Pacea care vine de sus

By | 01/07/2015

teofan_mada_17Pacea de care vorbesc Părinţii Bisericii este pacea care vine de sus. Pacea de pe pământ este adevărată dacă se împărtăşeşte de pacea care vine de sus. Expresia „Pacea care vine de sus” arată că adevărata pace este un dar sau un har pe care oamenii îl primesc de la Dumnezeul păcii şi sfinţeniei, fiind uniţi cu El în pocăința totală a inimii şi îndeplinirea poruncilor Sale. Această pace sufletească şi duhovnicească, ce covârşeşte toată mintea, precede orice altă formă de pace reală şi trainică.

În Cartea Numerilor se spune: „Domnul să-ţi dea harul Său şi să-ţi aducă pacea!” De aici rezultă că pacea este un dar şi că ea vine în primul rând de la Dumnezeu. Arătându-Se ucenicilor Săi, Hristos Înviat zice: „Pace vouă!” Sfântul Apostol Pavel îşi începe epistolele astfel: „Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul nostru Iisus Hristos”. Acelaşi Apostol mai spune: „Iar Domnul Păcii Însuşi să vă dea vouă pacea…”. Şi Sfântul Ioan adaugă: „Har, milă, pace fie cu voi, de la Dumnezeu-Tatăl…, în adevăr şi iubire”. Părinţii Bisericii vor prelungi această învăţătură a Scripturii, mai ales Sfântul Macarie cel Mare, Sfântul Ilie Ecdicul, Sfântul Niceta Stethatos.

Ca dar de le Dumnezeu, harul este o energie dumnezeiască, o însuşire dumnezeiască activă, care străluceşte şi se comunică. Cartea Judecătorilor spune că Dumnezeu i S-a arătat lui Ghedeon ca pace şi că Ghedeon I-a ridicat Domnului un altar, pe care l-a numit Domnul este pacea. Profetul Miheia spune mai precis: „El Însuşi va fi pacea”. Pavel, Apostolul Neamurilor, Îl numeşte pe Dumnezeu „Dumnezeul păcii” .

Această calitate dumnezeiască, ce străluceşte şi se transmite ca energie dumnezeiască necreată, este, evident, comună celor trei Persoane ale Sfintei Treimi. Sfântul Pavel o raportează Tatălui şi Fiului. Hristos, la rândul Său, ne spune: „Vă dau pacea Mea”. Şi Apostolul Pavel ne anunţă că „împărăţia lui Dumnezeu este dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt”. Ca toate energiile dumnezeieşti pe care Dumnezeu vrea să le împărtăşim, pacea vine de la Tatăl, se comunică prin Fiul şi este primită de la Duhul Sfânt.

Această pace de sus, ce vine de la Tatăl, a fost comunicată la origine nu doar omului, ci tuturor fiinţelor create de Dumnezeu. Pacea are o dimensiune cosmologică. Sfinţii Părinţi, în unanimitate, descriu starea paradisiacă drept o stare în care omul trăieşte în pace cu Dumnezeu, cu el însuşi, cu aproapele şi cu celelalte creaturi. Această pace ia sfârşit prin păcatul strămoşesc: ieşind din comuniunea cu Dumnezeu, în mod voluntar, protopărinţii se privează de harul pe care l-au primit de la El şi, drept consecinţă, de pace, care era una dintre formele acestei garanţii. Adam a substituit iubirea lui Dumnezeu cu iubirea de sine. Această iubire egoistă – pe care Părinţii greci, ca Evagrie Ponticul, Teodor al Edesei şi Sfântul Ioan Damaschinul, o califică drept demnă de ură universală – introduce în lume o veritabilă stare de sciziune, de conflict interior şi de stres. Omul devine totodată duşman al lui Dumnezeu, al lui însuşi, al aproapelui său şi al altor făpturi ale creaţiei, această stare manifestându-se sub diversele forme ale opoziţiei şi diviziunii.

De la opoziţia fundamentală care se stabileşte între om şi Dumnezeu decurge faptul că omul se găseşte divizat în el însuşi, facultăţile sale – care erau înainte dictate de Dumnezeu şi unite cu El – cunoscând astfel dizarmonia, dezordinea, agitaţia şi opoziţia. De la separarea de Dumnezeu decurge şi opoziţia oamenilor între ei, pentru că nu se mai iau în considerare după unitatea în Dumnezeu. Polaritatea sexuală originară, care îşi găsea armonia în complementaritate, devine diviziune şi opoziţie între sexe.

imagine_16Iubirea egoistă de sine, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, este la originea „diviziunii care domneşte în prezent în natură”, ea este cea care ne-a îndepărtat în mod înşelător de Dumnezeu şi de ceilalţi, ea este cea care „a abrutizat natura noastră şi a divizat esenţial unica umanitate în părţi numeroase şi antagoniste şi, în mod natural, distrugătoare”. Din această patimă de căpătâi, afirmă Părinţii, se trag toate rivalităţile: invidia, gelozia, vrajba, duşmănia, lupta, nesociabilitatea, injustiţia, exploatarea celuilalt, crimele.

Alături de iubirea de sine, Sfântul Maxim plasează alte două patimi, pe care le consideră la fel de grave şi surse ale tuturor celorlalte: ignoranţa şi tirania. Ignoranţa apare, ca sursă a diviziunilor, drept o excelentă aliată a iubirii de sine, care este pentru om ignorarea lui Dumnezeu, a lui însuşi (adică a naturii şi a vocaţiei sale duhovniceşti) şi a aproapelui său, ca realitate duhovnicească a chipului lui Dumnezeu şi a copilului lui Dumnezeu, prin filiaţie dumnezeiască.

