Botezul lacrimilor

By | 08/07/2015

teofan_mada_14Această viaţă de descoperire a puterii pe care crucea o are în viaţa omului, trăită la modul practic şi realist, fără noţiuni şi teorii, producea „semne”. Întâi, semnul lacrimilor: se spunea despre Avva Arsenie că a plâns atât de mult încât „avea o adâncitură pe piept, trasată de lacrimile care i-au curs toată viaţa”. Sfântul Grigore Teologul consideră că lacrimile sunt o parte integrală a procesului de purificare a sufletului: „Cu toţii trebuie să verse lacrimi, cu toţii trebuie să se purifice, cu toţii trebuie să se înalţe.” Sfântul Simeon Noul Teolog este şi mai ferm: „Înlătură lacrimile şi o dată cu ele vei înlătura şi purificarea. Fără purificare nimeni nu poate fi salvat”. De aceea, Părinţii din deşert pot spune: „Cu adevărat eşti binecuvântat, Avva Arsenie, căci ai plâns pentru tine în lumea aceasta”.

Teodor, ucenicul Avvei Pahomie, a plâns atât de mult încât vederea îi era în pericol. Lacrimile semnificau în această tradiţie botezul căinţei şi nu o tulburare emoţională superficială. Darul lacrimilor depinde de Dumnezeu şi nu reprezintă ceva pe care să ni-l impunem cu forţa. El nu se produce ca rezultat al chinurilor emoţionale. De fapt, acest şuvoi de lacrimi care vindecă din punct de vedere spiritual, apare liniştit, uşor şi fără efort, de la sine. În cei care au primit acest dar, şuvoiul poate curge practic neîncetat. Chipurile lor sunt brăzdate de căile lacrimilor. Înfăţişarea lor nu exprimă angoasă sau deprimare, ci sensibilitate şi perspicacitate. Ochii le strălucesc şi cuvintele lor alină. Poate că modul optim de a caracteriza dispoziţia acestor persoane este folosind expresia „tristeţe veselă”, adesea utilizată pentru a descrie calitatea întristării în iconografia şi imnologia ortodoxă şi în rugăciuni, mai ales în timpul Postului Mare. Tristeţea veselă este expresia emoţională naturală a învierii prin răstignire, a vieţii prin moarte. În mod surprinzător, cei care cad în păcat şi apoi plâng sunt aproape preferaţi celor care nici nu păcătuiesc, nici nu plâng. Să folosim cuvintele „Scării” lui Ioan Climacus: „Îi consider pe aceia care au căzut şi plâng mai binecuvântaţi decât cei care nu au căzut şi nu plâng pentru ei; deoarece, ca rezultat al căderii lor, ei s-au ridicat la o înviere sigură.” Iar Avva Sarmata crede în acelaşi fel: „Prefer un om păcătos, care ştie că a păcătuit şi se pocăieşte, omului care nu a păcătuit şi se consideră drept.” Climacus (Scărarul) defineşte căinţa ca o „reînnoire a botezului”. „Căinţa, scrie el, este un contract cu Dumnezeu pentru a doua viaţă”. Folosind cuvintele ritualului ortodox al botezului, „botezul ne oferă posibilitatea de a găsi viaţa … şi să ne bucurăm încă o dată în lume că îi putem înălţa slavă lui Dumnezeu”. Botezul este înţeles în tradiţia creştin-ortodoxă ca inaugurând o transformare ontologică El reprezintă o trecere spirituală de la „bios” la „zoe”, de la simpla vieţuire biologică la „viaţa în plenitudinea ei”. Marcu Ascetul vede procesul căinţei ca o „revelaţie” şi înţelegere progresivă a harului dumnezeiesc primit în momentul botezului: „Prin harul lui Hristos ai devenit un nou Adam. Domnul a venit pe pământ pentru noi şi a murit pentru noi. Ne-a mântuit de moartea moştenită. Ne-a purificat şi ne-a reînnoit prin botez. Acum, el ne aşează în paradisul Bisericii.” Prin botez, afirma Sfântul Nicolae Cabasila, „Dumnezeu ne reclamă ca fiind ai Lui şi ne înfiază, făcând din noi copii dumnezeieşti.” Sfinţii Părinţii vor să ne convingă că nu există vreun loc în care să nu ne ajungă dragostea lui Dumnezeu, care învăluie tot şi toate, că braţele sale, pline de grijă necondiţionată, sunt veşnic deschise pentru noi: „Păcatele noastre nu pot depăşi imensitatea milei lui Dumnezeu; rănile noastre nu sunt mai mari decât puterea Lui vindecătoare”. Astfel, precum pocăinţa nu începe prin hotărârea noastră de a face schimbări în propria viaţă, ci cu hotărârea de a ne lăsa în mâinele lui Dumnezeu de a ne salva, de asemenea, pocăinţa nu presupune a face sau a obţine ceva, ci de a crede în puterea iubitoare şi transfiguratoare a harului Lui. Ca şi botezul, căinţa este un act de credinţă şi de abandon, iar acestea înseamnă un fel de moarte. Ele necesită detaşarea de orice mod de viaţă centrat asupra sinelui, refuzul încăpăţânării, al trufiei. Este un act de încredere şi de jertfă. Iubirea lui Dumnezeu pentru noi nu e o premiză care trebuie dovedită. Dumnezeu şi-a arătat deja natura Sa necondiţionată şi măsura iubirii Lui prin Iisus Hristos. Dacă dorim să Îl iubim la rândul nostru, să cunoaştem viaţa în toată deplinătatea ei, dacă dorim să ne asemănăm cu Dumnezeu – izvorul dătător de viaţă – trebuie să ne căim, să ne convertim inima.

