Sf. Ioan Gură de Aur, Texte selective despre comuniune

By | 30/06/2015

teofan_mada_16„Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora” (Rom.12, 5). Să nu ne comportăm deci ca şi cum am fi separaţi şi să nu se spună: Acela nu este nici prietenul meu, nici rudenia mea, nici vecinul meu şi nu am nimic în comun cu el. Cum să mă apropii de el? Ce să-i spun? Nu contează că nu îţi este nici rudenie, nici prieten; dar el este om şi participă la aceeaşi natură ca şi tine; are Acelaşi Stăpân ca şi tine, aceeaşi îndatorire şi acelaşi adăpost, pentru că sunteţi născuţi în aceeaşi lume. Iar dacă împărtăşiţi aceeaşi credinţă, iată că el mai este pentru tine şi un mădular. Ce prietenie ar putea să lege o astfel de unire strânsă dacă nu o rudenie întru credinţă? Nu poate exista atâta unitate în relaţiile dintre prieteni, cum trebuie să avem noi în relaţiile noastre de familie, unii cu ceilalţi; trebuie să existe unitate între membri. Nu se va găsi niciodată o altă unitate mai mare ca aceea produsă de prietenie şi de o unire de acest tip. Totodată, nu vei putea spune: De unde să am relaţii de rudenie şi de proximitate? Ar fi ridicol. Astfel, cu atât mai puţin vei putea spune când este vorba de fratele tău. Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup (I Cor. 12, 13), spune Scriptura. De ce să fim un singur trup? Pentru a nu fi despărţiţi, pentru a ne păstra prin unire şi prietenie reciprocă unitatea unui singur trup. Să nu ne dispreţuim unii pe alţii, ca să nu ajungem să ne dispreţuim pe noi înşine. Nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, spune Scriptura (Ef. 5, 29), ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte. Iată de ce Dumnezeu ne-a dat o singură casă, această lume. El a împărţit totul în mod egal. Pentru toţi a aprins un singur soare, a ridicat un singur acoperiş, cerul, a aşezat o sigură masă, pământul. Totodată, El a mai dat şi o altă masă, încă mai desăvârşită decât prima, şi de asemenea unică; cei care au fost iniţiaţi ştiu despre ce vorbesc. Pe toţi i-a cinstit cu un singur fel de naştere, cea duhovnicească; toţi am primit o singură cetăţenie, cea din Ceruri; toţi purtăm aceeaşi cruce…”

„Crezi că ar fi o binefacere mică aceea de a putea elibera de răul său un suflet neliniştit, expus unor mari pericole şi pradă pasiunilor care îl devorează? De exemplu, vezi un prieten căzut pradă iubirii de bani. Ai milă de acel om. Patima lui îl sufocă. Stinge acest foc. Dar ce, nu se lasă convins? Fă tot ceea ce poţi şi nu neglija nimic. Îl vezi înlănţuit de mii de lanţuri? Căci bogăţiile sunt adevărate lanţuri; mergi la el, vizitează-l, îndeamnă-l, străduieşte-te să-i rupi lanţurile. Dacă nu vrea, greşeala va fi în întregime a lui. Vezi un om gol şi fără adăpost? Căci, în privinţa cerului, acela este gol şi lipsit de adăpost, care nu are grijă să meargă pe calea cea dreaptă; condu-l la adăpost, îmbracă-l în veşmântul adevărului, dă-i lui cetăţenia cerului”.

