Darul Profeţiei

By | 12/07/2015

teofan_mada_03Mai înseamnă şi darul profeţiei, descifrarea intenţiei lui Dumnezeu în cazuri precise: cardiognozie, scrutare a inimilor şi a gândurilor ascunse, discernere a spiritului şi clarviziune. Stareţii citeau în suflet, cunoşteau conţinutul unui mesaj fără a-l deschide şi deschideau mai ales inimile. Cu mult înainte de descoperirea psihologiei profunzimilor, ei foloseau arta uimitoare de a pătrunde în subconştient: „Multe patimi se ascund în sufletul nostru şi chiar dacă ele scapă atenţiei noastre, sunt scoase la iveală de ispită…”; sau : „Cine îşi arată gândurile este vindecat; cine le ascunde se îmbolnăveşte” – „Discerne-ţi gândurile, întreabă un părinte capabil să le discearnă”…

În slujirea lor, părinţii manifestă o depăşire netă a oricărei forme definite. Sfântul Serafim de Sarov, deschizându-se înspre oameni, părăseşte formele de eremit şi de stâlpnic şi primind Duhul Sfânt, transcende chiar şi monahismul. „Călugăr sau laic, spunea el, cine îl iubeşte pe Dumnezeu din adâncul inimii sale… va muta munţi şi va învia morţii, cu voia lui Dumnezeu”…

Pentru a-i îndruma pe ceilalţi, îndrumătorul trebuie să aibă harul de a discerne, de a face deosebirea între realităţile înconjurătoare. „Arta aceasta înseamnă jumătatea drumului către sfinţenie”, a spus Stareţul din Optina, Părintele Leonid. Un adevărat Îndrumător trebuie să aibă darul discernământului.

Episopul Ignatie Briancianinov vorbeşte despre acest dar în felul următor: „Sfântul Casian Romanul spune că Părinţii Egipteni, în rândul cărora s-a dezvoltat în mod deosebit monahismul, dând roade uimitoare, afirmă că „e bine să oferi îndrumare spirituală şi să fii îndrumat de cei care sunt cu adevărat înţelepţi.”; de asemenea, ei afirmă că „acesta este un dar aparte şi un har de la Duhul Sfânt. Condiţia esenţială pentru o asemenea supunere este un îndrumător duhovnicesc care prin voinţa Duhului, poate înfrânge voinţa căzută a celui care îi este supus întru Domnul şi poate înfrânge de asemenea toate patimile cauzate de acea voinţă căzută. Voinţa căzută şi coruptă a omului va însemna o tendinţă către toate patimile. Este evident faptul că înfrângerea unei voinţe căzute, care se produce în mod sublim şi victorios prin voinţa Duhului Domnului, nu poate fi îndeplinită dacă voinţa îndrumătorului este şi ea căzută, dacă îndrumătorul este încă sclavul patimilor. „ Dacă vrei să renunţi la lume şi să înveţi să trăieşti viaţa evanghelică, le-a spus Sfântul Simeon Noul Teolog călugărilor din vremea sa, nu vă încredinţaţi unui stăpân lipsit de experienţă sau dominat de patimi, ori în loc de viaţa evanghelică, veţi învăţa o viaţă diabolică. Căci învăţătura dascălilor buni e bună, dar învăţătura dascălilor răi e rea. Seminţele rele nu pot produce decât fructe rele. Fiecare orb care îşi asumă sarcina de a-i dirija pe ceilalţi este un impostor, iar cei care îl urmează sunt aruncaţi în prăpastia distrugerii, după cum spune cuvântul lui Dumnezeu: „şi dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă.” (Mt. 15,14) … Acei mentori care îşi asumă rolul îndrumătorilor sfinţi din vechime, fără a poseda însă darurile lor duhovniceşti, ar trebui să ştie că intenţiile lor, gândurile şi ideile lor vizând măreaţa muncă monahală de ascultare sunt false; să ştie că perspectiva lor generală asupra lumii, modul lor de gândire, raţiunea şi cunoaşterea lor sunt înşelătoare, o iluzie spirituală diabolică care nu va întârzia să dea naştere unui rod asemănător în persoana călăuzită de ei.”

imagine_31„Dacă niciun îndrumător competent nu este disponibil, continuă Sfântul Ignatie Briancianinov, e mai bine pentru un ascet să nu aibă un astfel de îndrumător, decât să se supună unuia neexperimentat… E o întreprindere teribilă să îţi asumi datorii (ale unui îndrumător) care pot fi împlinite numai prin orânduirea Sfântului Duh şi prin lucrarea Duhului. Este un lucru teribil să pretinzi a fi supus Duhului Sfânt atâta timp cât legăturile cu Satana nu au fost rupte (adică nu a fost atinsă libertatea faţă de patimi). O asemenea ipocrizie este îngrozitoare. Este dezastruoasă atât pentru sine, cât şi pentru semeni; în viziunea lui Dumnezeu, este criminală, e o blasfemie…” Sfântul Pimen ce Mare ordona ca penitentul să rupă imediat orice relaţie cu îndrumătorul, dacă traiul alături de acesta se dovedeşte dăunător sufletului”. (Patrologie alfabetică). În mod evident, aceasta înseamnă că îndrumătorul în discuţie încălca tradiţia morală a Bisericii. Situaţia e diferită când nimic nu îi dăunează sufletului şi persoana este tulburată doar de gânduri, care sunt, în mod evident, de natură diabolică. Nu trebuie să ne lăsăm în voia lor. Ele acţionează exact unde primim câştiguri spirituale, de care demonii vor să ne priveze.”

