Crucea lui Hristos ca viaţă ascetică

By | 11/07/2015

teofan_mada_02A fost şi este încă o cale grea pe care, pentru a o putea urma, un ucenic trebuia să o vadă ca pe crucea lui Hristos, ca pe un şir de răni, pentru a primi cu adevărat viaţa întru Duhul. „Un frate l-a întrebat odată pe un Avva : „Cum aş putea să mă mântuiesc?” Acesta din urmă şi-a scos haina, şi-a dezvelit şalele şi a ridicat mâinile spre cer, spunând: „Aşa trebuie să fie călugărul: despuiat de toate lucrurile lumeşti şi răstignit. În concurs, atletul luptă cu pumnii; în gândul său, călugărul stă în picioare cu braţele întinse sub formă de cruce, chemându-l pe Dumnezeu. Atletul este dezbrăcat în timpul unui concurs; călugărul este dezbrăcat şi despuiat de toate lucrurile, uns cu ulei şi învăţat de îndrumătorul său cum să lupte. Aşa ne conduce Dumnezeu înspre victorie.” Creştinismul nu înseamnă pur şi simplu o viaţă plină de confort spiritual, ci reprezintă o cale a luptei duhovniceşti. (Ef. 6,11). Creştinii trebuie să fie luptători spirituali, urmându-l pe Domnul lor. Prin rugăciune, post şi urmând cuvântul lui Dumnezeu, Hristos a învins demonii în deşert şi şi-a purtat crucea suferinţei pe care singur şi-a ales-o; moartea sa a fost chiar arma prin care şi-a învins ucigaşul. Numai prin crucea lui Hristos putem accede la viaţă. „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.”( In 12,24); „Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi.” (Mt. 10,39). „Mor în fiecare zi… Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit.” (1 Cor.15,31,36). „ M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine.” (Gal. 2,20). Noi toţi nu trebuie să ducem o viaţă contrară duhului lui Hristos cel răstignit din iubire. Nu înţelepciunea umană ne salvează. Ne salvează Hristos cel răstignit, iubirea lui răstignitoare pentru toţi.

Abdicarea necesară a sinelui egoist – pe care Ioan Licolpolis îl vedea ca pe un şarpe încolăcit în jurul inimii oamenilor, atât de profund implantat încât era imposibil de înlăturat de unul singur – cerea o atenţie deplină din partea ascetului, zi de zi şi în fiecare minut, pentru tot restul vieţii. Literatura pustiului nu vorbeşte despre viziuni şi experienţe spirituale, ci despre procesul îndelungat al frângerii inimilor. Asceţii se defineau ca păcătoşi, ca penitenţi, ca cei care aveau şi mereu vor avea nevoie de milă.

imagine_36Din această perspectivă au rezultat multe lucruri în această tradiţie. Unul dintre ele era supleţea spiritului care frânge barierele rigide ale voinţei şi ale mulţumirii de sine, făcând sufletul agil şi flexibil să primească aşa-zisa pecete a Duhului precum o primeşte ceara. Una din căile de a testa continuitatea acestui proces era ucenicul să-l accepte pe părinte ca pe cel care discerne realitatea, în pofida evidenţei simţurilor; ca pe cel care ştie ce e de făcut, în pofida înţelegerii limitate a obligaţiilor familiale; ca pe cel care ştie ce este posibil, în pofida principiilor raţiunii. Binecunoscuta poveste a ucenicului căruia i s-a ordonat să planteze un băţ uscat şi să-l ude trebuie văzută în acest sens; este spusă în mai multe versiuni, unele dintre ele cu imagini pitoreşti ale băţului care înfloreşte; însă în forma ei cea mai primitivă era doar o simplă ilustrare a cât de flexibil şi de ascultător a devenit discipolul pentru a îndeplini o astfel de poruncă. Cuvintele, faptele, părerile nu contau în sine; ceea ce îl preocupa pe ascet era abilitatea sa de a asculta şi de a se supune. Astfel, când un bătrân îi spunea ucenicului său „Uite, un bizon”, discipolul privea şi răspundea „Da, părinte”, chiar dacă ochii îi arătau altceva.

(Citit de 37 ori)