lucrurile acestea nu le mai auzim, nu ni le mai spunem şi uităm că suntem noi înşine rodul Iubirii lui Hristos.

Cel mai repede reacţionăm când spunem că Biserica nu are activitate socială, deşi să ştiţi că o are. Printre altele, chiar are foarte multă activitate în raport cu puţinul dat. Arivismul acesta care ne cuprinde pe toţi aşa, într-un fel de nebunie – să facem, să rezolvăm, să construim –, e un soi de burghezo-moşierime intelectuală. Azi dimineaţă, citeam la cineva că în capitalism nu-L găseşti pe Hristos pentru că acesta niciodată nu primeşte porunca bolnav am fost şi m-aţi căutat – adică nu prea caută la cel bolnav. În socialism, nu te mântuieşti, că niciodată nu zici că Tu eşti Dumnezeul nostru şi Ţie Slavă Îţi înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Deci unora, cu tot activismul lor social, le lipseşte, de fapt, tocmai această căldură pe care să o propage către oameni, cărora să le arate că nu sunt instrumente ale politicii sociale. Cât despre socialism, nici nu mai discutăm, pentru că, lipsind Dumnezeu, tot fundamentul începe să se împrăştie ca un nisip mişcător. Seamănă lucrul acesta cu unul pe care l-am citit într-o carte şi pe care l-am auzit apoi de foarte multe ori de la oameni, într-o formă sau într-alta. Se spune că, de pe un munte înalt, se cobora un părinte de la părintele lui duhovnicesc. Înspre muntele acela, se urca un alt părinte, care-i zice acestuia: De unde vii? De la Avva cutare… Băi, am auzit că părintele vostru face minuni. Mă duc şi eu să-l văd. La care, ăsta îi răspunde: Băi, nu ştiu ce numeşti tu minune, că la noi în ţară minune se cheamă când noi împlinim voia lui Dumnezeu, iar la voi în ţară minune se cheamă atunci când Dumnezeu împlineşte voia voastră. Activismul social către care tindem şi cu care încercăm să rezolvăm toate problemele lumii, această dependenţă de tsunami ca să-i vedem pe cei din Indonezia sau dependenţa de SIDA, ca să putem să-i vedem pe cei bolnavi de SIDA sau pe cei cu adevărat în nevoi de lângă noi ne fac să uităm, în esenţă, că noi nu suntem ai socialului şi că o Biserică ce se organizează lumeşte piere lumeşte. Că, de-a lungul istoriei, în foarte multe rânduri, s-au încercat instituţionalizări ale acestui ajutor social, dar că noi nu suntem trimişi înspre oameni ca să le vorbim despre minunile pe care noi le săvârşim în viziunea noastră, ci despre minunile pe care Dumnezeu le poate săvârşi spre vindecarea lor. Cu alte cuvinte, se aseamănă activismul acesta social înspre care încercăm să mergem – un pic protestant, aşa – cu o absolventă de facultate care vrea carieră cu orice preţ. Şi pentru că vrea carieră cu orice preţ, se bagă în studii, în stagii de formare, de reformare, mai caută, mai găseşte… Se decapitează însă, prin aceasta, pentru că, de fapt, uită că trebuie să iubească şi să se împlinească în primul rând, ca femeie, în pruncii săi, că trebuie să împlinească ceva în raportul inconvenţionabil pe care-l are cu neamul său şi care este mai mult decât o hârţogăreală învârtită pe la tot felul de ghişee care se prefac că realizează, într-un fel sau altul, asistenţa socială, asistenţa politică sau, ştiu eu, asistenţa de protecţie a copilului în România. De bancuri de genul acesta Hristos e sătul, pentru că atitudinea Lui întotdeauna este una extrem de fermă, atrăgându-ne atenţia fiecăruia dintre noi că nu funcţia instituţionalizată cu care semnăm este cea importantă, ci funcţia pe care Dumnezeu ne-o conferă prin rânduială de sus, prin dat de sus şi de care nu suntem lipsiţi niciunul.

