Criza conștiinței morale

By | 27/06/2015

teofan_mada_13Una din preocupările gânditorilor de astăzi este aceea referitoare la conştiinţa morală, mai exact, dacă noi ne confruntăm astăzi cu o criză a conştiinţei morale. H. Zbinden a studiat această problemă modernă, pendinte. Trăim sau nu o criză a conştiinţei morale? „Nu există nici un fenomen care, alături de credinţa religioasă, să determine caracterul unui eveniment şi importanţa unei opere şi a unei epoci precum conştiinţa morală, atât în lacunele sale, cât şi în forţa sa, pentru a stârni sau a zdruncina… Deşi morala a servit adesea ca mască a unor intenţii inferioare, problematică din punct de vedere moral, această mască şi circumstanţă care voia să ascundă alte scopuri stă ca mărturie autorităţii preceptelor morale şi efectului lor ascuns şi irezistibil”. Dostoievski vorbea despre „bacilii necunoscuţi ai necredinţei”, ca şi cum organismul nostru spiritual ar fi căzut sub dominaţia unui virus enigmatic, un stimulent al paraliziei morale, al nesimţirii duhovniceşti, care ne face din ce în ce mai incapabili de a recunoaşte cu revoltă o nedreptate şi de a reacţiona împotriva ei cu hotărâre.

Nu facem aluzie la „destinderea obiceiurilor”, la emanciparea morală, mai ales la tineri. Şi în alte epoci obiceiurile au fost foarte libere. Din multe puncte de vedere, suntem mai sinceri astăzi, există mai puţină ipocrizie; Şi, în măsura în care sinceritatea şi francheţea, care ajung uneori la cinism declarat, fac parte din tot ceea ce este autentic moral, putem avansa ideea că, în anumite cazuri, suntem în zilele noastre mai morali decât altădată. Dar problema nu este aici. „Absenţa conştiinţei în timpul nostru – spune Zbinden – nu rezidă din faptul că din perspectivă cantitativă am fi mai răi sau am dispune de mai puţină substanţă morală decât strămoşii noştri. Această absenţă este născută din faptul că forţele societăţii şi-au deplasat centrul de interes departe de morală”. În faţa acestei creşteri ale mijloacelor materiale şi ale mentalităţii materialiste şi pragmatice trebuie să constatăm o regresie tulburătoare a îndemnurilor şi motivaţiilor morale. „Problema se pune de la îngrijorarea autentică în faţa prăpastiei care se deschide între ştiinţă şi conştiinţa morală, între conştiinţa naturii şi conştiinţa fiinţei, între dominaţia acestei naturi şi autodisciplină, între tehnică şi etos, între forma materială practică a vieţii şi cultura modernă.”

Nu putem face abstracţie de conştiinţa morală. Ea asaltează chiar şi pe cel ce crede că-şi poate organiza viaţa fără morală, ignorându-şi conştiinţa. În lucrarea La conscience perdue, scriitorul rus Salticov a încercat să adâncească acest lucru. „Toate personajele se simt aparent libere când şi-au aruncat departe de ele conştiinţa ce locuise în ei ca un lucru nesemnificativ, inutil. Dar oricare ar fi eforturile lor, ea reapare întotdeauna. Cu cât fugi de ea, cu atât ea se apropie de tine. În zadar încearcă ele să se elibereze de ea, să o distrugă, să-i conteste existenţa. O nelinişte extraordinară îi împinge întotdeauna să o caute. Nu o putem alunga din noi: ea există întotdeauna în străfundurile noastre ca un lucru neaşteptat, indelebil. Cu cât fugim de Dumnezeu, cu atât ea se apropie, ne urmăreşte. Cu cât ne apropiem de El, cu atât e mai vie în noi. E cu noi pururea, zi şi noapte, oriunde am fi şi chiar de câte ori încercăm să ne sustragem ei sau responsabilităţii noastre din această viaţă.”