imagine_33Căinţa este descrisă ca o „moarte”, fiindcă după ce ne-am îndepărtat de viaţa adevărată, căutând viaţa dincolo de sursele existenţei celei adevărate, prin căinţă, ne îndepărtăm de pseudo-viaţă. Lumina adevărului nu poate decât să nege întunericul păcatului. Tristeţea pocăinţei poate fi uneori dureroasă. Cu toate acestea, o astfel de tristeţe este înnoitoare şi dătătoare de viaţă, spre deosebire de agonia pe care o provoacă păcatul în noi şi în cei pe care îi atinge. Suferinţa provocată de căinţă este orientată spre viaţă, în timp ce aceea asociată păcatului prevesteşte gustul morţii duhovniceşti şi este cu totul lipsită de sens dacă nu îl îndrumă pe păcătos spre căinţă.

Lacrimile pocăinţei sunt deseori asociate cu meditarea la patimile lui Hristos. Un bătrân l-a întrebat pe un altul „Spune-mi unde ai fost…”, iar acesta i-a răspuns „Mă gândeam la Sfânta Fecioara Maria, Maica Domnului cum plângea lângă crucea Mântuitorului. Aş vrea să pot şi eu să plâng aşa”. Aceste lacrimi erau preţuite, nu ignorate sau explorate; a plânge şi a lăsa pe celălalt să plângă constituie un element vital în „îndrumarea spirituală” în pustiu: ascetul a început o viaţă de rugăciune continuă pe care şi-o dorise foarte mult; astfel, el era lăsat să plângă, să se lamenteze sau să lupte împotriva ispitei atunci când suferinţa era profundă şi continuă, era într-adevăr încurajat de către ceilalţi, mai ales de către părintele său, să reziste în acest stadiu al durerii pentru a putea avea parte de singura vindecare adevărată care este Dumnezeu. Când Moise cel Negru, unul dintre cei mai frumoşi călugări a fost ispitit la păcat trupesc, i-a spus lui Avva Isidor că nu poate să reziste ispitei. Isidor l-a îndemnat să se întoarcă în chilia sa şi să continue lupta, dar el i-a răspuns „Avva, nu pot”. Atunci Isidor iar arătat „ceata de îngeri strălucind cu slavă” care se luptau cu demonii dinlăuntrul călugărilor şi văzând acestea, fără ca suferinţa să-i fi fost uşurată, călugărul s-a întors în chilie”. Femeile din pustiu se pare că erau la fel de clare în această privinţă ca şi bărbaţii: „Se apunea despre Amma Sarah că timp de treisprezece ani a purtat război împotriva demonului păcatului trupesc. Niciodată nu s-a rugat ca lupta să înceteze ci zicea ‚Doamne, dă-mi puterea să lupt’ ”. Lacrimile căinţei sunt un simbol atât al plângerii, cât şi al alinării. Ele sunt semnul păcatelor pentru care ne căim şi al iertării pe care o primim. Mai mult, ele conţin promisiunea unor lucruri bune din viitor, şi anume, lacrimile de fericire pe care toţi aceia care îl iubesc pe Dumnezeu le vor vărsa în Ziua Domnului.

(Citit de 48 ori)