Niciodată până anul acesta, nu m-am gândit la aspectul adânc al misiunii fiecăruia dintre noi în raport cu Evanghelia aceea pe care o ştiţi şi dumneavoastră, cu bunul samarinean. Ţineţi minte: un om este prins de tâlhari, bătut şi lăsat abia suflând la marginea drumului. Trece pe lângă el un preot – şi de aici începem deja să ne irităm, ba unii dintre preoţi mai şi schimbă, simţindu-se ei înşişi un pic cam pe lângă nenea de la marginea drumului, şi zic un rabin al Vechiului Testament, deşi Vechiul Testament nu prea avea rabini, avea preoţi. Trece un levit, dar nici ăla nu se uită, ci pleacă mai departe. Şi vine un samarinean, care – ţineţi minte? – îl spală, îl unge cu untdelemn, cu vin, îl duce într-o casă de oaspeţi, plăteşte şi mai şi spune: măi, lasă. Cheltuie tu cât poţi. Când vin, îţi dau înapoi. În general, pe ce merge exegeza noastră? Merge pe ideea că băi, aţi văzut? Vechea lege nu mai folosea poporului celui căzut la marginea drumului mântuirii. Iată, era nevoie de un samarinean, de un Hristos Care să vină, să-l scoale, să-l ungă cu untdelemn. Fără îndoială că este una din exegezele posibile. Niciodată nu m-am gândit, însă, că, de fapt, Hristos ne spune aici un lucru încă şi mai înţelept. Alături de samarinean, cuvântul cel mai des întâlnit în exegeza vetero-testamentară era câinele (de samarinean). Samarineanul era ultimul om, pentru că se îndepărtase de la lege. Ultimul om, pentru că trăia departe de Ierusalim. Ultimul om, pentru că se închina la un alt templu decât la Ierusalim, deci atât de spurcat era, încât nu avea nici măcar dreptul de a locui sau de a-L preamări pe Dumnezeu acolo, împreună cu purii ierusalimiteni. Ori, până şi acest câine de samarinean are o misiune de la Hristos – să se plece la marginea drumului şi să-l salveze pe amărâtul ăla care era mai câine decât el în situaţia aceea.

Această vocaţie a fiecăruia dintre noi în raport cu celălalt de lângă noi – nu cu deştepţii, nu cu medaliaţii cu aur şi cu argint ai lumii, ci cu ceilalţi, la fel de mediocri şi de proşti ca noi – ne este fundamentală fiecăruia, pentru că degeaba vrem noi să rezolvăm problemele Sinodului Bisericii Ortodoxe Române… Noi vrem întotdeauna să rezolvăm problemele Parlamentului, noi vrem întotdeauna să dăm legi, uitând că celălalt, ălalalt amărât de samarinean căzut undeva aiurea, în afara spaţiului mântuirii, are nevoie de noi. Noi cu acela nu mai avem contactul şi dinspre acela nu mai încercăm să rezolvăm criza în care se află Biserica în raport cu el.

Vă spun acest lucru, pentru că nu mai ţin minte dacă atunci când ne-am întâlnit ultima dată v-am zis povestea aceasta, care pe mine m-a marcat foarte tare şi pe care am citit-o într-o carte a unui francez – a unui canadian de limbă franceză, de fapt. O poveste fascinantă care, atunci când am citit-o, m-a marcat, pe care am ţinut-o minte şi pe care mi-o zic în fiecare dimineaţă. La un moment dat, într-o berărie din aceasta de la marginea unui şantier – mă iertaţi că folosesc cuvântul berărie într-un cuvânt duhovnicesc de seară din postul mare –, intră trei bărbaţi, trei zidari, trei salahori, trei nenorociţi cu mâinile crăpate, obosiţi, plini de praf, să bea o bere – am vrut să zic să radă o bere, dar era chiar prea mult. Se duc ei acolo, se aşază la masă şi întreabă berarul, dându-le câte o bere: Tu ce lucrezi? Zice: Eu? Eu cioplesc pietre. Îi dă berea la al doilea şi îl întreabă: Tu ce lucrezi? Zice: Eu cioplesc pietre, să facem un zid. Pe al treilea îl întreabă: Tu ce lucrezi? Ăla, bucuros, zice: Ştiţi, eu cioplesc pietre să construim un zid care va aparţine unei catedrale foarte mari. Fiecare avea o vocaţie, pe care însă o simţea în funcţie de propria sa viziune asupra finalităţii lucrului pe care îl făcea.