imagine_15„Omule, şi tu îi imiţi pe marinari, pentru că navighezi pe o mare vastă şi adâncă, pe întinderea vieţii prezente, o mare care are fiarele şi piraţii săi, recifurile şi stâncile din adâncuri, o mare agitată de multe valuri şi furtuni, iar cei care naufragiază pe această mare sunt în număr mare, iar naufragiile sunt foarte frecvente. Când vezi atunci pe unul dintre cei care au traversat-o că şi-a pierdut, din cauza unor întâlniri diabolice, comoara mântuirii, scufundat sub ape, pe punctul de a fi înghiţit, opreşte-ţi barca, chiar dacă eşti grăbit să mergi în altă parte, ocupă-te de mântuirea acestui om şi lasă-ţi deoparte problemele tale, pentru că cel care este pe cale de a se îneca nu suferă nici amânare, nici lentoare. Opreşte-te degrabă, smulge-l din ape fără întârziere, pune la dispoziţie toate frânghiile pentru a-l scoate din abisul pierzaniei. Dacă vei fi tras în toate părţile de mii de probleme, nimic să nu-ţi fie mai necesar decât mântuirea celui care este în pericol. Pentru că dacă vei întârzia mult timp, îl vei abandona violenţei furtunii. E nevoie de rapiditate în astfel de accidente, rapiditate şi un efort prelungit. Ascultă cum Pavel îi determină şi pe mulţi alţii să se grăbească la vederea unui om care se îneacă… Să fim deci plini de solicitudine faţă de fraţii noştri. Este un punct capital al credinţei noastre, în acest lucru stă însemnătatea ei: în a nu ne urmări doar interesele proprii, ci a redresa încă şi a repune la locul lor membrele deformate. Dar ceea ce arată o dragoste sinceră nu este comunitatea din jurul mesei, nici simplele salutări, nici cuvintele care flatează, ci restabilirea problemelor aproapelui şi preocuparea de interesele lui: a-l ridică pe cel căzut, a întinde mâna celui care zace pe pământ, nepăsător la propria lui mântuire. Iată în ce constă dragostea sinceră. Pentru că această dragoste este dezinteresată, căci înainte de a-şi vedea propriile interese, le vede pe cele ale aproapelui, apreciindu-şi interesele sale prin raportare la cele ale altora.”

„Dacă fiecare profesie nu şi-ar aprecia decât propria utilitate, viaţa nu s-ar perpetua niciodată, şi nici profesia care ar căuta aşa ceva (urmează exemple)… S-ar putea spune: Când un om oarecare se abandonează acestor activităţi, el nu are în vedere binele meu, ci al său propriu. El o face pentru a obţine bogăţii, glorie sau siguranţă. Astfel, în timp ce umblă după interesul meu, el se interesează de al său. Este tocmai ceea ce spun, şi încă de mult timp îmi doream să vă aud spunând-o, şi tot discursul meu ţintea spre acest lucru: să vă arăt că aproapele îşi caută propriul interes tocmai când este concentrat pe al celuilalt… E adevărat că este foarte omenos că ajunge să se intereseze de ceilalţi în acest mod. Dar nu acesta este lucrul care trebuie să ne convingă, ci faptul că Dumnezeu ne vede; astfel, nu este posibil să te salvezi fără a fi în permanenţă sub ochii Lui. Când un om îşi petrece viaţa în rău, atunci vă ordon să interveniţi şi să-l îndreptaţi; vă rog să fie în avantajul aproapelui; dacă nu, să fie măcar în avantajul vostru propriu. Prima intenţie merită mai mult; dar dacă nu sunteţi capabili să vă ridicaţi până la acest nivel, faceţi-o măcar pentru al doilea motiv”.

„La fel se întâmplă şi cu o liră bine acordată, varietatea părţilor formează un tot armonios de unde rezultă o simfonie încântătoare. Şi în acest caz, noi ar trebui să ne unim toţi câţi suntem pentru a forma un singur cor, într-o armonie desăvârşită. Pentru că noi nu suntem numai o Biserică, nu suntem numai mădularele armonios organizate de un singur cap; noi formăm toţi un singur trup. A nu-ţi păsa de indiferent care mădular înseamnă a nu-ţi păsa de întregul trup care moare”.