În ceea ce priveşte tirania, pe care Sfântul Grigorie Teologul o numeşte iubirea de putere (Philarhia), şi Sfântul Isaac Sirul iubirea de a porunci, nu este doar pasiunea celor care posedă puterea şi o folosesc în mod despotic, nici o pervesiune a autorităţii celor cărora le-a fost dată; ea este o patimă fundamentală care locuieşte în omul decăzut şi pe care acesta o manifestă sau tinde să o manifeste în toate relaţiile cu ceilalţi, la orice nivel sau în toate domeniile în care se situează (conjugal, familial, profesional sau social), traducându-se printr-o tendinţă de a dirija, guverna sau domina pe aproapele, de a avea autoritate asupra lui sau de a-l supune voinţei sale.

Toate aceste patimi, după Sfinţii Părinţi, merg mână în mână cu veritabila perversiune, denaturare, consecutivă păcatului, a facultăţii umane fundamentale:

– ignoranţa corespunde unei pervertiri a sufletului, făcut pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, a-I recunoaşte prezenţa proniatoare în creaţie şi, în particular, în aproapele creat după chipul şi asemănarea Sa;

– tirania şi în general toate formele de agresivitate şi dominare manifestate la întâlnirea cu aproapele corespund unei perversiuni pe care Părinţii o numesc thymos sau ardoare, putere agresivă originară destinată să reziste tentaţiilor, să lupte contra răului şi să stăpânească tendinţele rele, dar pe care omul decăzut o întoarce împotriva lui Dumnezeu şi împotriva aproapelui său;

– iubirea de sine corespunde unei denaturări a facultăţii noastre generoase, destinată prin natură să-L iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele, dar pe care omul decăzut o foloseşte pentru a se iubi egoist pe sine însuşi, iar prin intermediul acestei iubiri de sine, să-şi dorească şi să iubească bunurile false, materiale.

Dumnezeu Tatăl L-a trimis pe Fiul Său pentru a elimina bariera pe care păcatul a stabilit-o între oameni şi Dumnezeu. În acelaşi timp Dumnezeu şi Om, Cuvântul întrupat a reunit în Persoana Sa umanitatea cu Dumnezeu. El suprimă, prin puterea Sa dumnezeiască, în natura umană pe care Şi-a asumat-o, deviaţiile pe care aceasta le-a cunoscut în urma păcatului strămoşesc, şi o restabileşte în starea sa originară; El elimină puterea diavolului, a păcatului şi a morţii, biruind toate tentaţiile şi slăbiciunile, prin moartea Sa; iar prin înviere, El ne repune în posesia vieţii care vine de la Dumnezeu. Învierea şi toată iconomia salvatoare a Cuvântului întrupat sunt considerate de către Părinţi, în urma Sfântului Apostol Pavel, ca o operă de pacificare, în sensul cel mai înalt al cuvântului. De fapt, Hristos, prin Botezul Său, prin lupta Sa victorioasă împotriva ispitirilor, prin suferinţele şi patimile Sale, prin moartea Sa pe Cruce şi prin Învierea Sa, ne-a împăcat cu Dumnezeu, cu noi înşine şi cu semenii noştri. Sfântul Pavel scrie în epistola sa către Efeseni: „Acum însă, fiind în Hristos Iisus, voi, care altădată eraţi departe, v-aţi apropiat prin Sângele lui Hristos. Căci El este pacea noastră, El, Care a făcut din cele două – una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii”.

Astfel, în Hristos, în Biserică, care este trupul Său, prin Duhul Sfânt, accedem şi ne împărtăşim de pacea dumnezeiască, a cărei primă sursă este Tatăl. Dacă prin Botez suntem adăugaţi Trupului lui Hristos, aceasta nu înseamnă că ne-am făcut imediat participanţi ai bunurilor pe care El le-a obţinut pentru noi, prin iconomia Sa; Dumnezeu nu forţează libertatea noastră şi vrea să ne însuşim în mod voluntar aceste bunuri, prin ataşamentul, dăruirea şi iubirea pe care I-o manifestăm, care se exprimă în primul rând prin practica poruncilor pe care ni Le-a dat.

Aşadar, pacea, precum toate darurile dumnezeieşti la care Dumnezeu ne cheamă să participăm, nu poate fi dobândită decât cu preţul unui efort constant, prin care noi ne străduim să ne conformăm lui Dumnezeu în practica poruncilor Sale, ceea ce îl face pe Psalmist să afirme: „Mare este pacea celor ce iubesc Legea Ta”. La rândul său, Apostolul Pavel spune: „…pace oricui face binele”.

Acest efort, această neîntreruptă asceză, care constă în împlinirea poruncilor dumnezeieşti, ia forma unei lupte împotriva patimilor, destinată efectiv să „omoare” vechiul om, şi în mod corelativ să trăiască după virtuţile ce îl caracterizează pe omul cel nou în Hristos. Prin acest nou etos, omul se face, personal şi liber, imitatorul lui Hristos, murind cu El pentru a învia şi a trăi din nou, cu El. Dacă ajungem să facem din Cruce un simbol vid, asta înseamnă că Crucea rămâne înfiptă în lume pentru condamnarea lumii. Este deci de importanţă fundamentală, decisivă, să ne asumăm libertatea care n-a fost cucerită. A trăi lucrarea lui Dumnezeu este deja în sine recompensa întreagă. Pacea interioară – pacea lui Hristos – nu poate să survină decât atunci când omul îşi asumă libertatea asemănării cu Dumnezeu. Şi omul nu poate să se asemene Fiului decât în Cruce!

(Citit de 44 ori)