Omul, fiinţă euharistică

By | 18/06/2015

teofan_mada_06Cea mai bună definiţie a omului, caracteristica lui esenţială, aceea care îl face să fie el însuşi, este recunoştinţa sau gratitudinea. Ceea ce îl deosebeşte pe om de alte animale, privilegiul său ca preot al creaţiei, este de a-L slăvi pe Dumnezeu şi de a invoca binecuvântarea Lui asupra altor persoane sau lucruri. Omul este prin natura sa religios, naturaliter creștin, el caută o lumină pentru a da răspuns la întrebările care se referă la sensul profund al realităţii; răspuns pe care el nu-l poate găsi în el însuşi, în progres, în ştiinţa empirică. Omul de ieri și astăzi caută în experienţa religioasă căile pentru a depăşi caracterul său limitat şi pentru a asigura căutarea sa umană precară. De altfel, viaţa fără un orizont transcendent nu ar avea un sens împlinit şi fericirea este proiectată în mod spontan spre viitor, într-un viitor care încă trebuie să se împlinească. Oricât s-ar fi înşelat şi încă se înşeală că este autosuficient, el experimentează că nu-şi este suficient sieşi. Are nevoie de a se deschide la altceva, spre ceva sau spre cineva, care să-i poată dărui ceea ce-i lipseşte, trebuie să iasă din el însuşi și să se deschidă spre Cel care este în măsură să umple mărimea şi profunzimea dorinţei sale. Omul poartă în sine o sete de infinit, o nostalgie de veşnicie, o căutare de frumuseţe, o dorinţă de iubire, o nevoie de lumină şi de adevăr, care-l împing spre un Răsărit ce vine de sus; omul poartă în sine dorinţa după Dumnezeu.

Şi omul ştie, într-un fel, că se poate adresa lui Dumnezeu, ştie că poate să-l roage. Rugăciunea este însoţitoarea şi cunoscuta expresie a creaturii lui Dumnezeu, este limba pe care lui Dumnezeu îi place să o asculte. Pentru că Dumnezeu ni se face cunoscut ca o persoană în taina Sa, El se cunoaşte prin rugăciune. Această chemare faţă de Dumnezeu, pe care Dumnezeu a pus-o în inima omului, este sufletul rugăciunii, care după aceea îmbracă atâtea forme şi modalităţi în funcţie de istoria, timpul, momentul, harul şi chiar păcatul fiecăruia care se roagă. Relaţia omului cu Dumnezeu în numele Duhului Sfânt se dezvoltă într-un climat de libertate minunată, de încredere deplină, de dragoste şi bunăvoinţă. Dumnezeu este Tatăl, Cel apropiat, iubirea, prietenul meu, străin de tot ce este în viaţă străin, teribil, oribil şi inaccesibil. Acest sentiment dulce de familiaritate şi de garanţie a lui Dumnezeu, a întâlnirii noastre egali, faţă în faţă cu Prietenul nostru însuşi, această privelişte a luminii necreate, a participării omului la energiile dumnezeieşti necreate, precum teologizează sfântul Grigorie Palama, care exclama adânc „Doamne luminează-mi întunericul”, se reuşeşte în rugăciunea curată. Istoria omului a cunoscut, de fapt, diferite forme de rugăciune, pentru că el a dezvoltat diferite modalităţi de deschidere faţă de Celălalt şi faţă de Cel de dincolo, dar care este Cel prezent, aşa încât putem recunoaşte rugăciunea ca o experienţă prezentă în orice religie şi cultură. De fapt, rugăciunea este locul prin excelenţă al gratuităţii, al recunoștinței, al tinderii spre Invizibil, spre Cel Tainic, spre Cel Neaşteptat şi spre Cel Inefabil. De aceea, experienţa rugăciunii este pentru toţi o provocare, un „har” care trebuie invocat, un dar al Celui căruia ne adresăm. Filozoful Ludwig Wittgenstein amintea că „rugăciunea înseamnă a simţi că sensul lumii este în afara lumii”. În rugăciune se certifică faptul că am nevoie de un Altul. În această privire la un Altul, în această îndreptare „dincolo” se află esenţa rugăciunii, ca experienţă a uni realităţi care depăşeşte sensibilul şi contigentul.

