Sociabilitatea omului

By | 28/06/2015

teofan_mada_14Potrivit Sfântului Vasile cel Mare, sociabilitatea este o însuşire înnăscută : „nu este bine să fie omul singur”. Omul este o ființă socială, dialogică, creată pentru a fi sociabilă și menită pentru a trăi în comuniune. Scopul şi destinul pe care-l are cuvântul oamenilor este de a dialoga între ei. O denotă de asemenea şi organul limbii, al cuvântului, ce-a fost dat omului pentru a comunica uşor cu semenii lui care au fost creaţi tocmai pentru o simbioză socială.

„Dumnezeu Care ne-a creat ne-a dat folosirea cuvântului ca să arătăm unul altuia gândurile inimii şi să transmitem fiecare aproapelui gândurile noastre, împărtăşindu-ne din tainele inimii datorită sociabilităţii naturii ca dintr-o oarecare cameră.”

Folosind cuvântul, mărturisindu-şi gândurile lor, exprimându-şi intenţiile, oamenii pot să-şi descopere unul altuia voinţa şi tainele inimii lor. Acest fapt îl învaţă cartea Genezei ce se referă la crearea omului. Dumnezeu după ce l-a creat pe Adam, a văzut că nu este bine ca omul să fie singur. De aceea o face pe Eva ca însoțitoare în viață. În alt paragraf al Genezei se spune că Dumnezeu „l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Lui, bărbat şi femeie i-a făcut pe ei”.

Omul are nemijlocită dependenţa de Dumnezeu, nu numai pentru că este creatura Lui, dar şi pentru că a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi cu posibilitatea de a I se asemăna. Caracteristic e faptul că sublinierii „după chipul şi asemănarea” i se adaugă expresia „bărbat şi femeie i-a făcut pe ei”. Această parte a doua e explicarea celei dintâi. Arată că chipul lui Dumnezeu în om nu e fără legătură cu scopul pentru care l-a creat Dumnezeu pe om sub forma celor două sexe, al bărbatului şi a femeii. Şi acest scop e exprimat în: „nu e bine să fie omul singur”. După chipul lui Dumnezeu a fost creat omul, omul social (comunitar) şi nu individul, Adam.

Experienţa fundamentală pentru noi este experienţa comuniunii. Această sociabilitate a omului îşi are începutul în comuniunea celor trei persoane ale Sfintei Treimi. Această experienţă se înrădăcinează în Dumnezeu Care este El Însuşi comuniune prin excelenţă, Tată, Fiu şi Sfântul Duh. Dumnezeu este un Dumnezeu care se comunică, Care vrea să se împartă, să se împărtăşească. El reprezintă capătul tuturor aspiraţiilor mele, desăvârşirea însăşi. El nu se bucura decât în comuniune, iar aceasta cere şi presupune Trei Persoane. Experienţa treimică a comuniunii este o experienţă cotidiană care îşi are obârşia în Dumnezeu Tatăl, manifestarea în Dumnezeu Fiul, comunicarea în Dumnezeu Duhul. Omul este creat după chipul Sfintei Treimi. Există un „eu – tu – el”, o fiinţă în comuniune cu Dumnezeu şi cu creaturile.

Vasile cel Mare îi îndeamnă pe noi convertiți să fie în comuniune, să se adune cât mai aproape posibil într-un singur trup, având pe Hristos ca şi cap, iar Duhul Sfânt ca şi suflet. Nici un om nu este îndeajuns de individual. Omul fără cămin, nesigur, caută neliniştit şi nerăbdător să dialogheze cu Dumnezeu „faţă către faţă”, spre a se întregi, dobândind sens, ipostas real şi înspre a se odihni lângă El. În virtutea acestor accente ale comuniunii dialogice locul omului în lume nu se stabileşte întâmplător sau fatal sau datorită vreunei necesităţi, ci din relaţia lui dialogică cu Dumnezeu. Acest dialog constituie arhetipul comuniunii omului cu Dumnezeu şi cu semenul.

Modelul acestei comuniunii frățești îl constituie prima comunitate creştină din Ierusalim, a cărei membrii „erau împreună şi îşi ţineau toate lucrurile împreună”.

„Toţi cei care am fost primiţi într-o singură nădejde a vocaţiei suntem un singur trup, avându-l ca şi cap pe Hristos; suntem fiecare pe rând membrii unuia şi altuia. Dar dacă nu ne strângem armonios împreună în legăturile apropiate a unui singur trup întru Duhul Sfânt, ci fiecare dintre noi alege singurătatea, neservind astfel binele comun într-un mod plăcut lui Dumnezeu, ci îşi împlineşte propriile dorinţe, cum, atunci când suntem separaţi şi divizaţi, putem să pătrăm relaţia reciprocă şi deservirea mădularelor unul altuia, sau supunerea lor faţă de capul care este Hristos?”

Rațiunea iubirii creştine nu-i permite fiecărui om să aibă grijă exclusiv de bunul său. „Căci ‚iubirea’, citim, ‚nu-şi caută scopul propriu’”. Inelul de aur al comunicării celei binecuvântate în această relaţie dialogică dintre Dumnezeu şi om o constituie iubirea. Un har este un dar al Duhului Sfânt dat şi acceptat pentru folosul celorlalţi. Nicio persoană nu poate avea toate harurile. Dar „când mai mulţi membrii trăiesc împreună,” omul nu se bucură doar de harul său, ci îl multiplică „prin împărtăşirea cu alţii şi culege fructele harurilor altor oameni ca şi cum ar fi ale lui”.