Al treilea punct pe care vreau să îl reţineţi din ceea ce vă spun în seara aceasta este tocmai această lipsă a viziunii eshatologice asupra lucrului pe care îl facem. Noi credem şi mărturisim într-o liturghie a consumismului care ne-a cuprins din toate bodegile, din toate colţurile lumii în care trăim. Într-o astfel de liturghie a consumismului mărturisim că suntem ceea ce mâncăm, ceea ce bem, ceea ce vizualizăm, ceea ce pipăim, ceea ce mirosim. Ori, omul este întotdeauna mai mult decât atât. El este cel care va da faţă către Faţă cu Hristos la Judecata Finală. Aceasta ar fi o tendinţă, iar cealaltă este să împărţim viaţa în două. Ce, bă, tată, trăim aci până la moarte şi după moarte… Nu vă minţiţi! În Iisus Hristos, nu sunt două vieţi! Este una singură – în Iisus Hristos! Şi nu există o viaţă în Iisus Hristos până la moarte şi o altă viaţă în Iisus Hristos după moarte. În El, e una singură! De aceea spune Mântuitorul că Împărăţia Cerurilor începe să se zidească încă din viaţa aceasta, că sălăşluirea noastră de-a dreapta Tatălui se începe încă de aici, când sălăşluim numai noi ştim de care parte a Tatălui. Important este să aveţi această conştiinţă când vreţi să soluţionaţi problemele frăţiilor voastre de motivaţie, pentru că, de exemplu, nu e uşor să termini un liceu de informatică şi să te trezeşti că trebuie să faci filologia sau psihologia, ca să trăieşti cât mai bine, ca să deschizi un cabinet personal de dat pumni de la profet. Sau să trăieşti, la un moment dat, cu drama aceasta absolut nebunească în care faci teologia şi nu ştii ce faci după teologie. Nu ştiu, băi, mie îmi trebuie pâine! Ce ne facem noi după teologie?! Păi ce vă făceaţi şi înainte de teologie! Păi da, dar noi am vrut să ne facem preoţi! Păi, măi, preot nu te faci tu, în primul rând, că e chemare de la Dumnezeu, e o alegere de la Dumnezeu. Şi, în al doilea rând, Dumnezeu să mă ierte, din orice punct al geografiei lumii acesteia te poţi mântui, nu neapărat îmbrăcat în reverendă, ci musai purtându-ţi barba misiunii tale. Nici nu mai spun de cealaltă problemă, legată de preoţia universală pe care fiecare dintre noi o avem, pentru că, în momentul în care frângeţi pâinea la masă, între colegii voştri, în camerele de facultate sau în dormitoare şi, mai ales, când veţi frânge pâinea la masa copiilor voştri nu veţi face alta decât să frângeţi preoţeşte – în virtutea preoţiei universale – acea pâine în mijlocul bisericii de acasă, în mijlocul ecclesiei domestica. Nu că din pâinea aceea vă veţi împărtăşi ca din Trupul şi Sângele lui Hristos – ferească Dumnezeu! – ci, pentru că pâinea aceea face amintire de pâinea din care ne hrănim în taina Sfintei Liturghii şi fără de care pâinea pe care o mâncăm acasă nu are niciun sens – absolut niciun sens – decât să ne facă să trăim mai bine, mai burduhănoşi, mai la BMW şi la Volvo.

