Convertirea inimii

By | 10/07/2015

teofan_mada_23Viaţa noastră este simplă, însă necontenit în Dumnezeu. Nu vă temeţi să auziţi vorbindu-se despre virtute şi nu fiţi străini acestui termen. Căci nu este ceva îndepărtat de noi şi nici ceva exterior nouă, ci împlinirea virtuţii se află înlăuntrul nostru, iar sarcina este uşoară numai dacă noi ne-o dorim să fie aşa. Astăzi, oamenii îşi părăsesc casele, familiile şi ţara pentru a dobândi o educaţie, însă noi nu trebuie să mergem în străinătate în căutarea Împărăţiei Cerurilor, nici să facem mii de kilometri pentru a găsi virtutea. Căci Domnul ne-a spus: „Împărăţia Cerurilor e în voi”. Singurul lucru de care bunătatea are nevoie se află, aşadar, în mintea şi în sufletul omului. Noi trebuie să dobândim o adevărată stare interioară: să credem în Hristos cel răstignit şi Înviat şi să-L iubim pentru că El ne-a iubit întâi Întrupându-se şi luând chipul fiinţării noastre. Trebuie să renaştem din însăşi rădăcina fiinţării noastre, din adâncul omului nostru interior.

„Împlinirea virtuţii se află înlăuntrul nostru”: această convingere cum că împărăţia lui Dumnezeu se găseşte în inima omului stă în centrul învăţăturii duhovniceşti a pustiului. Secolul al IV-lea a cunoscut în Egipt organizarea monahismului creştin şi producerea unora dintre cele mai valoroase texte scrise vreodată în cadrul tradiţiei evanghelice despre convertirea inimii, sau mai bine spus, a întregii persoane. Întreaga viaţă a călugărilor a fost un antrenament, şi nu o căutare a „iluminării”, un askesis pentru şi întru viaţa împărăţiei lui Dumnezeu. Perspectiva lucrurilor s-a schimbat uşor în cadrul oferit de aerul curat al deşertului, de „imensa tăcere” din Nitria, Sketis şi din Chilii. Ei au spus: „Nu este trudă mai mare decât cea a rugăciunii către Dumnezeu. Căci ori de câte ori omul vrea să se roage, duşmanii săi, diavolii, încearcă să-l oprească, fiindcă ei ştiu că numai întorcându-l de la rugăciune îl pot împiedica în drumul său… Rugăciunea este o bătălie dusă până la ultimă răsuflare” Atunci când Avva Sisoe era pe moarte, deşi chipul îi „strălucea ca soarele”, a spus: „Cred că nici măcar nu am reuşit să încep ceva”. Când mintea se îndreaptă înspre Dumnezeu dispar toate întrebările şi îndoielile, când sufletul îl poartă pe Dumnezeu dispare orice tulburare şi nelinişte. Şi atunci unica preocupare a ascetului este cum să cuprindă şi să păstreze acest duh al rugăciunii, cum să-l păstreze înlăuntrul lor. Prin convertirea inimii, spune Sfântul Simeon Noul Teolog, ni se deschide treptat uşile cunoaşterii lui Dumnezeu. Viaţa creştină începe cu pocăinţa pentru neştiinţa noastră, pentru că nu cunoaştem legea vieţii dumnezeieşti.

În această convertire ce durează o viaţă, Părinţii au considerat că aveau nevoie de sprijinul celorlalţi, nu numai în chestiunile practice ale vieţii în pustiu, deşi erau foarte importante pentru ei, ci şi în căile lăuntrice ale inimii. Omul nu poate învia prin moarte de unul singur; el nu poate înfrunta răul sau mărturisi harul lui Dumnezeu singur. Pentru a primi harul vindecător al lui Dumnezeu, omul trebuie să se deschidă către cel puţin încă o persoană. Ne căim îndreptându-ne spre duhovnici, iar Dumnezeu ne răspunde trimiţându-ne în cale oameni duhovniceşti către care să ne putem îndrepta atunci când ne căim. Uneori avem nevoie de îndrumători pentru că rănile sunt prea adânci pentru a fi acceptate, iar răul sau păcatul e prea dureros pentru a fi înfruntat în singurătate, în izolare. Uneori avem nevoie de îndrumători pentru a ne ajuta să ne conştientizăm cine suntem şi să ne asumăm trecutul nostru păcătos. Avem nevoie de un Părinte care să ne însoţească pe calea spirituală şi căruia să îi mărturisim durerea pe care o simţim, abuzurile pe care le-am suferit, dependenţa care ne prinde în mrejele ei, ne înrobeşte. Întotdeauna, capacitatea de a împărţi cu celălalt este un semn că suntem pe drumul cel bun, întotdeauna începutul deschideri spre un duhovnic reprezintă şi începutul înnoirii noastre. Atunci când îmi pot mărturisi secretele inimii îndrumătorului duhovnicesc care nu mă face să mă simt ruşinat, care joacă rolul de reprezentant al comunităţii Bisericii şi acela de martor şi mărturisitor în faţa lui Dumnezeu, atunci vindecarea mea poate începe. Când înlătur masca şi, împreună cu duhovnicul, îmi analizez în mod clar căderea, vulnerabilitatea şi ruşinea atunci începe refacerea, restabilirea şi nădejdea mea. Desigur că nu e un lucru uşor; e mult mai simplu să continui să te ascunzi, să fim de regulă ipocriţi, să făţărnicim virtutea.

