Fiinţă liberă

By | 16/07/2015

teofan_mada_26Tot aşa cum Dumnezeu Creatorul este liber, aşa este şi fiinţa umană creată după chipul Său. Prin ce se deosebeşte în principal fiinţa umană de celelalte fiinţe create? Mai presus de toate, se pun în discuţie conştiinţa de sine, vocea conştiinţei, puterea liberului arbitru şi capacitatea de a lua decizii morale. În timp ce restul animalelor se guvernează după instincte, fiinţa umană stă în faţa lui Dumnezeu în deplină conştiinţă. Ea este perfect conştientă şi alege. Suntem liberi de a ne determina condiţiile. Dumnezeu îi spune zilnic omului: „Am aşternut în faţa ta viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul: alege deci…” (Deut. 30,19). Aşadar, omul devine în mod autentic uman doar prin exercitarea acestei puteri a liberului arbitru. Pocăinţa înseamnă un act liber şi responsabil. Ea poate fi un proces dureros, asemănător purtării unui copil în pântec. În acest proces, voinţa nu este înfrântă, ci mai degrabă, ea este „îngropată de vie” într-un mormânt care va deveni matricea unei noi vieţi. Pocăinţa cere timp – avansează cu o viteză infimă. Ea necesită trudă – omul trebuie să dorească cu adevărat vindecarea. Ea cere lacrimi care sunt promisiunile unei noi vieţi, la fel ca şi plânsul noului-născut. Ele sunt un semn că am început să traversăm frontiera pocăinţei şi că intrăm treptat în vastul spaţiu al evlaviei. Ne căim, şi prin urmare plângem. Jelim şi prin urmare ne vindecăm. Toate acestea sunt calea libertăţii harismatice.

Fiinţa umană este definită ca fiind o fiinţă liberă. Acest punct de vedere este susţinut de Dostoievski în „Povestea Marelui Inchizitor” din Fraţii Karamazov. Ceea ce Hristos a adus umanităţii, după cum recunoaşte Marele Inchizitor, este tocmai acest dar al libertăţii: Fiul a venit ca să ne facă slobozi (Ioan 8, 36). Dar în ochii acestui cardinal vârstnic, această libertate este o povară prea grea pentru ca un om să o poată purta, este o sabie prea ascuţită pentru ca el să o poată mânui; omul ar fi mult mai fericit dacă darul acesta i-ar fi luat. Inchizitorul îi spune lui Hristos: „noi ţi-am corectat opera”. La un prim nivel, el are cu siguranţă dreptate: libertatea se dovedeşte a fi prea des un dar necruţător. Şi cu toate acestea, dacă omul este mai puţin decât liber, el devine mai puţin decât uman.

imagine_40Importanţa vitală a libertăţii poate fi observată mai ales în cazul binecuvântatei Fecioare Maria, care este, alături de Întrupatul Hristos, Fiul Său, modelul şi icoana supremă a ceea ce înseamnă cu adevărat să fii uman. La Bunavestire, Arhanghelul nu o înştiinţează doar pe Sfânta Fecioară despre planul lui Dumnezeu, ci şi aşteaptă răspunsul ei liber şi voluntar: „iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele Tale!”(Luca 1, 38) Ea ar fi putut să refuze. Dumnezeu are iniţiativă, dar cooperarea Mariei este de asemenea indispensabilă. Ea nu este o unealtă pasivă, ci un participant activ în opera răscumpărării. Răspunsul ei nu este în niciun caz un lucru dinainte stabilit şi de acest răspuns dat liber depinde întregul viitor al umanităţii.

Într-o lume care devine din ce în ce mai dezumanizată – o lume aparent controlată de psihanalişti, statistici şi maşinării, e nevoie din ce în ce mai mult ca adevăraţii creştini să insiste asupra valorii supreme a libertăţii umane. În întregul univers, nimic nu este mai hotărâtor decât actele deliberate ale alegerii făcute de persoanele înzestrate cu raţiune şi conştiinţă. În calitatea de fiinţe umane suntem conditionaţi de mediul nostru înconjurător şi de propriile noastre motive, dar niciodată înrobiţi în mod neajutorat de aceste lucruri. Rămânem liberi. Dumnezeu ne-a lăsat pe fiecare dintre noi pe acest pământ ca împărat, ne-a încredinţat „stăpânire peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul”(Geneza 1, 28). Să nu abdicăm de la aceasta din autoritate împărătească, din laşitate sau din lipsă de imaginaţie.

Avem de a face cu un corolar important. Libertatea înseamnă diversitate, distincţie. Din moment ce fiecare dintre noi este liber, fiecare exprimă chipul divin în modul său unic şi nerepetat. Si fiecare, fiind unic, are o valoare infinită. Fiecare este un scop şi nu doar mijloacele spre acest scop. Cultura noastră contemporană ne încurajează să gândim în funcţie de stereotipuri, de ceea ce poate fi măsurat şi clasificat în mod statistic ori introdus în computere. În calitate de creştini avem numai de câştigat dacă vom răzbi în faţa acestei tendinţe. Este de datoria noastră să privim dincolo de această superficialitate în care fiinţele umane pot fi grupate, să ajungem la nivelul adevăratei fiinţări, în care nimeni nu este anost sau previzibil. Făcându-ne pe toţi liberi, Duhul Sfânt ne face pe toţi să fim diferiţi; să nu mai vorbim de sfinţii care ne dezvăluie adevăratele caracteristici ale fiinţei umane şi care au arătat dintotdeauna varietatea cea mai largă. Nu sfinţenia este montonă, ci răutatea. Sfinţenia ne arată libertatea în Hristos, Evanghelia harului, noua creaţie, paradisul pentru toţi.

(Citit de 25 ori)