Cele trei lucruri lumeşti ale ascetului

By | 05/07/2015

teofan_mada_19Acest tipar de a fi mişcat de acţiunea lui Dumnezeu, de a părăsi locul familiar, de a pleca şi a se lăsa în voia lui Dumnezeu în singurătate şi linişte constituie în pustiu primul pas înspre rugăciune şi convertirea inimii. Ceea ce urmează până la moarte este munca cea grea de a deveni un om nou întru Hristos: „unul dintre părinţi l-a întrebat pe Avva Ioan Piticul‚ Ce este un călugăr?’ Iar el a spus: ‚Este trudă. Călugărul trudeşte în tot ceea ce face. Asta înseamnă să fii călugăr’ ”. Această „trudă”, această „muncă grea” ţinea o viaţă întreagă, iar îndrumarea trebuia urmată în mod constant. În acest sens, ascetul avea trei lucruri lumeşti: chilia, Scripturile şi un părinte ca punct de referinţă în tot ceea ce făcea.

a. Chilia: locul prezenţei lui Dumnezeu

 Apoftegmele sunt pline de referinţe la chilia călugărului ca loc care îndruma viaţa acestuia. Fuga în pustiu duce la un loc al stabilităţii: „Aşa cum un copac nu poate să dea roade dacă mereu a fost mutat, tot aşa nici călugărul care se tot duce dintr-un loc în altul nu poate să dea rod virtuţii”. Prima acţiune a noului venit în pustiu era fie să-şi construiască o chilie simplă, cu o singură încăpere, fie să se alăture unui călugăr deja stabilit în chilia sa. Ideea de trăi într-o chilie este subliniată încontinuu. „Du-te şi stai în chilia ta, lasă-ţi trupul în grija pereţilor ei şi nu ieşi din ea”. „Un frate a venit la Sketis să-l vadă pe Avva Moise şi i-a cerut un sfat. Bătrânul i-a zis ‚Du-te, stai în chilia ta şi ea te va învăţa toate’ ”. De ce vedeau această stabilitate în chilie ca fiind vitală în exerciţiul lor duhovnicesc? Pentru că numai şi numai acolo puteau să înveţe că Dumnezeu există, fiindcă dacă Dumnezeu nu e aici şi acum, în această clipă în acest loc, atunci El nu este nicăieri. A rămâne în chilie însemna să fii în mijlocul suferinţei umane şi să descoperi că Dumnezeu e acolo, că în chilie este viaţă şi nu moarte, mântuire şi nu pieire, lumină şi nu întuneric. Ei spuneau „chilia unui călugăr este cuptorul Babilonului, dar mai e şi locul unde cei trei fii L-au găsit pe Fiul lui Dumnezeu; este ca şi stâlpul de nor, locul unde Dumezeu i-a vorbit lui Moise”. Chilia era locul muncii celei grele: Avva Sarapion a vizitat odată o ascetă renumită care locuia mereu într-o singură încăpere mică şi a întrebat-o: „De ce stai aici?” Iar ea i-a răspuns: „Nu stau. Călătoresc”. Purtând starea prezenţei lui Dumnezeu în suflet ascetul va putea dobândi starea rugăciunii curate care naşte o altă înţelegere şi fiinţare ce cuprinde toate ale vieţii în Logosul lui Dumnezeu. Rugăciunea curăţeşte toată patima înrobitoare şi obişnuinţa ruşinoasă. Această stare de curăţire a ascetului îi devine lumină simţurilor şi chilia lui devine tărâmul prezenţei Dumnezeieşti Lumini care-i dă o altă cunoştinţă a imaginii despre sine. Ascetul dobândeşte o nouă conştiinţă, înnoită, primeşte Chipul în inimă, asemănându-se lui Dumnezeu.

 b. Scripturile ca „Pâine cerească”

Primul învăţător al ascetului a fost Dumnezeu; al doilea a fost chilia sa. În chilie, ascetul avea un îndrumător sigur, iar acesta era adesea acelaşi care îi începuse convertirea – Scripturile. Limbajul scrierilor pustiului era atât de mult format de meditarea la Scripturi încât aproape că e imposibil de ştiut unde se termină un citat şi unde încep comentariile. Gândirea asceţilor a fost formată de repetarea constantă şi învăţarea pe de rost a textului Bibliei şi în special de repetarea constantă a psalmilor în chilie. Generaţii de mai târziu au folosit şi ele în mod constant rugăciunea numelui lui Iisus şi în timp ce această formulare specifică („Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”) nu se poate găsi în Apophthegmata, îi era centrală ideea de rugăciune neîncetată folosind în psalmi o formulă stabilită de cuvinte.

