Pacea duhovnicească

By | 02/07/2015

teofan_mada_18Omul nu cunoaşte pacea, ne învaţă Părinţii, decât dacă prin propriul său efort colaborează cu harul şi elimină din el toate patimile care locuiesc în natura sa decăzută. El trebuie, pentru a obţine pacea, să fi învins în primul rând patimile, care sunt în mod particular generatoare de opoziţie şi divizare, toate formele de agresivitate dirijate împotriva aproapelui, vanitatea, orgoliul, tirania. Dar pentru că patimile sunt legate între ele, omul nu poate cu adevărat să găsească pacea dacă nu le-a învins pe toate.

La un prim nivel, Părinţii asimilează pacea cu apatia, impasibilitatea. „Pacea – spune Sfântul Marcu Ascetul – este eliberarea de patimi”. „Imposibil să găsim pacea – spune Dorotei din Gaza – dacă există în noi o singură patimă”. Pacea este strâns legată de posesia virtuţilor. Ea este cert legată, mai întâi, de virtuţile care sunt opuse patimilor ce stârnesc diviziunea şi opoziţia: detaşarea de bunurile materiale, de plăceri şi, mai presus de orice, smerenia şi mila şi, printre formele diverse ale milei, iubirea de duşmani, atât de greu de atins. Dar, în realitate, datorită faptului că toate virtuţile sunt legate între ele, pacea nu poate fi complet obţinută decât dacă ele sunt toate prezente. Astfel, Sfântul Nicolae Cabasila scrie: „De vreme ce cuvântul dreptate, în Evanghelie, nu înseamnă doar reparaţia echitabilă, ci toate felurile virtuţii, tot aşa termenul de pace este ceva universal: este fructul tuturor virtuţilor, dar şi al înţelepciunii duhovniceşti. Pentru că acela care este lipsit de orice virtute nu ar putea avea o pace perfectă; însă cel care vrea să aibe această pace trebuie să o fi atins trecând prin toate virtuţile”.

Părinţii subliniază importanţa rugăciunii pentru a obţine o astfel de pace, care, deşi presupune efortul omului, rămâne fundamental, cum am văzut, un dar de la Dumnezeu. Cel care, fără patimă şi lucrător fiind al virtuţii, a obţinut această pace, acela poate ajunge la o pace mai înaltă, pacea dumnezeiască. Această „pace a lui Dumnezeu care covârşeşte orice minte”, după cuvintele Apostolului Pavel, este tainicul sabat evocat de Geneză, teologi şi mistici. Dar suntem aici pe domeniul inefabilului.

imagine_17În plan individual, pacea percepută de înţelepciunile acestei lumi este o stare mai mult sau mai puţin profundă şi mai mult sau mai puţin stabilă în calmul său interior, adesea fondată pe simpla inactivitate a facultăţilor, care este un fel de somn sau chiar un fel de moarte psihologică; o astfel de stare nu mărturiseşte o schimbare de ordin spiritual, lăsând să subziste în adâncul inimii patimile opuse adevăratei păci. În plan colectiv, pacea concepută de lume este o pace care administrează relaţiile între oameni într-un mod pur exterior, căutând să se stabilească după mijloace exclusiv umane; mai degrabă decât o pace, este absenţa neliniştilor exterioare. În plan politic, istoria ne permite să constatăm câte păci de acest gen au fost sau nu false, fondate pe dominaţia unei puteri asupra alteia, pe înţelegerea mai multor state în detrimentul altuia sau sub acţiunea de intimidare, adică sub frică sau compromisuri politice, unde interesele reciproce, adesea sordide, sunt în joc. Orice pace stabilită în aceste condiţii nu poate fi decât instabilă şi înşelătoare, pentru că rămâne fondată pe patimi şi neputinţe umane, adesea aceleaşi care sunt la originea rivalităţilor şi războaielor. Această pace, dar şi cele care sunt fondate pe falsele înţelepciuni ale acestei lumi sau pe indiferenţa spirituală faţă de sine şi de ceilalţi, sunt respinse de Hristos, când spune: „Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pământ”.

O autentică pace între oameni, în orice domeniu, nu poate decurge sau izvorî decât din pacea duhovnicească a Evangheliei, care cheamă fiecare persoană să o dobândească, şi ea presupune renunţarea din partea fiecăruia la toate patimile care îl ataşează de el însuşi şi îl separă de Dumnezeu şi de aproapele. La realizarea acestei păci ne invită Hristos, când spune: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia Fiii lui Dumnezeu se vor chema”.

Lumea de astăzi trebuie să fie conştientă că, pentru a găsi pacea între noi, trebuie mai întâi s-o găsim în noi înşine, iar pentru a o afla în noi, trebuie s-o descoperim în şi prin Dumnezeu. Odată ce am intrat în posesia ei, vom putea, prin milostenie şi iubire, să strălucim în pace, ca în orice virtute, şi s-o comunicăm altora. După ce am devenit propriii noştri pacifişti, putem fi pacifiştii celor care ne înconjoară, şi numai aşa vom birui orice formă de stres şi tristeţe.

Spiritualitatea ortodoxă este comuniunea cu Unul Dumnezeu în Trei Persoane. Iubirea treimică este sursa, exemplul şi modelul oricărei păci şi oricărei comuniuni umane. Spiritualitatea ortodoxă ne cheamă la o luptă duhovnicească: lupta în sinergia tainică a harului dumnezeiesc şi a voinţei umane care se deschide spre ea; lupta împotriva impulsurilor egoiste, împotriva patimilor şi a stresului, ce distrug pacea interioară şi pacea între persoane. Prin oamenii deveniţi, printr-o lungă şi asiduă asceză, fiinţe ale păcii şi ale împăcării, pacea primită de la Dumnezeu poate să strălucească în lume. „Dobândeşte pacea şi mii de oameni în jurul tău o vor primi”, ne învaţă Sfântul Serafim de Sarov. Dacă fiecare dintre noi ar încerca să dobândească această pace interioară, lumea întreagă, printr-o contagiere binefăcătoare, ar cunoaşte pacea care vine de sus şi nu ar trăi tristeţea stresului şi stresul tristeţii.

(Citit de 55 ori)