Omul de astăzi păcătuieşte fără a conştientiza că păcătuieşte, fără a se simţi vinovat. Omul contemporan nu mai are capacitatea să se vadă „păcătos” într-o anumită situaţie. Păcatul cel mai mare al lumii de astăzi este faptul că omul şi-a pierdut conştiinţa păcatului şi priveşte păcatul cu indiferenţă. Păcatul pare să nu se mai potrivească cu mentalitatea de azi, cu mândria omului contemporan. Conştiinţa păcatului nu se reduce la o reacţie emoţională autodistructivă şi chinuitoare, ce nu este dublată de o convingere. Aceleaşi consideraţii sunt valabile acolo unde conştiinţa s-a degradat, transformându-se într-un rit psihologic, interior, într-un rit transpus doar la nivel verbal într-o mărturisire de credinţă a unor măsuri reci şi exterioare. Pierderea conştiinţei păcatului subminează gândirea şi practica morală. Conştiinţa de sine ne este dată de prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră. Pe cât Îl cunoaştem pe Dumnezeu, pe atât ne cunoaştem pe noi înşine, ne cunoaştem conştiinţa de sine. Sfântul Grigorie Palama spune că atunci când „Dumnezeu lucrează în noi se făptuieşte orice fel de virtute. Dar când Dumnezeu nu lucrează în noi, fiecare faptă a noastră este păcat”.

Negarea moralei şi criza conştiinţei morale se pun în evidenţă de relativismul moral. Relativismul moral atinge expresia verbală, doctrinară şi structurală a conştiinţei. Măsura sau criteriul pentru toate lucrurile „rămâne omul autonom, cu multilateralitatea părerii şi a dispoziţiei lui”. „Azi, marea problemă pentru Europa nu este noul sistem al datoriilor, ci noul program de pofte”, a spus cu ceva timp în urmă Ortega. Acest sistem al „datoriilor” conduce spre o morală legalistă, perfectă geometric, dar care ne lasă reci, care nu ne determină spre făptuire. O asemenea morală impersonală este doar subiectiv morală. Idealul nu se poate mulţumi de a fi doar el însuşi concret: el trebuie să ne stârnească râvna, mărturisirea, făptuirea şi responsabilitatea. În morală, una dintre cele mai arzătoare probleme este paternitatea responsabilă, cu toate implicaţiile ei. Pentru acest motiv, spune Ortega, „cred că fapta morală se caracterizează prin plenitudinea pe care o vrem”. Când toată fiinţa noastră vrea ceva, fără rezervă, fără frică, ne împlinim misiunea, pentru că cea mai mare misiune este fidelitatea şi sinceritatea faţă de noi înşine. O societate în care fiecare persoană ar avea puterea de a fi cinstită faţă de sine însuşi ar fi o societate perfectă.

Lucrarea lui Louis Monden, purtând titlul Conştiinţa păcatului este o adevărată operă misionară, menită să descopere culpa interioară a unei societăţi pecetluite de laxism, superficialitate şi indiferenţă. Cartea debutează prin descrierea celor trei atitudini posibile ale unei tinere mame ce a născut un bebeluş cu malformaţii congenitale: 1) atitudinea instinctivă (spartană), vizând „compromisul” crimei sau abandonului, având ca scop final libertatea mamei şi bazându-se pe valorile păgâne ale civilizaţiei: sănătate, frumuseţe, succes… 2) atitudinea morală, determinant fiind compromisul ezitărilor, aici punându-se în discuţie alte valori, cum ar fi cele sufleteşti, ce ar duce la acceptarea situaţiei; 3) atitudinea religioasă, în care tânăra mamă nu ar avea nici o ezitare în a-şi îngriji copilul întreaga viaţă, aici punându-se accent pe înţelegerea raţiunii lui Dumnezeu.

După ce constată că operele culturale dezvăluie robotizarea omului sub influenţa unei civilizaţii hipertehnologizate, Monden încearcă să stabilească determinismele vieţii cotidiene: factorii inhibitori ai libertăţii (şi responsabilităţii), care duc în cele din urmă la inhibarea conştiinţei păcatului. Determinismele constă în:

1) constrângerile nervoase (surmenajul sau neadaptarea sistemului nervos la schimbare);

2) presiunea socială (presiunea morală a comunităţii împotriva actului liber al individului), aceasta ducând în final la depersonalizarea sufletului (efectul globalizării); presiunea socio-psihologică poate conduce la „spălarea creierului”, la lobotomia cerebrală şi morală sau, în cazul celor care rezistă acestei presiuni, la ostracizare şi ghetto-izare;