Combinarea atenţiei îndreptate spre Dumnezeu cu stabilitatea chiliei şi cu meditarea la Scripturi se găseşte într-un aforism al lui Avva Antonie: „Să-L ai mereu pe Dumnezeu înaintea ochilor; orice ai face, fă după mărturia Sfintelor Scripturi; oriunde ai trăi, nu trăi cu uşurinţă. Păstrează aceste trei precepte şi vei fi mântuit”. Epifanie de Salamina recomanda asceţilor să citească Scripturile, „Citirea Scripturilor este o mare apărare împotriva păcatului… Ignorarea lor este o prăpastie şi un abis adânc” . Dar pentru asceţii copţi Scripturile însemnau şi mai mult decât atât. Erau pâinile cereşti cu care se hrăneau cât mai des posibil la modul cel mai concret. Frângerea pâinii din Scriptură era pentru ei pâinea vieţii, şi multe sunt relatările despre asceţi care plecau zile în şir fără hrană, fiind hrăniţi de această pâine cerească. Avva Patermutie, un tâlhar convertit, a stat în pustiu trei ani, învăţând numai primul psalm; tot acest timp l-a petrecut „rugându-se şi plângând, mulţumindu-se cu plante sălbatice drept hrană”; când s-a întors la Biserică, a spus că Dumnezeu îi dăduse puterea să recite toţi psalmii pe de rost. Părinţii au fost uimiţi de „acest înalt grad de asceză” şi l-au creştinat. Meditarea la Scripturi, principalul ghid al ascetulului, este prezentată aici ca un sacrament, ca o taină liturgică; nu ca un studiu intelectual, ci ca un dar de la Dumnezeu, ca pâinea vieţii în sălbăticie, chiar şi pentru cineva nebotezat. Arta, modalitatea prin care un Părinte duhovnicesc transmite învăţătura este mereu simplă, ca o pildă din Evanghelie.

Deseori, exemplele sunt luate din Sfânta Scriptură, ca şi cele care urmează, unde Domnul îi spune astfel lui Iezechiel: „Tu, fiul omului, ia o cărămidă, aşeaz-o înaintea ta şi desenează pe ea o cetate: Ierusalim”. Asta înseamnă că Învăţătorul duhovnicesc trebuie să facă din ucenicul său, care nu este decât pământ, un Templu Sfânt. „Ia aminte, spune Sfântul Nil, la cuvintele aşeaz-o înaintea ta, căci progresele ucenicului vor fi rapide dacă acesta se află în permanenţă sub privirile Învăţătorului său. Spectacolul continuu al exemplelor bune va imprima imagini asemănătoare chiar şi în sufletele cele mai secătuite şi mai împietrite”. Şi din nou exemplul este luat din Scriptură. Iuda a trădat îndată ce s-a sustras privirilor Învăţătorului său.

            Iată o altă modalitate, cea a unuia dintre Părinţii pustiului, de a îndrepta pe unul dintre fii venit să-i ceară sfatul.

  • Am venit la tine, Părinte, a spus el, ca să îţi spun că-l voi da în judecată pe un vecin de-al meu care mă nedreptăţeşte nespus de mult…
  • Aşa să faci cum ţi se pare bine, i-a răspuns Bătrânul.
  • Atunci mă duc să fac cum am spus.
  • Du-te. Dar mai înainte, să ne rugăm puţin. Şi bătrânul a început să spună

Tatăl Nostru. Ajuns la cuvintele „Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri…”, Bătrânul a rostit: „Nu ne ierta nouă greşelile noastre, precum nici noi nu iertăm greşiţilor noştri”.

  • Părinte, greşeşti, nu e aşa.
  • Cum aşa, a zis Bătrânul, nu e oare ceea ce ai decis tu să faci?

