Dimensiunile Teologiei

By | 10/06/2015

teofan_mada_02„Spune-mi un cuvânt, Avva, despre cum aș putea fi mântuit”. Cu aceste cuvinte, oamenii s-au apropiat de bărbații și femeile lumii sfinte, de-a lungul epocilor, căutând un cuvânt de mântuire. Ne-am putea întreba astăzi care este cuvântul de mântuire pe care teologia Bisericii Răsăritene, adică teologia Bisericii timpurii nedivizate, îl poate rosti către lumea modernă? Care este unicul cuvânt teologic oferit de Sfinții Părinți ai Bisericii Răsăritene unei lumi care astăzi însetează după plenitudine și vindecare? De la început trebuie să subliniem că teologia patristică nu poate fi redusă la un sistem structurat de adevăruri. Mai degrabă este lumina și harul Sfântului Duh, care dă viață întregii Biserici și care reîntinerește lumea. Într-adevăr, dacă este separată de Biserică și de lume, teologia se dovedește a fi numai un studiu steril al formulărilor dogmatice, și nu o viziune deificatoare a convingerii și a dedicării, capabilă de a transforma întreaga lume. Aceasta era în mod cert situația în Constantinopool, unde viața „religioasă” îngloba fiecare detaliu al vieții „laice”. Cultura teologică încorpora fiecare aspect, manifestare, activitate, instituție, intuiție și realizare literară din societatea bizantină. Acest lucru era posibil deoarece Părinții Bisericii erau în primul rând păstori, nu filosofi. Preocuparea lor principală era de a îndrepta sufletul omenesc și de a transforma societatea, nu de a rafina concepte sau de a rezolva controverse. Poate că tema cea mai centrală a teologiei patristice este natura dinamică a învăţăturii sale: dogma Sfintei Treimi și dogma Hristologică, precum și modul în care sunt înțelese ființa umană și întreaga lume, care nu sunt niciodată percepute ca realități autonome, statice. Această caracteristică a constituit atât o experiență înnăscută, cât și o așteptare continuă. Larga cuprindere de care au dat dovadă scriitori precum Sfântul Simeon Noul Teolog și Sfântul Grigorie Palama face parte integrantă din această concepție dinamică despre lume. Fie printr-o analiză complexă a dogmei și prin studiul vieții istorice a Bisericii, fie admirând opere de artă cu valoare perenă, fie chiar repetând frazele liturgice în rugăciune, descoperim în mod constant aceeași unică viziune a unei umanități chemate să-L cunoască pe Dumnezeu și să devină Dumnezeu, dar și a unei lumi transfigurate în prezența lui Dumnezeu și pline de Acesta. În acest context, Părinții Bisericii au cutezat să prezinte dogma theosis-ului. Pentru a-l cita pe Sfântul Grigorie Teologul : „Acceptă originile existenței tale. Acceptă originile a ceea ce este mai important dintre toate, că Îl cunoști pe Dumnezeu, că speri în Împărăția Cerurilor, că ai contemplat slava Lui. Acceptă – și acum vorbesc cu îndrăzneală – că ai fost creat divin”.

Această concepție pozitivă, cu final deschis despre omenire și despre lume implică o transcendere continuă a limitelor, o vocație de a-ți împărți viața pe care Hristos o face posibilă prin Sfântul Duh. Toată teologia trebuie să interpreteze și să apere această potențială comuniune între Dumnezeu și umanitate, așa cum a fost ea trăită de Apostoli și exprimată de Sfântul Ioan Teologul cu privire la ucenici: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii” (1 Ioan 1:1). Mai mult, trebuie să ne amintim că Părinții Bisericii nu au înțeles niciodată teologia ca pe un monopol al universitarilor de profesie sau al ierarhiei oficiale. Nicio altă epocă nu a cunoscut atâtea discuții și controverse: homoousion sau homoiousion, două naturi într-o ființă, două voințe sau monotelism, icoane sau iconoclasm, esență și energii. Toate nivelele – episcopal, monastic și laic – au fost în mod direct și profund implicate în aceste decizii teologice. Nu a existat niciodată vreun criteriu al adevărului care să fie extern, definit din punct de vedere juridic; ortodoxia era responsabilitatea comună și obligația tuturor. Firește, într-o societate ne-teologică precum a noastră, e greu să ne imaginăm gradul în care religia pătrunsese în societate. Este suficient să ne amintim modul în care a descris Grigorie de Nyssa nesfârșitele discuții teologice din timpul celui de-al Doilea Sinod Ecumenic din Constantinopol: „Ele au cuprins întregul oraș: grădinile publice și piețele; negustorii de haine vechi și vânzătorii de alimente – cu toții sunt ocupați cu dezbaterile. Dacă ceri cuiva să îți dea rest, el filozofează despre Cel Unul Născut; dacă întrebi care este prețul pâinii, ți se răspunde că Tatăl este mai presus de Fiu.” Prin urmare, ce implică această natură dinamică a dogmei pentru rolul teologiei în lumea modernă? În primul rând, ea cere o concepție despre lume deschisă – am putea adăuga chiar ecumenică – prin care suntem chemați să pătrundem taina profundă care există în toți oamenii și în toate lucrurile. Există întotdeauna mai mult decât pare la prima vedere atunci când luăm în considerare viața omului și mediul natural înconjurător. Trebuie să fim întotdeauna pregătiți să creăm noi deschideri și să construim punți spre ceilalți oameni și spre creație în sine, punți care vor aprofunda întruna relația noastră cu Dumnezeu.

(Citit de 146 ori)