Un îndrumător care a câştigat experienţă personală în şcoala sobrietăţii şi a rugăciunii minţii a sufletului, care stăpâneşte astfel legile spiritual-psihologice şi care a atins el însuşi libertatea faţă de patimi devine capabil de a îndruma un novice în „războiul nevăzut”, pe calea către libertatea faţă de patimi. El trebui să aibă puterea de a pătrunde până în străfundurile sufletului omenesc, de a vedea naşterea răului în el, împreună cu cauzele acestei naşteri, de a diagnostica o boală şi de a găsi metoda precisă de a o vindeca. Îndrumătorul este un medic spiritual abil. El trebuie să vadă cu claritate „formula interioară” a ucenicului său, adică să înţeleagă caracterul sufletului său şi gradul de dezvoltare spirituală; trebuie să aibă darul de a discrimina, de a „discerne spiritele”, pentru că tot timpul va avea de a face cu răul care încearcă să se transforme într-un înger al luminii. Fiind un om care a atins libertatea faţă de patimi, îndrumătorul mai are de obicei şi alte daruri spirituale: acela al clar-viziunii, al realizării de minuni, al profeţiei.

O dată ajuns la cel mai înalt grad de pricepere, cum a fost, de exemplu, Sfântul Serafim din Sarov, îndrumătorul dobândeşte o libertate completă, neîngrădită, de a-şi derula activităţile, căci nu el, ci Hristos trăieşte în el (Gal 2,20); toată activitatea lui se desfăşoară întru Duhul Sfânt şi, prin urmare, în armonie cu Biserica şi cu poruncile sale. Îndrumătorul nu este un rang ierarhic în sânul Bisericii; el reprezintă un tip aparte de sfinţenie, şi de aceea, el se poate ivi în oricine. Un călugăr lipsit de trepte clericale poate fi îndrumător, cum a fost cazul lui monahului Varnaba de la Schitul Ghetsimani de lângă Moscova la începutul activităţii sale de îndrumare spirituală. Şi un episcop poate fi îndrumător, cum au fost Ignatie Briancianinov sau Antonie din Voronezh, ilustrul contemporan al Sfântului Serafim, Sfântul Nectarie în Grecia sau Sfântul Calinic Cernicanul la noi . Şi în rândul preoţilor au existat îndrumători: Sfântul Ioan din Kronstadt şi Părintele Gheorghe (Noul Martir) din satul Chekriak, Părintele Porfirie, Părintele Paisie Aghioritul, Părintele Sofronie, Părinţii Paisie şi Cleopa din Sihăstria. Misiunea mentoratului poate fi asumată şi de către femei, cum a fost, de exemplu, clar-văzătoarea Binecuvântata Parasceva Ivanovna, de la Mănăstirea Diveyevo. În acea comunitate monahală nu se întreprindea nimic fără sfatul ei.

Aşadar, pentru a rezuma, mentoratul este un dar sau har special, o harismă exercitată sub îndrumarea directă a Sfântului Duh, e un fel aparte de sfinţenie. În vreme ce toţi membrii Bisericii sunt obligaţi să se supună autorităţii bisericeşti, nimeni nu este obligat să se supună autorităţii unui îndrumător. Un îndrumător nu se impune pe sine însuşi altuia niciodată; întotdeauna altul i se va supune în mod voluntar. În orice caz, odată ce a găsit un adevărat îndrumător, inspirat cu har, şi odată ce i s-a abandonat acestuia, ucenicul ar trebui să îi dea ascultare în toate şi fără rezerve; sfatul lui trebuie urmat, căci prin intermediul îndrumătorului i se revelă în mod direct ucenicului voinţa lui Dumnezeu. O astfel de „ascultare monahală” – în forma în care era practicată în cadrul monahismului timpuriu – este denumită de Episcopul Ignatie „o taină spirituală superioară”. De asemenea, nu se impune nimănui să „consulte un îndrumător”, dar odată ce i s-a cerut sfatul, acesta trebuie urmat din motivele enunţate mai sus.

Dacă un ascet contemporan nu-şi mai poate găsi un îndrumător spiritual experimentat, dar nu din vreo vină a lui, ci din cauza unei absenţe complete a acestuia din urmă, ascetul nu trebuie totuşi să îşi piardă speranţa şi să abandoneze ascetismul. Conform sfatului Sfântului Nil din Sora, călugărul de astăzi trebuie să se întoarcă spre Scriptură şi spre scrierile Sfinţilor Părinţi; în toate acestea, el nu trebuie să rămână singur, ci să ceară „sfatul confraţilor mai pricepuţi, nu fără a le compara sfaturile cu Scriptura”. Pentru a-i încuraja pe asceţi în situaţia lor dificilă, Episcopul Ignatie îi trimite către sfatul Sfântului Isaac Sirul: „Un călugăr nu ar trebui să se îndoiască de faptul că va primi harul îndurării dumnezeieşti, tot aşa cum un fiu nu se îndoieşte că va primi o moştenire de la tatăl său. Această moştenire îi aparţine prin legi naturale”. Scopul monahismului este reînnoirea prin Duhul Sfânt, dar Sfântul Isaac menţionează pocăinţa şi umilinţa ca mijloace către acest scop şi îi sfătuieşte pe călugări să dobândească puterea de a plânge pentru sine şi de a practica rugăciunea vameşului. El sugerează că descoperim în noi suficientă păcătoşenie pentru a ne determina conştiinţa să ne reamintească faptul că nu suntem decât nişte slujitori nedemni şi care au nevoie de milă. „Mila divină, afirmă sfântul, vine către noi de la sine şi în momentul în care nu ne gândim la ea. Aşa este – dar numai dacă terenul este pur şi neprihănit.”

(Citit de 35 ori)