imagine_35Părinţii au fost foarte clari în privinţa faptului că procesul de întoarcere către Dumnezeu vizează atât sufletul cât şi trupul, aşa cum ne-a îndemnat Hristos. Orice ajutor pe care l-au cerut sau primit unii de la alţii a avut următorul gând: „trebuie să trăim ca şi cum am da socoteală lui Dumnezeu pentru tot ceea ce facem în fiecare zi”. Ei sunt asemenea câinilor care vânează iepuri; cel care a zărit iepurele: „îl urmăreşte până îl prinde, fără să se îngrijească de orice altceva… deci alături de el îl caută pe Hristos ca stăpân: mereu cu gândul la cruce, nu îi pasă de umilinţe, până ce ajunge la Cel Răstignit”. Crucea este catedra celei mai înalte de-Dumnezeu-cuvântări.

„Exerciţiul” lor este un proces de întoarcere de la legăturile şi limitările sinelui înspre libertatea fiilor lui Dumnezeu şi orice cuvânt rostit sau auzit are ca scop dobândirea acelei linişti în care Duhul lui Dumnezeu singur îi ghidează pe iubiţi ai Săi. În remarcabilul său tratat, „Despre pocăinţă”, Sfântul Marcu Ascetul scria: „Acela care cunoaşte cu adevărat realitatea, nu se căieşte pentru faptele împlinite sau pentru greşelile pe care şi le aminteşte; mai degrabă el i se mărturiseşte lui Dumnezeu despre ceea ce va veni”. Cu alte cuvinte, convertirea inimii nu este o privire retrospectivă asupra relelor comise în trecut, ci o mişcare curajoasă înspre viitor, înspre viaţă. „Dar una fac” scria Sfântul Pavel, „uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte” (Fil.3,14). Când Sfântul Ioan Botezătorul spunea „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Mat.3,2), el ne atrage atenţia înainte, înspre viitor, spre eshaton. Sfântul Isihie Sinaitul concepe căinţa în mod asemănător: nu ca pe o întoarcere către ceva din trecut, ci ca pe o anticipare a „răsplăţii de la Dumnezeu”. Prin convertirea inimii întru Hristos care „a biruit păcatul şi lumea” suntem chemaţi să transcendem criteriile lumii. Aceste este principiul pocăinţei: a ne vedea scopul de pe urmă şi a merge către el, începând cu abc-ul. Iar scopul este acela de a întâmpinăm în trupul nostru stricăcios harul Învieirii. Pocăinţa este o bucurie pascală. „Hristos a Înviat” irumpe ca un „prisos de viaţă” (In.10,10) în noi.

În consecinţă, convertirea inimii nu devine o hiperbolizare respingătoare a diformităţii noastre sau o accentuare tragică a unui trecut păcătos, ci o reflecţie asupra frumuseţii vieţii întru Hristos. Este o invitaţie la libertatea şi responsabilitatea dăruită nouă de Dumnezeu, nu la vină, ci la înălţare mântuitoare. Scopul nu e de a ne simţi ruşinaţi; demoralizarea e străină căii ascetice. Ţelul ei este mai degrabă, viaţa adevărată, o viaţă caracterizată prin cinste, integritate şi responsabilitate personală faţă de Dumnezeu, faţă de ceilalţi şi faţă de sine. Doar o astfel de viaţă îi poate aduce omului pacea sufletească şi bucuria nădejdii. Astfel Domnul nostru ne-a spus: „mergeţi şi nu mai păcătuiţi”. Convertirea inimii e o răsplată sau un dar al anilor ce vor veni, iar fructul ei este viaţa veşnică.

(Citit de 48 ori)