Deci, vă rog mult: această motivaţie să o purtaţi în permanenţă dinaintea ochilor, că nu aţi intrat în şcolile pe care le faceţi ca să-I faceţi un hatâr lui Dumnezeu. Unii socotesc că Îi fac un hatâr şi trăind. Mi-a spus mie odată un tânăr: Ştiţi, părinte, că, dacă mă supăr pe Dumnezeu, odată mă sinucid! Bă, tată! Din momentul în care ai început să gândeşti la prostia asta, deja ai luat-o razna. Ştiţi că mai avem noi câte unii… politicieni, ca să nu dăm exemple din Biserică, care se cred nemuritori pe scaunele lor. Au prins ei un scaun beton, aşa, sub ei şi, gata, sunt nemuritori! Cu adevărat, sufletul nostru este nemuritor! Cu adevărat, Slavă Domnului!, prin botezul nostru, suntem nemuritori! Dar să ştiţi că nemurirea nu se raportează la moartea noastră, ci la Ne-Moartea lui Hristos, la faptul că Hristos a învins moartea, nu la faptul că noi credem că ne-am înşurubat pe nişte scaune şi că acolo ne pietrificăm… Închipuiţi-vă unii să fie consilieri pe nu ştiu unde 1000 de ani. Ce ar însemna să fii preşedintele României 1000 de ani? Cum sună? Aberant! Dar în mintea unora s-a născut acest soi de nemurire. Iar acestui soi de nemurire să-i răspundeţi de fiecare dată aducându-vă aminte că sunteţi nemuritori în veşnicia cu Hristos şi că, în esenţă, soluţia la toate nebuniile acestea care se petrec în jurul nostru rămâne Iisus Hristos, Care – n-ai cum să o întorci! – este Dumnezeu, slavă Domnului!, oricât de mult ne-ar zice ceilalţi că nu este, că am greşit strada, că nu e acolo, că nu e dincolo. Culmea e că Mântuitorul ne spune doar că vor veni vremuri în care vor spune despre Hristos că-i acolo, că-i acolo, că-i acolo, că-i acolo şi că atunci se va vădi venirea Anti-Hristului, nu? Or, dintr-odată, nouă ni se vădeşte altceva. Toţi ne spun: Mă! Hristos? Nu-i acolo, mă! Acolo nu e! Vai! Acolo nu-i Hristos, acolo nu e, vai de mine! Ce singuratici am rămas noi, ortodocşii, pe pământ – nişte insule de mărturie. Noroc cu noi că se salvează lumea! Veniţi-vă în fire! Treziţi-vă! Nu în noi stă mântuirea, ci, prin noi, se poate manifesta către oameni împreuna-noastră rugare cu Hristos. Faptul că noi picăm în triumfalisme foarte repede, că ne aprindem, noi, ortodocşii, şi suntem foarte încântaţi că suntem ortodocşi, până la momentul în care ni se cere mărturia noastră, când suntem puşi cu capul pe butucul plictiselii, arată din nou că avem o problemă. Ajungem în vacanţă, căscăm, adio canon, adio rugăciune… Aici mai merge, când suntem la şcoală, că ne mai trage părintele Ştefan, mai mergem cu părintele, ne mai trage clopotul Bisericii, dar… noi avem vacanţă! Cum, să nu dormim noi în vacanţă? Cum să nu dormim?! Toată noaptea la discotecă şi după aia dormim, că noi suntem ortodocşi! Putem dormi în pace!

Aceste triumfalisme despre care aţi înţeles că le zic un pic caricaturizat, dar care, în esenţă, există în gogoriţa sau în pepenele gânditor al fiecăruia dintre noi, sâmburii aceştia de nebunie ne ating pe fiecare dintre noi în parte şi aici este gravitatea crizelor din Biserică, pentru că această criză a Bisericii este, de fapt, suma crizelor fiecăruia dintre noi. Ei bine, dacă noi nu reuşim să le depăşim, atunci Biserica suferă, pentru că Hristos – aşa e El făcut – ne iubeşte pe toţi. Atâta timp cât El este Capul Bisericii, dacă suferă vreun mădular din Trupul Lui, atunci El suferă împreună cu acel mădular.

