Terapia poemantică a Bisericii

By | 24/06/2015

teofan_mada_10Ortodoxia nu este și nu poate fi redusă la o civilizație printre alte civilizații, chiar dacă în acest mod o înțelege și descrie Arnold Joseph Toynbee, pentru că ea este o știință și, desigur, o știință „medicală” în conformitate cu criteriile contemporane. De asemenea, Ortodoxia nu este o civilizație sau un sistem social, întrucât ea are legătură cu mântuirea personală a omului și cu vocația sa veșnică în Dumnezeu. Calea Bisericii Ortodoxe este calea lui Iisus Hristos, pe care trebuie să o considerăm drept calea corectă pentru noi de a fi oameni – acea cale care conduce la scop, la o umanitate pe deplin spiritualizată și sfințită. Ortodoxia se fundamentează pe adevărul că Logosul lui Dumnezeu s-a făcut trup, în istorie.

Fără îndoială, în Ortodoxie există acele premise istorice pentru a crea și promova cultură, însă, în esența ei, ea nu este și nu poate fi limitată la o civilizație. Și totuși, dacă am vorbi despre o anumită cultură în relație cu Ortodoxia, aceasta ar fi una a Întrupării. Totodată, Ortodoxia nu este nici o religie printre alte multe alte religii. Atunci, în ce constă particularitatea ei? În fundamentul ei antropologic și terapeutic. Ortodoxia este o știință și o educație terapeutică care vindecă și desăvârșește personalitatea umană.

Este un fapt cunoscut că vindecarea este mult prea importantă pentru a fi lăsată numai pe seama profesiilor medicale. De asemenea, este un fapt demonstrabil astăzi că închiderile ermetice între diferite ştiinţe încep să se prăbuşească şi nimeni nu poate spune celuilalt „nu am nevoie de tine” (χρείαν σου ούκ έχω…ICor. 12, 21). Cercetarea teologică trebuie să manifeste o viziune holistică, capabilă să îmbrăţişeze viaţa ca dar divin, în toate manifestările sale. Lumea nu se îndrumă numai printr-o comunitate universală de dependenţe între popoare, ci şi printr-o unitate universală în care se adevereşte concepţia Părinţilor despre „liturghia cosmică”, unde toate se unesc într-o simfonie şi interdependenţă reciprocă.

Toate acestea sunt valabile şi în ceea ce privește relația teologiei cu științele în general, și cu medicina, în particular. Şi una şi cealaltă au ca subiect omul, careeste de neînţeles fără înclinaţia sau vocația sa spre transcendenţă, adică spre depăşirea realității empirice, fapt ce duce la întrebarea existenţială despre Dumnezeu, ca element inevitabil a noţiunii „om”. Dar omul, la rândul lui, este de neînţeles fără partea lui trupească şi, prin intermediul acesteia, fără legătura lui cu mediul natural, din care face parte organică.

De aceea, lumea culturii contemporane trebuie să aprecieze coincidența dintre științele poemantice, medicală și ecleziastică. Astfel, nici medicul nu-l poate vindeca pe om fără să aibă în vedere extinderile ontologice profunde ale libertăţii lui cu totul aparte în lumea imanentă, adică cerinţele lui transcendentale, dar nici teologul nu-şi poate împlini lucrarea fără să ţină cont de funcţiile psihosomatice ale omului într-un mod care-l vor proteja de crearea unor greșeli cu implicații psihosomatice serioase. Ceea ce poate şi trebuie să constituie cadrul de contact între cele două ramuri nu este atât tehnica, care va fi aplicată, cât condiţiile şi principiile teoretice, asupra cărora trebuie să coincidă duhovnicii şi medicii (psihiatrii), dacă vor, fiecare în felul lui şi cu mijloacele de care dispune, să contribuie la vindecarea omului. Aceste principii şi condiţii nu sunt întotdeauna comune ambelor domenii de terapie umane. De aceea, şi conlucrarea lor nu e întotdeauna posibilă.