Mother Father Son and Daughter (8-11) Having a Picnic and Chatting --- Image by © Royalty-Free/CorbisÎntr-o structură care nu permite nicio relaţie dialogică personală este imposibil să practici multe dintre virtuţile creştine ca şi smerenia, mila sau răbdarea îndelungă. Viaţa în comuniune în terminologia lui Vasile este „viaţa apostolică”; este o viaţă creştină fondată pe şi nutrită de iubire; cu alte cuvinte, este „credinţa care lucrează prin iubire”. Îi este dăunător sufletului atunci când omul nu are pe nimeni care să-l îndrume.

Cu cât omul, Adam şi Eva, era aproape de Dumnezeu şi vedea arhetipul, trăirea chipului era uşoară, dar şi demersul către asemănare realizabil. Înainte de căderea lui Adam „războiul patimilor nu apăruse incă”. Adam şi Eva „trăiau în paradis ca nişte îngeri; ei nu simţeau nici un fel de dorinţă (păcătoasă) şi nu erau deloc tulburaţi de celelalte patimi”. „Omul era stăpân al faptelor lui şi în el mădularele trupului erau supuse voinţei sufletului”. Nimic nu tulbura armonia sufletului sau nimic nu subjuga sufletul şi nimeni nu contesta rolul lui de împărat al creaţiei pe care îl exercita atât asupra lui însuşi cât şi asupra întregii creaţiei. Diferitele harisme, precum raţiunea şi autodeterminarea, puteau fi cultivate, aşa încât omul să se desăvârşească şi să se apropie chiar mai mult de Dumnezeu, să ajungă la starea „după asemănare” care e şi ultima lui menire.

Adam în bucuria paradisiacă s-a aflat în comuniune continuă cu Dumnezeu Creatorul, până în clipa încălcării voinţei Lui. În acel moment a uitat iubirea, mulţumirea, doxologia şi recunoştinţa. S-a închis în sine, în iubirea de sine, în pătimirea de sine. Consecinţa, durerea nemângâiată a alungării din raiul bucuriei şi dialogului cu Dumnezeu. „Adam a pierdut raiul pământesc şi-l căuta cu lacrimi”, spune Sfântul Siluan. Nu cumva Adam este o persoană ce se repetă în istoria umană ? Nu cumva în noi toţi ascundem un Adam pe care-l iubim ? Se pare că Adam nu a vrut să simtă misiunea lui răbdătoare. A vrut să o scoată la capăt numai de unul singur. A gustat devreme amărăciunea interioară a păcatului; separat de iubire, a vrut să salveze „ego – ul” cel rănit. A gândit că poate izbuti în toate numai singur, numai de unul singur.

Prin căderea protopărinților „natura omului s-a îmbolnăvit şi a păcătuit din cauza neascultării unuia, adică a lui Adam. Astfel noi, cei mulţi, am devenit păcătoşi nu din cauză că nu am respectat legea împreună cu Adam, întrucât, desigur, n-am fost niciodată până acum călcători de lege, ci datorită faptului că am luat natura lui care a căzut sub legea păcatului”. Prin păcat omul a pierdut comuniunea lui cu Dumnezeu. „Natura umană s-a scindat împotriva ei însăşi şi s-a produs un război care nu putea fi ispăşit”. Mintea şi cugetul lui s-a întunecat în aşa fel, încât omul, cu puterile lui proprii, era imposibil să ajungă la menirea lui iniţială, la „asemănare”.

De aceea şi iubitorul de oameni Dumnezeu a trimis în lume pe Unul Născut Fiul Lui, care prin întruparea Lui, prin unirea ipostatică a celor două firi, a celei dumnezeieşti şi a celei omeneşti, a restabilit dialogul omului cu Dumnezeu şi cu semenul. Hristos, noul Adam, a predicat, a vindecat, a Înviat pe cei morţi trupeşte şi sufleteşte, S-a Răstignit şi a Înviat. Ascultă nu de voia Sa, ci de voinţa Tatălui cel ceresc, nu se apară pe Sine. Cu moartea Lui a vindecat moartea cea înfricoşătoare. Îl face pe om fără frică, comunicativ, dumnezeu după har, unitar, binecuvântat, sfinţit. Aşa se explică de ce Întruparea se cinsteşte de Sfântul Vasile cel Mare ca „ziua de naştere a umanităţii”.

Cum a întunecat omul „chipul” prin păcatul strămoșesc, a pierdut comuniunea cu Dumnezeu, a deviat de la menirea lui iniţială? Foarte simplu. Deoarece a fost cuprins de egoism, a încetat să mai aibă atenţia întoarsă spre Dumnezeu, să-L vadă pe Dumnezeu şi să „dialogheze” cu El. Dar ce-a făcut? „A legat un dialog cu diavolul. Omul a încetat de a mai vedea chipul lui Dumnezeu, şi-n locul lui a găsit, ca un înlocuitor, chipul diavolului. Astfel omul, precum cândva diavolul, a fost cucerit de înălţare, egoism, a voit să devină Dumnezeu după prototipul dorinţei diavolului”. În timp ce omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, ca să comunice cu Dumnezeu, el singur a întrerupt această comuniune. După neascultarea sa l-a stăpânit frica şi s-a ascuns. A văzut goliciunea lui şi a cerut mijloace tehnice de a o acoperi. De ce toate acestea? Deoarece mâncarea din fructul interzis este totodată respingerea chipului lui Dumnezeu şi acceptarea chipului fals, pe care-l imite. Rezultatul: comuniunea dialogică a omului cu Dumnezeu pierde simplitatea şi nemijlocirea. Omul este alungat din paradisul comuniunii, bucuriei, frumuseții și iubirii.

Prin distrugerea comuniunii armonice a omului cu Dumnezeu se distruge şi comuniunea armonică a omului cu semenul. Omul din comunitar devine egocentrist, individualist. De aceea şi comportamentul lui ulterior e scindat, egoist, este problematic.

(Citit de 43 ori)