Ortodoxia

By | 25/06/2015

teofan_mada_11Clopotele bisericilor noastre bat tare şi voioase astăzi, iar vocile credincioşilor se aud ieşind ca dintr-o singură gură şi inimă slăvindu-l pe Dumnezeul părinţilor noştri. Solemnitatea marelui Post al Patruzecimii este întrerupt pentru puţin timp de această minunată sărbătorire a bucuriei şi a izbândei. Este vorba de Duminica Ortodoxiei. Oamenii Domnului se adună pentru a sărbători izbânda adevăratei credinţe catolice şi apostolice asupra ereziei şi minciunii. In această zi, deopotrivă, se sărbătoreşte Icoana lui Hristos, care ni se înfăţişează ca semn tangibil al prezenţei întrupate a lui Dumnezeu în istorie şi al lucrării de răscumpărare pentru mântuirea umanităţii.

Nu voi trece în revistă aici detaliile istorice ale acestei sărbători cu care am fost familiarizaţi din tinereţe. In schimb, vă voi invita să vă alăturaţi în meditaţia asupra unui singur aspect al înţelesului multiplu şi plurivalent al imaginii lui Hristos. Vă îndemn să priviţi imaginea lui Hristos ca pe un semn al adevăratei noastre umanităţi. Căci în ciuda diferitelor înţelesuri ale icoanei lui Hristos, este vorba, până la urmă, de amintirea întrupării – faptul că femeile şi bărbaţii sunt icoane vii ale imaginii lui Dumnezeu. In cartea Genezei, citim că Dumnezeu, prin înţelepciunea Sa insodabilă şi a dragostei sale neţărmuite, ne-a făcut după chipul şi asemnărea sa: “Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.” (Gen 1.27)

Unicitatea și Paradoxul omului

In fiecare epocă, există oameni care se delectează cu atribuirea măreţiei şi splendorii umanităţii datorită faptului că am conţine în noi aceleaşi elemente din care cosmosul este constituit. Dar după cum semnalează Sf. Grigorie de Nisa:

Nu este nimic remarcabil în a dori să faci omul după chipul şi asemănarea universului, căci pământul dispare, cerul se schimbă şi tot ceea ce acestea conţin este la fel de vremelnic ca şi ceea ce le conţine. Se spune că omul este un microcosmos… şi gândidu-se să înalţe natura umană pe baza acestui titlu pompos, nu observă faptul că l-au onorat pe om cu caracteristicile muştei şi a şoarecelui.

Intr-adevăr, fiecare făptură conţine aceleaşi elemente ale cosmosului şi este înzestrată cu puterea de a creşte; fiecare făptură are instincte de supravieţuire şi inteligenţa esenţială speciei sale pentru a putea face faţă mediului său. Prin urmare, măreţia şi splendoarea omului nu ţine de aceste lucruri. Trebuie căutat şi găsit acel lucru unic prin care omul se distinge de restul creaţiei: Dumnezeu ne-a făcut după chipul său, conferidu-ne cu slavă acea înaltă demnitate de a fi fiii şi fiicele lui. Inţelesul ficărei persoane de a fi imagini ale lui Dumnezeu începe să se desprindă tocmai din această relaţie filială pe care Dumnezeu a ales să o stabilească cu noi. Fiecare dintre noi, femeie sau bărbat, Il reflectă şi manifestă pe Dumnezeul nostru din Ceruri în calitătile şi atributele sale personale.

Dar ce înseamnă toate acestea? Cum se relaţionează această legătură sfântă cu Dumnezeu cu vieţile noastre, starea noastră, încercările noastre, speranţele noastre, destinul nostru ?

Inainte să răspundem la această întrebare, trebuie mai întâi să înţelegem şi să recunoaştem în totalitate un lucru depre noi înşine : despre întunericul înspăimântător, anomaliile îngrozitoare şi contradicţiile violente care există în noi. Pe de o parte, suntem asaltaţi de puteri ostile ; pe de altă parte, sperăm să fim liberi. Lumină şi întuneric, fiinţă şi nefiinţă, viaţă şi moarte se războiesc în cosmosul nostru interior. Suntem scufundaţi în tragedia păcatului. Suntem născuţi întru păcat. Se inflamează în noi. După cuvintele lui Hristos: “Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, /Adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea.” (Marcu 7.21-22) Păcatul ne spurcă. Duhoarea lui ne supără. Simţim iadul vâjâind în jurul nostru şi în noi, la fel ca un uragan care avansează şi ne potopeşte. Această stare a morţii pe care păcatul a adus-o şi frica pe care aceasta o impune şi care ne face prăzi uşoare în faţa vicleniilor răului, ne face, pe negândite, încă din tinereţe să trădăm tot ceea ce este adevărat, tot ceea ce este nobil, tot ceea ce este bun şi tot ceea ce este pur, ca să redăm cuvintele Sf. Pavel (Fil. 4.8).