Încă un aspect pe care n-ar fi rău să-l zicem este chiar cel legat de singurătatea noastră. Uitaţi-vă la insulaţionsimul nostru duhovnicesc, la modul în care trecem într-o tonalitate dintr-aceasta de peltea, ne dăm ochii peste cap, ne punem mâinile pe piept şi credem că, gata, ne-am asumat Ortodoxia. Aceste icoane, oarecum, într-un fel sau altul, posibil să fie benefice, dar ele sunt, în acelaşi timp, extrem de tulburătoare la adresa echilibrului pe care Ortodoxia îl cere de fiecare dată. Nu încercaţi să copiaţi doar gesturile celor care sunt înaintea voastră mărturisitori ai lui Hristos. Încercaţi să copiaţi, de fiecare dată, viaţa acelora care deja sunt pictaţi pe pereţii bisericilor şi care sunt sfinţii care ne ţin şi care se preocupă pentru ca pereţii viitoarelor Biserici să nu rămână goi.

De aceea, încercaţi să treceţi un pic dincolo de ceea ce vedeţi în Biserică. Şi dincolo de ceea ce vedeţi în Biserică veţi vedea cu adevărat ceea ce aveţi de văzut în Biserică. Uitaţi-vă bine la criza acestei însingurări… Toţi, la şcoală, de fapt, suntem un pustiu de singurătate. Stăm în bancă, îi ascultăm pe profesori, dăm din cap din când în când, aşa, de control, să nu se prindă nimeni că am adormit în duhul, încercăm să comunicăm, dar nu prea reuşim. Faceţi, de exemplu, o analiză a lucrurilor pe care le-aţi discutat astăzi cu cei apropiaţi vouă. Pauză. Zero barat. Poate doar că a dat gol ăla aseară, prin minutul 58 sau când a dat el gol… Aţi înţeles? Deci lucruri din acestea aşa… cartofi McDonald’s. Nu gust, nu miros, umfli burta, stai, ai senzaţia că ai mâncat, te bucuri că ai mâncat şi… gata! La un moment dat, te goleşti şi mergi şi mai iei nişte cartofi McDonald’s. Senzaţia acestei comunicări doar de dragul de a pălăvrăgi, de dracul pălăvrăgelii, în niciun caz nu înseamnă comunicare. Vorba aceea, între doi oameni care se urăsc, e suficient un pumn în celălalt, un gest al urii, pentru ca el, dintr-odată, să poată să îşi dea seama că îl urăşti. Oare de ce pentru iubire e nevoie de mai mult, de mii de gesturi? De simandicoseala asta din jurul nostru, de schimonoseala asta a iubirii, de fixăiala asta în raport cu iubirea?! Uitaţi-vă bine când un băiat încearcă să-i declare dragoste, în zilele noastre, unei fete. Măi, încep fiţele! Se ascunde… Ea moare de dragul lui, dar trebuie să joace şcoala pe care toată lumea din jur a învăţat-o să o joace, să-şi machieze sentimentele. La rândul lui, şi el învaţă tehnici. Mâine-poimâine o să edităm volume: Tehnici de atac în cadrul iubirii, volume de cucerit, Biblia în roz – Cum să cucerim femeile? Cum să ne lăsăm sau să nu ne lăsăm cucerite? Pentru că am ajuns să credem că, cu cât jucăm mai tare teatru, cu cât fixăim mai mult lucrurile, cu atât ele ies mai grandioase.