„Ai văzut cum sufletul lui este plin dintr-o dată cu o bucurie nemărginită şi Îl îmbrăţişează pe Iisus cu cuvinte?… Cum el saltă şi dansează în încântare? Aşa şi noi trebuie să ne bucurăm la fel, cei care am fost socotiţi vrednici să cunoaştem pe Fiul lui Dumnezeu, să ne bucurăm nu numai în minte, ci să o arătăm şi prin faptele noastre. Când îi este foame, să- hrănim; când îi este sete, să-i dăm să bea; deşi tu îi dai lui numai o cană cu apă, el o primeşte; pentru că el te iubeşte şi, pentru cel care iubeşte, darurile pe care i le oferă cel iubit, deşi sunt mici, lui îi sunt mari”.

„Credeţi că vă justificaţi – le reproşează Ioan – spunând: Cu ce mă priveşte pe mine acest lucru? Ce am eu în comun cu acesta? A rosti astfel de cuvinte înseamnă a arăta o ură de moarte faţă de oameni şi o cruzime satanică. Cum tu eşti om şi ai deci aceeaşi natură, tu şi cu fratele tău aveţi aceeaşi căpetenie, pe Hristos, şi îndrăzneşti să spui că nu ai nimic în comun cu ceilalţi membri, care sunt şi ai tăi? Cum poţi tu să-L mărturiseşti pe Hristos ca fiind capul Bisericii? Deoarece capul este menit să unească toate mădularele, pentru a le face să fie foarte atente la ele înseşi şi pentru a le ataşa unele de altele. Dar dacă tu nu ai nimic în comun cu unul dintre mădularele tale, dacă nu ai nimic în comun cu fratele tău, tu nu Îl ai nici pe Hristos drept cap”. „Biserica nu este nici un butic în care se topeşte aur, nici un atelier de făurit monezi, ci o adunare de îngeri solemnă! Vreţi să cinstiţi trupul lui Hristos? Nu-l dispreţuiţi când este gol. Nu-i arătaţi cinstea, oferindu-i numai veşminte de mătase, şi mai mult, nu-l dispreţuiţi în afara bisericii, când este pătruns de frig din cauza goliciunii. Cel care a spus: Iată trupul Meu! şi care ne garantează această realitate prin cuvântul Său, Acela a mai spus: „M-aţi văzut suferind de foame şi nu Mi-aţi dat să mănânc”, şi „Ceea ce i-aţi refuzat unuia dintre săraci, Mi-aţi refuzat de fapt Mie”… Să învăţăm deci să filosofăm şi să-L cinstim pe Hristos în modul în care El vrea. Când vrem să onorăm pe cineva, cea mai plăcută onoare pe care i-o putem aduce este cea pe care acea persoană şi-o doreşte, nu cea pe care ne-o dorim noi… Cinstiţi-L cu acea cinste pe care El însuşi a propovăduit-o, cheltuind averile pentru a-i ajuta pe săraci. Dumnezeu nu are nevoie de calicii de aur, ci de suflete de aur! Prin aceste cuvinte, nu vă interzic să aduceţi daruri bisericii, dar consider că milostenia trebuie să le însoţească şi să le preceadă. Dacă Dumnezeu acceptă daruri, El primeşte cu mai multă plăcere milostenia. Darurile aduse bisericii nu sunt de folos decât donatorului, dar ceilalţi au de câştigat încă mai mult de la cei care le primesc. În cazul celor dintâi, căutarea onorurilor poate să fie un pretext al cadoului, iar pe de altă parte, totul este filantropie şi milostenie. La ce folos să ai o masă plină de cupe de aur în cinstea lui Hristos, când El moare de foame? Ajutaţi-L mai întâi în sărăcia Lui şi abia apoi împodobiţi-vă masa cu ce vă va rămâne. Îi veţi dărui o cupă de aur, dar nu-i veţi da nici măcar o cupă de apă rece! Îi pregătiţi masa cu stofe cusute cu aur, dar nu Îi oferiţi cu ce să Se îmbrace. Ce avantaje obţineţi? Spuneţi-mi: dacă văzând un nefericit care nu are suficientă mâncare, în loc să-i potoliţi foamea, v-aţi mulţumi să-i daţi o masă de argint, acest om ar putea să vă fie recunoscător? Nu ar fi mai degrabă indignat? La vederea unei persoane acoperite cu zdrenţe şi tremurând de frig, i-aţi oferi, în loc de o haină, o coloană de aur, spunându-i că dorinţa voastră este să-l cinstiţi astfel. Nu ar spune că vă bateţi joc de el şi că-l copleşiţi cu cele mai grave injurii? Gândiţi-vă că este la fel şi pentru Hristos. Când Îl vedeţi rătăcind, străin, fără adăpost, refuzaţi să-i oferiţi ospitalitate, dar în schimb îi decoraţi pavajul (casei Lui), pereţii, vârful coloanelor; atârnaţi lanţuri de aur pe lămpi, dar nu vreţi să mergeţi să-L vizitaţi în închisoarea în care este înlănţuit. Vă repet încă o dată: dacă vorbesc astfel, nu este pentru a vă interzice să-L cinstiţi la biserică, ci să-L şi ajutaţi în acelaşi timp, sau chiar dinainte… În timp ce-L cinstiţi în casa lui Dumnezeu, nu-L dispreţuiţi pe fratele vostru copleşit; acest templu este mai important decât oricare altul”.