imagine_03Fiinţa umană îi poate aduce laudă lui Dumnezeu pentru această lume, oferind înapoi Creatorului din creaţia Sa prin darea de mulţumire, prin exprimarea recunoştinţei. Şi prin acest act de a oferi fiecare devine cu adevărat uman, întregit în plan personal. Acesta este un alt aspect esenţial al umanităţii noastre. Fiinţa umană este nu numai o fiinţă liberă, ci şi o fiinţă euharistică. Recunoscătorul când dă şi împărtăşeşte se bucură şi se îmbogăţeşte tot mai mult. De aceea, recunoștința este adevărata frumuseţe a virtuţilor ce luminează în lume. Cel ce are recunoștință devine om minunat, frumos, copil autentic al lui Dumnezeu care se preocupă să împărtăşească darurile sale tuturor. În spatele multor istorisiri ale Părinţilor, pe care omul de astăzi le „acceptă” prin clătinarea capului, se ascunde adevărul care mărturiseşte că omul recunoscător, mulțumitor şi fără sciziuni interioare poate ceva să ofere lumii. Prin aceasta se face cunoscut ce este şi ce poate să fie omul. Sfinții, ființe euharistice, cred, trăiesc şi cunosc că Dumnezeu iubeşte fiecare făptură a Sa. Iubeşte pe tot omul şi libertatea lui. Dumnezeu iubeşte ca omul să exprime adevărul în mod liber. Să asculte omul pe Bunul Păstor şi să-L cheme pe nume. Să înainteze omul în libertate şi să facă următorul pas : în mod voit şi din dragoste să slujească pe Dumnezeu. Sf. Apostol Pavel scrie în una dintre Epistolele sale următorul îndemn : „Aduceţi-vă aminte de înaintaşi voştri” (Evr.13,7). E un îndemn la recunoştinţa pentru toţi cei care ne-au transmis Evanghelia. Viaţa Bisericii nu a fost niciodată întreruptă pentru a o reîncepe din nou. Sfinţii au o mare importanţă şi prin ceea ce ne transmit: Biserica vie, etosul ei, puterea ei duhovnicească, exemplul ei. Ortodoxia nu este o afacere privată între Dumnezeu şi mine, nu este un psihologism îngust. Ea este o lume a propovăduirii, a cuvântului, a manifestării, a recunoștinței şi a prezenţei. Prin aceasta ea exprimă şi creează un om nou, prezent în lume ca creştin, ca un om a lui Hristos, ca un ucenic a lui Hristos, a cărui viață decurge din credinţa vie în Hristos şi din iubirea lui Hristos în noi.

Creștinul se desăvârşește prin iubirea tainică a lui Dumnezeu şi de la sine întoarce toate darurile lui Dumnezeu, cu mulţumire şi recunoaştere. Recunoștința şi mulţumirea sunt semnele sănătăţii duhovniceşti. Maica Domnului la Bunavestire poate fi considerată ca fiind icoana şi exemplul nostru. Primind mesajul Arhanghelului, ea răspunde plină de recunoştinţă: „Măreşte sufletul meu pe Domnul, şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Luc. 1.46-47). Atitudinea ei este una plină de fericire, recunoștință, euharistie și doxologie. Dacă, atunci, suntem cu adevărat umani în viaţa noastră interioară, rugăciunea noastră ar trebui să fie pătrunsă de spiritul recunoştinţei. „Rugăciunea este o stare de continuă recunoştinţă”, insistă Sfântul Ioan de Kronstadt, iar Sfântul Ioan Scărarul scria: „Simţită din inimă, recunoștinţa ar trebui să ocupe un loc de frunte în cartea noastră de rugăciuni. Apoi ar trebui să urmeze mărturisirea şi adevărata căinţă a sufletului. Apoi ar trebui să vină cererea noastră către Împăratul Universului”. Recunoştinţa, pocăința, cererea – aceasta este ordinea temeinică care trebuie urmată atunci când ne rugăm. Nu trebuie să începem prin a ne mărturisi păcatele. Înainte să ne aplecăm asupra propriei noastre urâţenii, trebuie să privim cu recunoştinţă în jur şi înspre cer, către Slava lui Dumnezeu. De aceea ciclul de douăzeci şi patru de ore de închinare în Biserica Ortodoxă începe în fiecare zi la Vecernie cu citirea şi cântarea Psalmului 103, care reprezintă un imn de laudă a Creaţiei:

 „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul!

Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte!

Întru strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat! (…)

Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne,

Toate cu înţelepciune le-ai făcut”.

 Sfânta Liturghie de asemenea începe, nu cu un act de penitenţă, ci cu o proclamare a Slavei lui Dumnezeu: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh…”. Ca oameni-preoţi ai lui Dumnezeu, începem în primul rând prin a-L binecuvânta pentru fericirea Împărăţiei Sale. În împărăţia lui Dumnezeu vom fi cuprinşi de o flacără nemistuită a iubirii şi recunoştinţei către El, care ne-a mântuit prin toate lucrările iconomiei Sale dumnezeieşti, pe care le vom înţelege ca exprimări ale iubirii Lui nesfârşite, pe care le vom contempla şi ne vom bucura.

(Citit de 124 ori)