Aşa se întâmplă şi în Biserică. Noi complicăm lucrurile, le învârtim – parcă am fi nişte tipi din ăştia de se învârt la circ, de îşi bagă picioarele după cap, merg în mâini… ne tot contorsionăm aşa, în jurul a ce şi de ce? Când, de fapt, Biserica e atât de simplu constituită şi Hristos e atât de prietenos în ceea ce face, încât orice fel de contorsionare aproape că Îi repugnă. Hristos dă un pas în spate în faţa tuturor complicaţiilor cu care încercăm să prindem un fel de – nici nu ştiu cum să-i zic – un fel de caracatiţism din ăsta intelectual. Domne, hai să vezi…

Chiar mă gândeam şi le spuneam şi studenţilor noştri că, din Teologia asta, în care ne umflăm 3 sau 4 ani cu teologie academică, ieşim fie snobi, fie semidocţi, fie tâmpiţi de-a dreptul, pentru că, dacă la toate cele învăţate nu facem niciun efort din inima noastră, din sufletul nostru, din mijlocul fiinţei noastre, ca să le cuprindem pe cele pe care le-am auzit şi care ni s-au mărturisit ca să le auzim şi să le credem, nimic nu suntem! Cum ajungem în Teologie – şi cazul acesta este clar valabil şi în medicină şi în matematică şi în economie, oriunde vreţi voi – asumăm foarte bine analiticul, stăm acolo, suntem extraordinar de inteligenţi, părinţilor noştri le dăm bobârnace că nu ştiu că piR păstrat e egal cu… Suntem plini de chestii din astea sofisticăslii, iar părinţii noştri nu mai ştiu ce să mai creadă. Semenii noştri nu mai ştiu ce să creadă. Biserica are uneori tendinţa de a-i face pe oameni să se simtă prost. Nu proşti, neapărat. Dar să se simtă prost. E ca şi cum i-ai obliga pe oameni să se descalţe atunci când intră în biserică, pentru că tu ai pus mochetă nouă pe jos. Iertată-mi fie spusa, nu e importantă mocheta, cât călcatul credincioşilor în biserică. Podeaua unei biserici se măsoară în paşii care o calcă, nu în lucrurile care o acoperă.

La Gura Râului, lângă Sibiu, când s-a restaurat biserica, s-au găsit şanţuri întregi de opinci dintr-acelea făcute exact cum e opinca, în formă de barcă, semn că oamenii au călcat în biserica aia câteva sute de ani. Ori, noi acum începem să creăm cât mai multe complexe celor care ne intră în viaţa bisericii. Şi să ştiţi că putem să creăm toate complexele acestea şi pentru că oamenii au câte un păcat în ei. Tot ce înseamnă complex se naşte în noi pentru că în noi lucrează un păcat. De aceea, complex egal păcat. Eşti complexat că eşti prost, pentru că eşti mândru. Eşti complexat că eşti virtuos şi pur nu pentru că realmente ai fi. Era să dau alt exemplu, dar vi-l dau pe ăsta, mai duhovnicesc – închipuiţi-vă pe unul care posteşte cu o masă cât sala asta plină cu purcei cu mărul în gură. Şi el posteşte – ia mărul din gura purcelului şi îl mănâncă. Şi ălalalt stă în faţa unei mese goale şi spune că vai ce pur şi curat sunt eu în faţa sărăciei din negrija mea! Acel da’ muieţi îs posmagii? Că în Ortodoxie trăim şi această dramă: Ştiţi, părinte? Eu postesc, dar se poate să postesc şi cu frişcă de nu ştiu care şi caşcaval de nu ştiu care şi cremă de broccoli? Lucrurile acestea, într-un fel sau altul, toate ne aruncă în criză – degeaba ne ascundem. Asta ne arată că suntem neatenţi. Crucea ne arată că suntem neatenţi, că suntem în plus în eforturile noastre. Nu e grav că le facem – ferească Dumnezeu! Trebuie să le facem! Noi suntem exact cum suntem – cu toate rumeguşurile acestea puse peste noi – şi de aici trebuie să pornim în lucrarea noastră! Ferească Dumnezeu ca de mâine să începeţi să mâncaţi cu polonicul perişoare şi să spuneţi că a zis popa aseară că nu e păcat să mâncăm perişoare. Acum mâncăm, bem, ne veselim… gata! Fiţi atenţi! Antonimul iubirii nu este ura! Antonimul iubirii este frica! Suntem un neam de fricoşi – de aia ne prefacem că suntem postitori! Suntem un neam de fricoşi! Nu neapărat pentru că Îl iubim pe Dumnezeu intrăm în Biserică, ci pentru că întotdeauna căutăm să ne captăm la un bine, la o moleşeală, la ceva, aşa, pierit, superficial. Dacă s-ar vinde siropul în Biserică, ar fi cea mai corectă imagine a lucrului pe care îl căutăm câteodată acolo. Ori, Biserica nu este producătoare de siropuri. Biserica este dătătoare de Duh Sfânt, este icoana treimică pe noi: Tată, Fiu şi Duh Sfânt, despre Care măcar trebuie să ştim Cine sunt şi ce vor Ei de la noi.