imagine_07Boala fizică este doar una dintre manifestările realităţii spirituale. Astfel, boala nu este niciodată pur fizică, ci are întotdeauna şi o dimensiune spirituală. Aşa cum păcatul poate cauza boala şi moartea, tot aşa boala poate conduce la păcat. Prin urmare, medicina modernă adesea poate greşi tocmai pentru că încearcă să trateze boala fizică separat de toate celelalte manifestări ale sale. Medicina modernă încearcă să vindece doar trupul, încearcă să menţină funcţionale procesele biologice cât de mult este posibil, în acelaşi timp acordând mult prea puţină atenţie calităţii şi scopului vieţii. În final, medicina modernă adesea îşi neagă limitele, refuzând să conștientizeze faptul că orice succes,oricât de mare ar fi el,este până la urmă temporar – la un moment dat, chiar şi cei care au fost vindecaţi, se vor îmbolnăvi din nou şi vor muri. Separarea de familie şi de Biserică, conflictele conștiinței, anxietatea cauzată de întâlnirea cu propria condiţie de muritor, pierderea controlului asupra propriei vieţi, pot fi izvorul unei dureri agonizante. Această durere nu-şi află leacul în reţetele doctorilor, ci ea îşi află tămăduirea la Doctorul sufletelor şi al trupurilor, în Biserică, Trupul Său tainic.

Dacă am dori să definim în mod convențional creștinismul ca Ortodoxie, am spune că el este experimentarea prezenței celui Necreat (= a lui Dumnezeu) pe întreaga durată a istoriei și potențialul creației (= omenirii) de a deveni dumnezeu „prin har”. Dată fiind prezența perpetuă a lui Dumnezeu în Hristos, în realitatea istorică, creștinismul oferă omenirii posibilitatea de theosis, precum știința medicală oferă omenirii posibilitatea de a-și conserva sau de a-și restaura sănătatea printr-un procedeu terapeutic specific și printr-un anumit mod de viață. Scopul unic și absolut al vieții în Hristos este theosis, în alte cuvinte, unirea noastră cu Dumnezeu, pentru ca omul – prin participarea la energia necreată a lui Dumnezeu – să poată deveni „prin harul lui Dumnezeu”ceea ce Dumnezeu este prin natură (= fără de început și fără de sfârșit). Acest lucru este semnificat de conceptul de „mântuire” în creștinism. Nu îmbunătățirea umană, eticistă, ci o re-creare, o re-construcție în Hristos, a omului și a societății, printr-o relație existentă și existențială cu Hristos, Care este manifestarea lui Dumnezeu întrupată în istorie. Este ceea ce implică cuvintele Apostolului Pavel în II Corinteni 5, 17: „Dacă e cineva în Hristos, acela e o nouă creație”. Oricine este unit cu Hristos este o nouă creație.

Părinţii Bisericii vorbesc despre mântuirea adusă de Hristos ca despre oîngrijire şi tămăduire a neamului omenesc. Sfântul Ignatie Teoforul scrie efesenilor că este „un singur doctor, trupesc şi duhovnicesc, născut şi nenăscut, Dumnezeu în trup, în moarte viaţă adevărată, din Maria şi din Dumnezeu, Iisus Hristos, Domnul nostru”. Sfântul Ioan Damaschin, în Dogmatica sa, folosește termenii de vindecare în descrierea mântuirii în Hristos Iisus”. Biserica Ortodoxă a integrat acest mod de a-L privi pe Hristos ca Doctor, ca şi conceperea mântuirii ca tămăduire, în ansamblul ritualurilor sacramentale şi al slujbelor liturgice. În însăşi miezul dumnezeieştii Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur, Hristos este invocat ca „Doctorul sufletelor şi trupurilor noastre”.

De aceea, din punct de vedere creștin, Întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul – această „intruziune” mântuitoare a Dumnezeului cel Veșnic și Atemporal în timpul istoric – reprezintă începutul unei lumi noi, a unui nou ethos, al Întrupării, ethosul omului desăvârșit în Hristos, care se continuă să vieze în secolele succesive în persoana creștinilor autentici, Sfinții. Biserica există în lume, atât ca „trupul lui Hristos”, cât și „în Hristos”, în vederea oferirii mântuirii, prin întrupare în această procedură regenerantă. Această sarcină răscumpărătoare a Bisericii este îndeplinită prin intermediul unei metode terapeutice specifice, prin care, de-a lungul istoriei, Biserica acționează ca „o farmacie duhovnicească, unde se pregătesc leacuri pentru noi, ca să ne vindecăm de rănile pricinuite de lume”.

Încorporarea noastră în Trupul tainic al lui Hristos şi unirea noastră cu El are loc în Sfintele Taine. Primind Sfintele Taine, mai întâi de toate, suntem curăţiţi. Această finalitate, care stă pe primul loc în cazul Spovedaniei şi al Maslului, având o funcţie „reparatoare”, este afirmată în toate celelalte Taine. Astfel, Sfintele Taine, în grade diferite, sunt privite de Biserică drept mijloace de vindecare.

(Citit de 89 ori)