„Din moment ce Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi voi sunteţi îmbrăcaţi cu Iisus Hristos, voi ajungeţi să vă asemănaţi Lui, sunteţi reuniţi într-o unică şi aceeaşi rudenie, sub o singură formă, întotdeauna aceeaşi… Sunteţi toţi una în Iisus Hristos, adică sunteţi numai o singură înfăţişare, un singur chip în Iisus Hristos…Hristos nu S-a limitat la moarte şi la răstignirea pe cruce, ci El a găsit de cuviinţă să fie sărac, să rătăcească fără oprire, gol, închis în închisoare, bolnav, pentru a ne atrage la El măcar prin acestea. Dacă nu te întorci pentru tot ceea ce am suferit pentru tine – spune El –, măcar să ai milă de nenorocirea Mea, emoţionează-te de boala Mea, de lanţurile Mele, şi dacă toate acestea nu te mişca spre milostivire, fii atent la facilitatea cererii. Nu îţi cer nimic scump, ci pâine, un adăpost şi o vorbă de mângâiere (…). Ai milă măcar de situaţia Mea, văzându-mă dezgolit pe cruce, şi dacă nu vrei să-ţi aduci aminte de toate acestea, imaginează-ţi goliciunea de care Eu sufăr printre săraci (…). Deşi tu Îmi datorezi nenumărate binefaceri, Eu nu-ţi cer nimic ca unui datornic, dar te încoronez ca pentru un dar şi, pentru un lucru atât de mic, îţi ofer Împărăţia (…). E adevărat că aş putea să te încoronez şi fără acest lucru, dar vreau să fiu datornicul tău, pentru ca tu să poţi fi asigurat în totalitate de recompensă. Având deci puterea de a Mă hrăni şi singur, merg şi îţi cer, îţi bat la uşă şi întind mâna. Îmi doresc să fiu hrănit de tine, atât de mult te iubesc. Vreau să Mă inviţi la masa ta, ca la masa unui prieten, şi Mă fac slăvit în tot universul şi îţi fac cunoscută slava. În faţa acestei adunări, fac lauda celui care M-a hrănit”.

„Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit pentru noi, spune acelaşi apostol (1 Col. 5, 7). Paştele nostru este deci fără termen de comparaţie superior celui al Legii; pentru un motiv şi mai puternic, trebuie să avem propria noastră centură şi propriii noştri pantofi pentru a putea participa la el. Cu ce intenţie? Pentru a demonstra că suntem dispuşi să plecăm, să părăsim această lume. Fie ca niciunul care va fi primit la acest ospăţ să nu­-şi întoarcă privirea spre Egipt; fie ca fiecare să-şi ridice privirea spre cer, spre Ierusalimul ceresc. De aceea ţi-ai pus centura şi ţi-ai încălţat pantofii încă din timp ce mâncai: pentru ca să înveţi, începând prin mâncatul Paştelor, că eşti un călător gata să porneşti la drum. Pavel sugerează aici două lucruri: pe de o parte, faptul că trebuie să ieşi din Egipt; pe de altă parte, că restul vieţii noastre, pe care trebuie să-l trăim aici, jos, trebuie trăit ca un sejur într-o ţară străină. Dar cetăţenia noastră este în ceruri (Filip. 3, 20), spune el, şi pe tot parcursul vieţii trebuie să fim pregătiţi să răspundem fără întârziere atunci când vom fi chemaţi şi să spunem: Inimile noastre sunt pregătite (Ps. 7, 2). Da, Pavel putea foarte bine să vorbească astfel, el, care nu avea nimic pe conştiinţă; dar eu, care am nevoie de atât de mult timp pentru a face penitenţă, nu o pot face. Cât despre încingere, aceasta înseamnă a avea sufletul treaz; ascultă ce i-a spus Dumnezeu celui drept: Nu, dar încinge-te ca un om; şi: Eu te întreb, şi tu să Mă înveţi (Iov. 38, 13). El le spune tuturor Sfinţilor ceea ce i-a spus şi lui Moise. Însuşi Domnul apare purtând o centură, în Ezechiel; mai mult, şi îngerii ne apar purtând centuri, pentru că formează o armată. Prin faptul de a purta o centură, noi suntem făcuţi să stăm plini de mândrie în picioare; în mod reciproc, pentru a ne ţine de drepţi, trebuie să ne încingem. Deci şi noi trebuie să ne încingem, pentru că şi noi trebuie să plecăm, şi va trebui să trecem prin multe rele în timp ce vom aştepta. După ce vom parcurge tot acest teren, iată că dintr-o dată apare diavolul, folosindu-şi toate forţele şi toate artificiile pentru a ne prinde şi pentru a-i pierde pe cei care au fost salvaţi din Egipt, care au traversat Marea Roşie, care au scăpat o dată de demoni şi de mulţimea de urgii. Dar dacă trăim în sobrietate, avem şi noi o coloană de foc, datorită Duhului Sfânt; El este Cel Care ne luminează cu razele Sale şi ne acoperă cu umbra Lui; avem o mană, sau nu tocmai o mană, ceva încă mai mult decât mana de odinioară: o băutură duhovnicească, şi nu apa care iese din stâncă”.

„Gândeşte-te lângă cine stai, în compania cui Îl vei invoca pe Dumnezeu: în comuniunea Heruvimilor! Priveşte-i cu atenţie pe cei care formează corul împreună cu tine şi va fi de ajuns pentru ca să îţi trezească vigilenţa, pentru a-ţi aminti că, deşi având corpul drept îmbrăcăminte şi fiind legat de carne, tu ai fost totuşi considerat vrednic de a-L sărbători împreună cu Puterile cereşti pe Stăpânul comun tuturor. Nimeni să nu ia parte la aceste imnuri sfinte şi mistice cu o fervoare diminuată; nimeni să nu-şi îndrepte gândurile spre viaţa materială în acel moment, ci fiecare, respingând din sufletul lui toate ideile pământeşti şi ridicându-se în totalitate la cer, ca şi cum acolo s-ar vedea plutind în jurul Tronului de slavă în comuniunea Serafimilor, să-i închine astfel un imn sfânt lui Dumnezeu, Cel Slăvit şi Atotputernic. Iată de ce suntem îndemnaţi să ne ţinem bine în acel moment. A ne comporta bine nu înseamnă altceva decât a ne purta aşa cum se cuvine în prezenţa lui Dumnezeu, cu frică şi cutremur, cu un suflet treaz şi atent. Încă un cuvânt al lui Pavel ne arată că expresia se raportează la suflet, lucru sugerat atunci când spune: Deci, fraţii mei iubiţi şi mult doriţi, bucuria şi cununa mea, aşa să staţi întru Domnul, iubiţii mei (Filip. 4, 1)” .

(Citit de 81 ori)