Mai există însă o ispită care ne aruncă în criză câteodată şi pe care uităm să o depăşim. Am găsit-o într-o carte a lui Henry de Lubac, Meditaţii asupra Bisericii. Desigur, ăsta e un catolic, iar noi nu putem vorbi despre catolici, aşa că vă voi vorbi despre un protestant din cartea aceasta, Dietrich Bonhoeffer, care spune aşa: E imposibil să facem inventarul comunităţilor creştine care au eşuat pentru că au trăit dintr-o imagine himerică a Bisericii. Desigur, este inevitabil ca un creştin serios să poarte cu el, prima oară când este introdus în viaţa comunităţii, un ideal foarte precis a ceea ce trebuie ea să fie, încercând să o realizeze. Dar este onoarea lui Dumnezeu că acest gen de vise trebuie fără încetare spulberate, pentru ca Dumnezeu să ne poată face să cunoaştem comunitatea creştină autentică. Este necesar chiar să fim dezamăgiţi. Dezamăgiţi de ceilalţi, dezamăgiţi de noi înşine. În harul Său, Dumnezeu nu ne dă voie să trăim, fie şi pentru câteva săptămâni, în biserica viselor noastre, în această atmosferă de experienţă binefăcătoare şi de exaltare pioasă care ne îmbată, căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al experienţelor sentimentale, ci un Dumnezeu al Adevărului.

Când simţiţi că n-aveţi soluţie în Biserică pentru crizele pe care le trăiţi, veţi înţelege fundamental că biserica din mintea voastră nu este biserica să vă ofere soluţiile şi că numai Biserica Dumnezeului Celui viu, a Domnului nostru Iisus Hristos, în speţă – eu cred şi mărturisesc – Biserica Ortodoxă este cea care poate oferi soluţia la toate dramele. Cu o singură condiţie: să o vedem, să trăim în ea, să căutăm desăvârşirea în ea. Am subliniat Biserica Ortodoxă şi n-am pus niciun fel de naţionalitate – rusă, greacă, română, antiohiană sau mai ştiu eu care – pentru că îmi îngădui să cred că pot fi în părtăşie cu oricare alt membru al oricărui alt trib din lumea aceasta care mărturiseşte Ortodoxia. Pentru că importantă pentru mine este identitatea mea naţională, dar dacă această identitate naţională nu este supra-încărcată şi supra-luminată şi supra-bucurată de o identitate din Biserica Slavei lui Hristos, zadarnică îmi este.