Dar în noi există, de asemenea, o tânjire pozitivă şi misterioasă de a împărtăşi ceva sau mai degrabă cu Cineva care este dincolo de noi. Vrem cu disperare să punem mâna şi să irupem într-o altă lume- care este în totalitate liberă, bună, perfectă şi sfântă. Există în noi o lumină care refuză să fie eliminată:

“La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut.” (Ioan 1.1-4, 9-10)

Fară cale de întoarcere acasă?

În ciuda oricărui grad ridicat de împlinire şi succes pe care viaţa ni l-a acordat, fiecare om îsi vede viaţa la un moment dat ca fiind un eşec. Iar această criză este generată de sentimentul obscur care există adânc înrădăcinat în suflet şi care ne sugerează că ne-am ratat vocaţia, că ne-am ratat marca, că am trădat ceea ce era mai bun în noi.

Dante surprinde acest sentiment în pasajul următor: “In timpul sejurului meu prin viaţă mi-am revenit în simţire într-o pădure întunecată, căci am pierdut calea cea dreaptă.” Nicăieri nu apare mai bine ilustrat acest paradis pierdut decât în Parabola lui Iisus a fiului risipitor. “Cum te simţi, cum te simţi de capul tău şi fără cale de întoarcere acasă?” Un cântec foarte în vogă acum câtiva ani face ecou acestei stări a risipitorului pe care o detectăm adesea în noi înşine, dar pe care o percepem foarte rar deschis şi cu onestitate.

Umanitatea suferă de o lipsă radicală şi acută de noţiunea de “acasă”. Iar pseudo-casele în acre încerăm să ne găsim refugiu, acelea pe care le numim succes, putere, educaţie, sănătate, bunăstare, frumuseţe fizică nu fac altceva decât să ne accentueze dezamăgirea. Căci în sufletul nostru ştim că dincolo de acestea există frica de moarte şi experienţa nimicniciei.

In tăcerea înfiorătoare a singurătăţii noastre, sufletul nerăscumpărat e conştient de faptul că nimic nu este bine şi că zgomotul şi activitatea frenetică nu pot acoperi pentru totdeauna sentimentul de neîmplinire. Fiul risipitor a încercat să facă acest lucru şi a eşuat. Totul a mers bine pentru un timp, sau cel puţin aşa i s-a părut. Dar întreaga s-a lume s-a prăbuşit treptat. El a reuşit să se regăsească doar o dată ajuns acasă.

Moştenirea dureroasă a păcatului lui Adam este cauza fragmentării îngrozitoare a sufletului nostru şi a tânjirii noastre confuze. In trecutul îndepărtat al începuturilor noastre, rebelul Adam a desfigurat şi a pătat imaginea lui Dumnezeu în noi. Iar noi, în nebunia păcatelor noastre, am compus pe negândite tragedia. Kallistos (Timothy) Ware scrie:

Ne-am născut într-un mediu în care este uşor să facem rău şi greu să facem bine; uşor să-i rănim pe ceilalţi şi greu să le vindecăm rănile… Fiecare dintre noi este condiţionat de solidaritatea rasei umane în facerea de rău acumulată, de gândirea de rău şi, prin urmare, de fiinţarea întru rău.

De fapt, păcatul asaltă, distorsionează, ascunde şi desfigurează imaginea lui Dumnezeu în noi. Dar nu o poate distruge! Tânjirea dupa sfinţenie persistă. Luminiţa din noi care-i aparţine în întregime lui Dumnezeu refuză să dispară. Păcatul şi revolta nu sunt singurele posibilităţi din viaţa noastră. Dar nu putem descoperi o nouă speranţă, o relaţie reînnoită cu Dumnezeu, o renaştere a vieţii, dacă nu ne asumăm posibilitatea de a muri- ca sinele nostru fals şi decăzut să moară aşa cum s-a întâmplat şi în cazul fiului risipitor. Fără adevărata căinţă şi dorinţa sinceră de a merge acasă, nu putem descoperi apropierea de Impărăţia lui Dumnezeu care există în noi.

Realitatea imaginii lui Dumnezeu din noi constituie baza eliberării noastre, a demnităţii noastre, a umanităţii noastre. Cu cât suntem mai aproape de Dumnezeu, cu atât mai umani devenim. Cu cât ne îndepărtăm de El, cu atât mai puţin umani devenim.

