Întruparea, dialog veșnic cu omul

By | 18/07/2015

teofan_mada_28Prin Întrupare Hristos a intrat într-un dialog veşnic şi viu cu noi. Întruparea Cuvântului constituie „dogma de căpătâi a operei mântuirii noastre; prin ea, totul a fost făcut desăvârșit”. Dacă punem întrebarea care este scopul venirii Domnului în lume, luăm, din Noul Testament şi din manualele de Dogmatică răspunsul aproximativ: Ca să împace pe om cu Dumnezeu, să-l readucă pe om în starea de dinaintea căderii, la „frumuseţea cea dintâi”. Ca să dea omului, chipul l Dumnezeu, posibilitatea de a comunica corect cu Dumnezeu şi cu aproapele, ca să înfăptuiască mântuirea lui, asemănarea lui cu Dumnezeu, îndumnezeirea.

Sfântul Maxim spune că „spre această ţintă”, spre unirea ipostatică a naturii divine cu cea umană, spre Hristos „privind, a adus Dumnezeu la existenţă fiinţele celor ce sunt”. Când Cuvântul lui Dumnezeu Şi-a asumat natura umană i-a împărtăşit pliroma harului Său, înlăturând din ea lanţurile stricăciunii şi ale morţii. Consecinţa acestei uniri ipostatice este, după Sfântul Grigore Palama, „îndumnezeirea naturii umane”. Cuvântul dumnezeiesc ipostaziind în Sine natura noastră „curăţind-o pe aceasta chiar prin asumare de toată stricăciunea, a îndumnezeit firea întreagă prin întrupare”, aşezând, prin acest fapt, natura umană în plenitudinea libertăţii faţă de păcate şi, totodată, actualizând toate capacităţile morale ale omului. Îndumnezeirea nu este doar a naturii umane cu care Cuvântul lui Dumnezeu S-a unit în acelaşi ipostas, ci şi a ipostasului uman.

În persoana lui Hristos a existat întreaga natură umană, care există în fiecare om şi cu care se îndumnezeieşte ontologic, ca unire ipostatică, prin Cuvântul lui Dumnezeu. Această înnoire s-a realizat, pentru prima dată, în persoana Născătoarei de Dumnezeu. De aceea Ea a devenit limita dintre natura creată şi cea necreată, şi a trăit pentru prima dată faptul îndumnezeirii omului, constituind un model de persoană înnoită şi îndumnezeită ontologic. Întruparea e pogorârea plenitudinii iubirii Dumnezeieşti şi cea mai mare posibilitate dată şi putere de transformare şi desăvârşire a omului. În persoana dumnezeiască a lui Hristos putem contempla fiinţa umană desăvârşită. Hristos, Care este Dumnezeu, a fost şi va rămâne veşnic visteria desăvârşită de umanitate. Este o umanitate desăvârşită de dumnezeirea care o luminează şi care transpare prin ea. Hristos nu este, întâi de toate, prototip moral, ci Unul dumnezeiesc şi mântuitor

Dacă acum punem întrebarea: Care este conţinutul învăţăturii Domnului, am putea răspunde sinoptic că este iubirea către Dumnezeu şi aproapele. În aceste două porunci se sprijină, după mărturia limpede a Domnului, „toată legea şi profeţii”. În iubire se concentrează toată învăţătura creştină. Iubirea constituie mijlocul prin excelenţă a cunoaşterii lui Dumnezeu şi a comuniunii cu Dumnezeu şi cu aproapele. „Iubiţilor, iubiţi-vă unul pe altul” spune Evanghelistul Ioan, că iubirea este de la Dumnezeu. Iubirea către aproapele constituie resursa pentru viaţa viitoare, în timp ce lipsa iubirii conduce la moarte. Ea este singura putere care renaşte omul, singura care poate să-l mântuiască. De aceea creștinismul se identifică cu iubirea: care e criteriul în toate în cele ale vieţii, chiar nucleul vieţii, ba mai mult, ea este viaţa însăși.

Modelul desăvârşit de iubire ne oferă Domnul prin predica Lui şi-n deosebi prin jertfa pe Cruce şi Învierea Lui. Iubirea ne-a făcut-o cunoscută prin jertfa Lui şi prin darurile harurilor Sale gratuite. Ne cheamă deci să Îl ascultăm, să Îl imităm, să Îl atingem, să Îl gustăm euharistic, pentru a ne convinge, dacă vrem. Se descoperă, împlineşte, aşteaptă, bate la ușă, Se smereşte şi Se răstigneşte din iubire pentru noi. Ridică, şterge şi iartă rănile păcatelor noastre în trupul Său înviat ca un semn veşnic al iubirii nesfârşite pentru om. Cât de minunat şi de tainic: avem un asemenea Tată şi o asemenea Iubire, suntem împreună toţi copiii Lui, membrii preoţiei lui Hristos, nu robi, ci fii după har, purtători ai luminii. După Învierea lui Hristos icoana persoanei umane s-a umplut de strălucire.