Anii aceştia din urmă, mai cu seamă după ’90 încoace, dar şi mai înainte, i-au făcut pe românii plecaţi la slujirea liturghiei consumismului pe alte plaiuri de soare pline să ajungă să înţeleagă că nu sunt români decât în Biserică. Pe stradă, sunt cerşetori, ţiganii ăia de români, nesimţiţii ăia de români – numai în Biserică le zice părintele că au o valoare şi că, în raport cu ce sunt acolo, în spaţiul sacru al Bisericii, la întâlnirea cu Hristos Cel Înviat, cu Dumnezeul în Treime mărit, trebuie să înţeleagă că abia acolo îşi capătă cu adevărat identitatea veşnică. De aceea, Biserica n-are soluţii şi nu vrea să ofere soluţii sau poţiuni magice. Ar fi culmea ca părintele să fie Mama Omida sau fratele Betău. Deci, cum Biserica nu este un cult vrăjitoresc, o chestie din asta absconsă, plină de iniţiaţi şi numai cu iniţiaţi, ca să stea nas în nas, numai ei să se priceapă pe ei, cam cum fac teologii cu câte o carte de-a lor; deci, cum Biserica nu este asta, încercaţi să vă schimbaţi vieţile şi să vă readuceţi aminte că sunteţi botezaţi şi mirunşi cu Duhul Sfânt, cu pecetea darului Duhului Sfânt. Ba mai mult decât atât, că, Liturghie de Liturghie, sunteţi chemaţi – cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste – să vă apropiaţi. Criza Bisericii începe din momentul în care nu mai este cine să ne cheme. Şi asta să sperăm că nu se va întâmpla niciodată.

Închid uşile împărăteşti acum şi, de dincolo de uşi, vă spun cu aceeaşi tărie că, ori de câte ori se reînchid uşile împărăteşti după Liturghie, se deschid celelalte uşi, ale mergerii în lume, ale misiunii, cealaltă parte cu care va trebui să încercaţi să vindecaţi lumea, dar numai după ce voi dintâi v-aţi vindecat. Să nu încercaţi să cereţi haruri, daruri şi împliniri pe care nu le puteţi duce. Dumnezeu a dăruit fiecăruia un zbor. Porumbelului într-un fel, uliului într-un fel, dar şi şoarecele are treaba lui, furnica pe a ei – toţi avem, în felul nostru, această trimitere. Mai înainte însă de a porni în această lucrare, încercaţi să vă aduceţi aminte că e acolo Hristos Care vă cheamă, că El este Cel Care poate deveni centrul vieţii voastre, dar numai în momentul în care aţi reuşit să-L aşezaţi pe inima voastră.

Îmi îngădui să îmi închei cuvântul cu ceea ce eu, în cartea aceasta, Praznicar, de predici la praznice, am numit otpust. Otpustul ştiţi că este ceea ce zice părintele când face provocarea aceasta: Slavă Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, nădejdea noastră, Slavă Ţie! Şi omul zice: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh… Ştiţi? Partea aceea de final. Ei bine, nişte prieteni tineri de-ai mei mi-au trimis odată câteva cuvinte care au rămas în inima mea şi cu care aş vrea să închei acum: munceşte ca şi cum nu vei avea niciodată bani. Iubeşte ca şi cum nimeni, niciodată nu te-ar fi făcut să suferi. Cântă, de parcă nu te-ar auzi nimeni. Trăieşte ca şi când Raiul ar fi pe pământ. Dintre toate acestea, aceea cu iubirea m-a întărit cel mai tare. Iubeşte, ca şi cum nimeni nu te-ar fi făcut niciodată să suferi. E păcat să-L facem pe Hristos vinovat pentru suferinţele din prostia noastră. Voi să iubiţi ca şi cum nimeni, niciodată nu v-ar fi făcut să suferiţi, pentru că în Iisus Hristos niciunul nu suferă, ci toţi stăm în stare jertfă şi primim de la Acest Hristos, Care este Iubire, puterea de a merge mai departe. Vă zic: Amin!

Iată mai jos câteva imagini din timpul conferinţei “Adolescenţa, tinerii şi Biserica”, susţinută de Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, la Filarmonica de Stat din Arad, în 14.03.2014:

This slideshow requires JavaScript.

Mai multe imagini puteți vedea aici.

Înregistrarile video de la conferinţă (8 părți): [1] ; [2] ; [3] ; [4] ; [5] ; [6] ; [7] ; [8]

(Citit de 47 ori)