Şi creştinul a plecat instruit şi împăcat, privind înspre greşeala sa”.

 c. Sfatul unui Părinte ca sacrament

imagine_30Această considerare a Scripturilor ca un sacrament duce la următoarea cale prin care ascetul primea învăţăturile pustiului: cuvântul unui părinte. Cea mai frecventă cerere a unui ascet către altul era „spune-mi un cuvânt”, prin care nu se refera la o informaţie sau instrucţiune. El cerea, ca şi în cazul Scripturilor, un sacrament. „Cuvântul” nu trebuia discutat, analizat sau disputat în vreun fel; trebuia memorizat şi integrat în viaţă, ca o cale sigură spre Dumnezeu. Pahomie zicea că dacă cineva îţi cere să-i spui un „cuvânt” şi nu ştii despre ce să-i vorbeşti, nu e nevoie decât de o parabolă, iar Dumnezeu tot va veni în ajutorul său. Numeroase sunt relatările despre asceţii care se duceau să trăiască alături de un Avva şi îşi dădeau seama că acesta nu le dădea niciodată vreo instrucţiune sau poruncă; erau liberi să-l imite dacă vroiau, iar dacă el le vorbea, cuvintele nu erau pentru a fi interpretate, ci folosite de către ei. Un frate a întrebat odată ce ar trebui să facă, pentru că uita tot ce i se spunea, iar Avva s-a folosit de imaginea unui vas care este frecvent umplut cu ulei şi apoi golit: „Aşa este şi cu sufletul; căci cu toate că nu reţine nimic din ceea ce i s-a spus, este totuşi… curăţit”. Nu cuvintele în sine contau şi nici personalitatea unui părinte sau felul în care acesta îşi trata ucenicul, un punct foarte clar prezentat într-o povestire a lui Avva Ammona: „Prima dată, Avva Ammona l-a întrebat pe Avva Isaia (ucenicul său): „ce crezi tu despre mine?”. Iar el a răspuns: „Eşti un înger, părinte”. Mai târziu l-a întrebat iar „iar acum ce crezi despre mine?”, iar el a zis: „Eşti precum Satana. Chiar şi atunci când îmi spui o vorbă bună, pentru mine e ca oţelul”.

În pustiu, părintele duhovnic nu era un guru sau un învăţător; era părinte şi multe alte lucruri veneau ca o urmare. Părintele nu dădea o „direcţie spirituală” în sens modern; dacă i se cerea, spunea „un cuvânt” care devenea sacrament pentru ascultător. Lucrarea lui Dumnezeu era cea supremă, aceste „cuvinte” aveau doar rolul de a-l elibera pe ucenic pentru spre a fi condus de Duhul lui Dumnezeu, aşa cum ar face-o părintele însuşi. În pustiu exista un singur părinte pentru un ucenic, şi chiar şi atunci când acesta murea, el tot rămânea părintele fiilor săi. Dacă un părinte murea, nu era nevoie să se găsească un înlocuitor. Era o relaţie permanentă în care tradiţia se transmitea atât prin viaţa, cât şi prin cuvântul cuiva; cei care au avut experienţa vieţii duhovniceşti trebuie să fie capabili să devină o cale de transmitere a harului pentru ceilalţi. Dar intenţia era întotdeauna ca părintele să dispară, adevăratul ghid fiind Sfântul Duh care le era dat celor ce învăţaseră cum să-L primească. De asemenea, în această relaţie ucenicul era întotdeauna cel care cerea un cuvânt, şi nu părintele se oferea să-i vorbească. Ceea ce trebuia învăţat – şi Patericul e plin de poveşti despre nou-veniţi care nu înţelegeau cum să nu fii instruit – era că fiecare trebuia să înveţe de unul singur cum să primească darul lui Dumnezeu; şi tocmai pentru a învăţa aceasta, ucenicul începea să se roage. Nu exista un set de instrucţiuni, un anume tipar, ci doar nişte moduri de viaţă, cuvântul Scripturii şi, în caz că era cerut, sacramentul cuvintelor unui alt părinte. Când cuvântul se naşte din însăşi nevoinţa vieţii dobândeşte o energie care poate cu adevărat să renască pe oameni.

(Citit de 40 ori)