„Vocea” lui Dumnezeu

By | 17/07/2015

teofan_mada_36Pe fondul „secolelor de linişte fără sfârşit”, al atemporalităţii şi tăcerii specifice pustiului, se poate oare vorbi despre un sprijin între Părinţi în vieţile lor de convertire? Ar fi greşit să căutăm un program coerent de direcţie spirituală în astfel de texte, dar putem să vedem câte ceva din aşteptările şi experienţele lor în unele dintre apoftegme. E important să reţinem totuşi, privind aceste texte, că nu sunt deloc un tratat pe o anumită temă, ci fragmente de povestiri care, văzute prin prisma a multor straturi de transmitere, uneori par contradictorii, uneori inconcluzive, aşa că nu ar trebui să li se acorde o coerenţă sistematică care de fapt nu există. Totuşi, din aceste texte par să se degajeze unele modalităţi practice de a învăţa metanoia, adresându-se atât eremiţilor cât şi cenobiţilor. Voi propune prin urmare unele „apoftegme” care dezvăluie înţelegerea de bază a nevoinţei în viaţa duhovnicească în pustiu. Înainte trebuie totuşi să menţionez convingerea părinţilor pustiului conform căreia viaţa întru mântuire este pentru toţi, nu rezervată numai călugărilor, o temă uneori uitată de ei înşişi, dar care a fost mereu prezentă şi e cel mai bine exprimată de cuvintele unui scriitor de mai târziu: „Dumnezeu este pentru toţi cei care Îl aleg, este viaţă pentru toţi, mântuire pentru toţi, credincioşi sau necredincioşi; drepţi, nedrepţi, religioşi, nereligioşi, pătimaşi, nepătimaşi; călugări, mireni; sănătoşi, bolnavi; tineri, vârstnici; întocmai cum se revarsă lumina şi cum se vede soarele, ca şi vânturile raiului şi nu altfel; căci la Dumnezeu nu există diferenţiere între persoane.” Pe când încă trăia la palat, Avva Arsenie se ruga lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Doamne, arată-mi calea spre mântuire” şi o voce i-a răspuns „Arsenie, îndepărtează-te de oameni şi vei fi mântuit”. După ce s-a retras în viaţa solitară, el a rostit aceeaşi rugăciune şi a auzit o voce zicându-i: „Arsenie, fugi, stai în tăcere, roagă-te mereu, căci acestea sunt izvoarele nepăcătuirii.”

imagine_50Aceste apoftegme, atribuite Avvei Arsenie, unul dintre cei mai renumiţi Părinţi de la Sketis de la începutul secolului al patrulea, conţin mai multe aspecte care alcătuiesc esenţa spiritualităţii pustiului: unica dorinţă de mântuire; acţiunea practică imediată, nu doar cugetarea; porunca de fugă, de îndepărtare de tot ceea ce este familiar; apoi ideea de tăcere şi singurătate reprezentate de pustiu; idealul rugăciunii neîncetate pe tot timpul vieţii. Se mai adaugă însă şi „vocea”, îndrumarea care vine de la Dumnezeu la începutul acestei convertiri şi aceasta este prima şi poate cea mai vitală dintre căile înţelegerii duhovniceşti în această tradiţie. Există multe relatări despre felul în care călugării se hotărau să îşi înceapă vieţile de asceză şi întotdeauna găsim sub o formă sau alta această „voce”, această poruncă de la Dumnezeu. În cazul lui Arsenie, este vorba despre un răspuns direct în timpul unei rugăciuni. La alţii, vocea este mijlocită prin una din numeroasele moduri prin care un creştin s-ar putea aştepta să audă voia lui Dumnezeu. Spre exemplu, Avva Antonie a auzit cuvântul Evangheliei citit în Biserică: „dacă vrei să fii desăvârşit, vinde tot ce ai, dă-le săracilor şi urmează-mi Mie şi vei avea o comoară în ceruri”. De data asta un cuvânt din Scriptură i-a străpuns inima şi a fost urmat de aceeaşi reacţie ca şi la Arsenie: „Antonie a părăsit imediat Biserica şi le-a dat oamenilor din sat bogăţia pe care o avea… apoi şi-a dedicat tot timpul vieţii ascetice”, iar după o vreme, s-a retras din ce în ce mai mult în pustiu”. O acţiune practică, apoi plecarea, exilul, îndepărtarea de lumea familiară a satului, aşa cum Arsenie a fugit de la palatul împăratului. Pentru Pahomie, Părintele cenobiţilor, milostenia creştinilor a fost ceea ce l-a mişcat şi l-a făcut să lase în urmă viaţa pe care o ducea ca soldat şi să se retragă în singurătatea pustiului. Pentru Apollo, un ţăran copt cu un caracter dur, oroarea propriului păcat a fost ceea ce l-a făcut să fugă, iar apoi când s-a apropiat de Sketis, auzul unui psalm rostit de călugări i-a străpuns inima: „Şi-a petrecut tot timpul în rugăciune zicând ‚Eu ca om am greşit, Tu, ca un Dumnezeu, iartă-mă’ ”.

(Citit de 30 ori)