 Asta înseamnă că imaginea lui Dumnezeu imprimată în fiecare dintre noi poate, prin liberul nostru arbitru, să devină similară sau total diferită în limite extreme. Dacă vrem, putem să fim uniţi cu Dumnezeu şi să manifestăm prin slavă ceea ce Dumnezeu este prin natura Sa. Sau putem cădea în abisul înfiorător al iadului, să coborâm pentru totdeauna în nefiinţă. Putem alege să devenim diavol sau sfânt.  

Intr-o stare de neîmplinire totală şi în goliciunea înfiorătoare a potenţialului nostru pierdut şi a lipsei totale a casei, Dumnezeu a acţionat în mod decisiv. Dumnezeu s-a întrupat şi a devenit ca noi pentru a ne arăta calea spre casă. Dumnezeu zămilsit în Unicul Său Fiu, Iisus Hristos, a venit cu umilinţă în mijlocul nostru ca să ne ajute şi şi-a dat seama de ceea ce noi nu eram capabili să îndeplinim în paradis. Natura umană a lui Iisus Hristos a devenit imaginea vizibilă, manifestarea lui Dumnezeu care este invizibil în toată iubirea şi bunătatea Sa. Dummnezeu a devenit om nu numai pentru a ne elibera de natura noastră decăzută şi de păcatele noastre, nu numai pentru a ne scapă de moarte prin moartea şi învierea Sa, dar şi pentru a ne face capabili să atingem cea mai perfectă comuniune şi uniune cu El. Prin Iisus Hristos, prin moartea, cuvintele şi faptele Lui, viaţa omului a fost eliberată de întunecimea păcatului şi de legăturile morţii. Misterul imaginii divine în noi nu mai este o simplă tânjire sau un vis iluzoriu. Este o realitate. Este un dar al lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.

Hristos este calea

imagine_09Acestea fiind spuse, trebuie să ne întrebăm acum: “Cine este Dmnezeu după a cărui imagine am fost creat? Cine sunt eu?” Răspunsul la ambele întrebări poate fi descoperit în totalitate în Iisus Hristos. “El este fereastra noastră către ţinutul divin, care ne arată cine este Dumnezeu,” scrie un teolog ortodox care reia cuvintele lui Ioan Evanghelistul, “Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Ioan 1.18)

De asemenea, Iisus Hristos este fereastra noastră către ţinutul oamenilor, care ne arată adevăratul caracter al persoanei umane. El revelă şi exprimă adevărul despre noi înşine, despre lumea noastră, despre destinul nostru, în termeni accesibili înţelegerii noastre. Teologia Bisericii Ortodoxe se apropie de Iisus Hristos ca şi cheie a misterului creaţiei. După un teolog ortodox:

Revelarea Sfintei Treimi a avut loc întru Hristos… Fiul lui Dumnezeu a devenit om pentru a fi modelul şi centrul din care o forţă luminează făcându-i pe bărbaţi şi femei, deopotrivă, asemenea lui Hristos în năzuinţa lor către Dumnezeu Tatăl. Această forţă, care devine un principiu intim în toţi cei care cred, rămâne mereu, în acelaşi timp, deasupra lor; este a treia Persoană a Treimii, Sfântul Duh.

Astfel, Dumnezeu singur este şi omul perfect. Atunci perfecţiunea nu trebuie căutată prin simpla acumulare a virtuţilor morale, ci prin dorinţa noastră de a-L îmbrăţişa pe Hristos, iar prin El să ne recuperăm legătura sfântă cu Dumnezeu, să-l Trăim pe Dumnezeu ca sursă a vieţii noastre şi să trăim ca bărbaţi şi femei care îl au la origini pe Dumnezeu.

Iniţiativa i-a aparţinut întotdeauna lui Dumnezeu. El ne-a creat. După cuvintele Sfintei Liturghii: “Când am căzut, ne-a ridicat din nou şi nu a încetat să facă pentru noi toate lucrurile până când ne-a înzestrat cu Impărăţia lui care va să vie.”

