Când omul înţelege cu inima se apropie de Dumnezeu

By | 09/07/2015

????????????????????????????????????Iată câteva pasaje extrase din scrisorile unui contemporan al lui Filaret, fostul arhiepiscop Simeon Ivanovitch Sokolov, orb în ultimii 18 ani ai vieţii sale. Era un om plin de smerenie şi de blândeţe, un mistic care se consacra rugăciunii inimii. Numeroşi sunt cei pe care i-a îndrumat şi i-a adus înspre Dumnezeu. A desfăşurat o misiune de apostolat duhovnicesc rar întâlnită. Voi cita câteva extrase din scrisorile sale adresate către diverse persoane.

Într-o scrisoare către doamna L. P. Kvachnin, el scrie astfel: „În momente de linişte suntem mai sensibili la povara robiei noastre (faţă de deşertăciunile lumii) şi ne dorim cu atât mai mult să ne eliberăm adresându-ne lui Hristos‚ care a venit să propovăduiască robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozească pe cei apăsaţi’ (Luca, 4, 18-19). Nu degeaba insistă Evanghelistul asupra faptului că Mântuitorul a fost trimis să le dea libertatea celor robiţi – adică celor robiţi de deşertăciunea lumii şi de patimi. Însă nu trebuie să uităm că Mântuitorul nostru îi eliberează numai pe cei care simt cât de grea este robia acestei lumi şi nu se lasă pradă ei. Mai cunoaştem însă o altă captivitate, una fericită, aceea a oamenilor care au duhul subjugat de iubirea de Dumnezeu şi de aproapele… Câtă încântare ar simţi sufletul nostru dacă s-ar învrednicii de a intra în captivitatea iubirii dumnezeieşti!”

Iată o scrisoare adresată unei mame, doamna V. Lanskaya, care şi-a pierdut copilul: „Fie ca Domnul să readucă pacea în inima dumneavoastră tulburată! Domnul v-a vizitat. Noi ştim că, deoarece El este Iubire, are grijă de toate făpturile Sale, chiar şi de cele mai neînsemnate – cu atât mai mult de oameni. Nu trebuie deci să-i dăm voie raţiunii noastre să încerce să explice vizitele Sale şi prin asta să umbrească iubirea lui Dumnezeu şi să o rănească. Domnul necăjeşte pentru a stimula smerenia. El smereşte pentru a stimula milostenia Sa. Acestea trei constituie obiectul vizitei Sale.”

imagine_34Bătrânul vorbeşte într-o scrisoare adresată lui A. N. Mouraviev, scriitor cunoscut în materie de religie şi de ecleziasm, despre diferenţa dintre cunoaşterea teoretică dobândită prin intermediul raţiunii şi cunoaşterea inimii, organică şi dobândită prin experienţa duhovnicească: „Dacă omul ar binevoi să asculte Adevărul în inima sa, în liniştea gândurilor şi sentimentelor sale, ar dobândi o cunoaştere vie care i-ar influenţa voinţa… i-ar îmblânzi încăpăţânarea şi l-ar face mai docil, mai flexibil şi mai ascultător. Vedem şi în Sfânta Evanghelie că, îndată ce omul înţelege cu inima, el se apropie de Dumnezeu, iar Dumnezeu vine şi îl vindecă. Cunoaşterea inimii are puterea de a ne conduce la Dumnezeu şi ne permite să atragem înspre noi harul Său milostiv. E o mare taină să pregăteşti în tine un receptacul unde Cuvântul să poată sălăşlui pentru totdeauna”.

Există o singură metodă pentru cunoaşterea Adevărului dumnezeiesc: „calea penitenţei şi a lepădării de sine… Atâta timp cât omul nu renunţă la deşertăciune, la înţelepciunea nebună a acestei lumi” şi la „iluziile înşelătoare ale raţiunii umane, mioapă şi oarbă”, el nu va putea să se elibereze din ignoranţa şi să aştepte adevărata înţelepciune. „Căci ea nu intră într-un suflet nevrednic, nici într-un trup supus păcatului. Înţelepciunea îl găseşte pe cel care caută penitenţa, lepădarea de sine şi smerenia, şi cu acela se uneşte”. Îndrumarea spirituală continuă în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse. Au existat multe exemple în acest sens, ascunse de ochii lumii în „catacombele” vieţii religioase sub jugul persecutor al ateismului sovietic. Există şi au existat exemple remarcabile şi în viaţa Bisericii Ortodoxe ruse în emigrare. Voi numi doar câteva nume: Părintele Alexie Nelioubov care a slujit la mănăstirea Hopovo, în Iugoslavia (anterior în Lesnia, la graniţele Rusiei cu Polonia), Părintele Adrian de la mănăstirea Novo-Dieveyevo de lângă New York, Părintele Alexandre Eltchaninoff, la Paris etc.

Îndrumarea spirituală în Biserica Ortodoxă este o activitate cu caracter pedagogic şi pastoral de o importanţă imensă: ea îl introduce încetul cu încetul pe credincios în taina participării la Patimile lui Hristos, această participare fiind singura cale de unire cu Hristos.

(Citit de 127 ori)