3) constrângerile mentale (trecutul cu resentimentele); influenţa trecutului inconştient este determinantă în viaţa cotidiană, iar descoperirea aceasta se datorează psihanaliştilor. Lipsa de maturitate este rezultatul acestor determinisme sau factori inhibitori ai libertăţii: se sacrifică întotdeauna calitatea în favoarea abundenţei informaţiei şi spiritul critic în favoarea senzaţionalului. Prin computer e promovat infantilismul moralei instinctive, ceea ce accentuează iresponsabilitatea omului şi duce la inhibarea completă a conştiinţei păcatului. Mai mult, mitul atotputerniciei „ocultelor” paralizează iniţiativa individuală şi promovează defetismul! Autorul se întreabă: „În ce măsură poate să depindă sfinţenia de psihism? Este posibilă o sfinţenie nevrotică?” Dacă Sfântul este acel creştin aflat în starea de har, de membru viu al lui Hristos, şi dacă el constituie răspunsul perfect la chemarea lui Dumnezeu, se insistă încă prea mult asupra virtuţilor eroice de care trebuie el să dispună: există încă în interiorul Bisericii un pelagianism inconştient. Autorul va pune apoi în discuţie solidaritatea în faţa răului lumii (responsabilitatea universală a sufletului în faţa proliferării păcatului).

Literatura încearcă să promoveze o etică a situaţiei, nu a legii morale: cazul sinuciderii preventive a soldaţilor sau agenţilor secreţi, cazul avortului femeilor violate sau consiliate de medic, eutanasia copiilor malformaţi, fecundarea in vitro, căsătoria preoţilor caterisiţi… Literatura îşi propune reeducarea conştiinţelor. În capitolul dedicat Misticii păcatului, autorul expune una din ideile fundamentale ale acestei pseudo-mistici: aceea că experierea păcatului ne scoate din închisoarea suficienţei de sine (şi din atitudinea fariseică). În romanul Daniela, aparţinând Louisei Rinser, se afirmă „necesitatea (?!) de a păcătui pentru a-i ajuta pe oameni”. Protagonistul romanului, preot romano-catolic, acceptă să împărtăşească vinovăţia cu oamenii din sat, devenind una cu ei în păcat. El se aruncă în ispitirea sexuală a Danielei, pentru a păcătui la fel ca şi ei. Păcatul, mai întâi comis cu dezinvoltură, apoi ispăşit, se descoperă a fi „punctul de plecare al convertirii şi mântuirii sufletelor”. „Mistica păcatului”, întemeiată pe ideea de a cunoaşte păcătuind, este o mistificare a expresiei felix culpa. Păcatul, identificat ca fiind „o nouă tehnică de apostolat”, este o idee falsă, de fapt o relativizare a moralei creştine.

Autorul descrie în final atitudinea generală a oamenilor în faţa păcatului. Cei mai mulţi dintre ei îşi spun că trebuie să învingă mai întâi păcatul şi abia apoi să meargă să îl mărturisească la duhovnic. Ei îşi spun că trebuie să înceapă prin a trăi aşa cum trebuie şi abia apoi să ia legătura cu Dumnezeu în rugăciune. Prin aceasta, ei reduc dialogul iubirii cu Dumnezeu la „severul respect de sine”. Cele trei căi ale conştiinţei contemporane – dialogul dintre libertate şi determinism, dialectica legii şi a situaţiei şi coeziunea dintre păcat şi sfinţenie – reprezintă, de fapt, ipostazele ereziei contemporane: psihologismul, situaţionismul şi mistica păcatului.

Marea problemă morală a timpului nostru constă în aceea de-a şti până în ce punct mai este veridică vocea conştiinţei. Este doar un ecou pe care societatea îl face să pătrundă, este un strigăt absurd şi fără semnificaţie al eului omenesc? Este o voce a lui Dumnezeu care răsună în adâncul inimilor noastre? Doar în această ultimă ipoteză putem vorbi de imperative morale autentice şi absolute, precum şi de responsabilităţi veritabile, în sensul profund şi categoric. Mărturia poate să ne ajute să descoperim această perspectivă profundă a conştiinţei morale. Dumnezeul Care răsună în adâncul sufletului nostru este un Dumnezeu extraordinar şi fascinant în acelaşi timp, ce ne cheamă la împărătșirea iubirii Sale.

(Citit de 51 ori)