Dragostea neţărmuită a lui Dumnezeu a curăţat cărările către casă. Nimeni nu trebuie să zăbovească pe alei înfundate. Calea spre casă este deschisă, iar Iisus Hristos este tocmai acea Cale. El a spus: “Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.” (Ioan 14.9) Crescuţi întru Hristos, devenim din nou Fii şi Fiice ale lui Dumnezeu Tatăl. Incepem ascensiunea noastră divină în puterea Sfintei Treimi. Incepem procesul fără încetare prin care imaginea lui Dumnezeu se concretizează în noi. Ne mişcam treptat, dar cu siguranţă de la slăbiciune la putere, de la păcat la sfinţenie, de la moarte la viaţă, de la dezonoare la onoare şi de la slavă la slavă (2 Cor 3.18). In calitate de fiu sau fiică a Tatălui nostru din Ceruri, fiecare dintre noi poate spune ca şi Sfântul Pavel: “M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine.” (Gal 2.20)

 Vieţile sfinţilor şi icoanele care ne înconjoară în bisericile şi casele noastre- strălucind aşa cum o fac în prezenţa lui Dumnezeu- sunt cele care ne amintesc mereu de chemarea noastră şi de eliberarea noastră de legăturile coruperii şi morţii întru “libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu.” (Rom 8.21)

Face-ți loc dragostei

Dar ne întrebăm: cum să începem să-i facem loc lui Hristos în inimile noastre? Cum altfel decât prin dragoste? răspunde Theokletos de pe Muntele Sfânt. Aşa cum suntem făcuţi după imaginea Sfintei Treimi, suntem chemaţi să arătăm mai departe pe pământ misterul iubirii reciproce pe care Treimea o trăieşte în cer.

 Calea către Dumnezeu poate începe de acolo de unde Hristos a început apropierea lui faţă de noi, în golirea sinelui său către o mişcare pură şi liberă de iubire sacrificială. Nu putem să ne dăm seama singuri şi în mod autentic dacă nu începem să-L iubim pe Dumnezeu aşa cum Dumnezeu ne-a iubit pe noi. Nu putem începe să înţelegem cel mai intim înţeles a ceea ce înseamnă să fii un creştin dacă nu ne mişcam apoi către lume, către ceilalţi, respingând orice egoism ca fiind esenţa însăşi a păcatului şi căutând să trăim ca şi icoane ale lui Dumnezeu: trăind şi acţionând aşa cum Dumnezeu este şi Dumnezeu face. In dragostea lui pentru noi, Dumnezeu nu este preocupat de el însuşi, ci doar de noi. Cineva a spus: “Hrana esenţială pentru existenţa fiecărui om este dragostea altcuiva,” In calitate de creştini suntem conştienţi de faptul că toţi suntem fraţi şi surori, pentru că ne tragem viaţa din aceeaşi sursă comună şi unul din alţii. Dialogul dragostei dintre Dumnezeu, noi înşine şi ceilalţi este o capitulare mai întâi în faţa lui Dumnezeu şi apoi în faţa fraţilor şi surorilor noştri.

 Impărăţia lui Dumnezeu este împărăţia dragostei. De aceea la Parousia nu vom fi întrebaţi câţi bani am făcut sau ce poziţie socială am reuşit să obţinem sau câtă cunoaştere am dobândit, sau câte lumânări am aprins, sau câte posturi am ţinut. Vom fi doar întrebaţi cât de mult am iubit din punct de vedere divin. Doar dragostea va fi măsura; iar în mod special dragostea pentru cei care trăiesc la limita vieţii, lipsiţi, oprimaţi, săraci, singuri şi uitaţi.

De ce ocupă dragostea un loc central? Datorită lui Dumnezeu, după asemănarea căruia am fost creaţi din dragoste (Ioan 4.8). După cuvintele unui călugăr al Bisericii Ortodoxe, este « dragostea fără limite, darul care niciodată nu încetează să se dăruiască. » Dragostea divină modelează toate lucrurile şi le menţine unitatea. Dragostea dă viaţă şi căldură. Dragostea încălzeşte sufletul. Aşa cum spunea cineva : “Dragostea este sigiliul pus asupra creaţiei, semnătura Creatorului asupra inimii noastre.”

Este dificil pentru noi să-l iubim pe Dumnezeu, dacă nu am simţit mai întâi dragostea lui Dumnezeu. La un moment dat în viaţa sa, este important ca persoana să fie şocată de conştientizarea dragostei lui Dumnezeu pe care o oferă personal fiecărui om. Astfel, Biserica are datoria sacra şi urgentă de a anunţa mereu şi de a trăi Scriptura, “veştile bune”, în mod direct şi simplu la fiecare generaţie şi în fiecare loc. Căci găsim o nouă speranţă în misterul triunfului lui Hristos asupra morţii şi suntem asiguraţi că suntem iubiţi profund de dragostea întrupată a lui Dumnezeu.

 Fie ca Sărbătoarea Ortodoxiei pe care o aniversăm azi să reprezinte o nouă oportunitate de a ne dedica inimile şi minţile pentru a restaura în noi icoana lui Dumnezeu prin Domnul Iisus Hristos. Amin.

(Citit de 47 ori)