Această iubire a lui Hristos către om, ne cheamă Evanghelistul s-o imităm nu prin cuvinte, ci prin fapte. Pentru păzirea iubirii şi a unităţii între oameni îl roagă Domnul pe Tatăl Lui în rugăciunea numită arhierească. „Tristeţea” minunată a Crucii dătătoare de Înviere a adus moartea izolării și stricăciunii. Această biruinţă şi bucurie a comuniunii se sărbătoreşte la fiecare sfântă Liturghie. Adam se reîncorporează împărat al creaţiei. În relaţiile mistice ale lui Dumnezeu cu lumea domneşte bucuria comuniunii dialogice. Credința înseamnă o transformare a întregului om şi o transmitere, o împărtăşire a virtuţilor comuniunii lui Hristos nouă astfel încât să devenim toţi Hristos, pilda lui Hristos. Viaţa creştinului trebuie să fie în toate mărturia lui Hristos, lumina lui Hristos, iubirea lui Hristos care se face cunoscută la toţi prin hristificarea lor după har.

„Tatăl nostru” ne-a învăţat Domnul să-L numim pe Dumnezeu în Rugăciunea Domnească. „Nu aţi primit din nou un duh de robie pentru frică, ci aţi primit un duh de înfiere prin care strigăm: Avva! Tată! De fapt ne-am renăscut şi, am putea spune, am fost reînnoiţi: prin acest lucru am primit numele de fii”. Marea noutate a credinţei creştine este substituirea sensului de robie cu sensul înfiere. În loc să fim slujitori sau chiar robi ai lui Dumnezeu, am devenit copiii Lui, am dobândit „Duhul înfierii”.

imagine_42Această adresare şi raportare la Tatăl nostru comun nu e oare un model perfect al comuniunii noastre cu Dumnezeu şi între noi? Dar şi rugămintea noastră, în aceeaşi rugăciune, să ne ierte păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşelile altora, nu e model perfect şi mărturia faptului că comuniunea noastră cu semenul pricinuieşte şi comuniunea autentică cu Dumnezeu? Putem trăi cu iubirea în Hristos, prin respingerea conştientă a urii, a interesului egoist, a nedreptăţilor, a exploatării şi eliminării de toate formele. Aşa se va desfiinţa peretele „ego –ului” şi golul libertăţii.

Rugăciunea Tatăl nostru e o chemare la un comportament al slujirii, al completării reciproce şi înţelegerii reciproce. Arbitrariul altuia nu scuză lipsa noastră de iubire faţă de el, inconştienţa, îndepărtarea sau nepăsarea. Aşteptarea pentru un cândva al comunicării dialogice cu caracterul egoist al altuia, constituie o repetare tainică a duhului Evangheliei. „Tatăl nostru” e un crez de a fi: cu iubire va veni iubire; cu bine va veni bine şi numai aşa. Să neutralizăm pe duşmanii noştri cu iubirea comuniunii. Niciodată cu forţa, cu răutatea, cu ura și izolarea.

Viaţa Evangheliei nu este pentru acele structuri eclectice, izolate, mărginite, închise în sine, ci pentru fiecare comunitate ce se deschide dialogului în fiecare sat şi oraş al culturii contemporane. Creștinii, chiar dacă sunt picături de apă diferite, ei fac parte din acelaşi ocean care transcende elementele individuale.

„Logosul le urează creştinilor să fie: în calitate de ucenici ai lui Hristos, armonizaţi numai cu modelul a ceea ce ei văd în El, sau aud despre El; … ca şi membrii ai lui Hristos, care sunt desăvârşiţi în lucrarea tuturor poruncilor Domnului, sau înzestraţi cu harurile Duhului Sfânt după valoarea capului, care este Hristos; …ca lumină în lume, astfel încât să nu fie receptivi la rele şi să-i lumineze pe cei care se apropie de ei cu cunoaşterea adevărului, iar aceştia fie devin ceea ce ar trebui să fie sau să revele ceea ce sunt; ca sare în lume, ca cei care comunică cu ei să fie reînnoiţi în duhul incoruptibilităţii”.

Departe de viaţa dialogului ethosul evanghelic se alterează. Aşadar, iubirea le cuprinde pe toate. Creaţia este consecinţa iubirii, Legea este plinirea iubirii, manifestările lui Hristos în lume sunt dovezi și fapte ale iubirii, modurile prezenţei Lui sunt exprimări ale iubirii. Ne convinge iubindu-ne, şi iubindu-L noi, consideră dăruirea noastră de mare preţ.

Model caracteristic al comuniunii noastre cu Dumnezeu şi cu aproapele, ce dă sens existenţei noastre şi ne învredniceşte ca persoane, e prezenţa vie în Biserica. Biserica în „plenitudinea vieţii şi a existenţei”, este misterul, însăşi taina Creştinismului, creaţia cea mai nou altoită în Hristos şi făcută vie de Duhul Sfânt care se propagă de veacuri în Tainele prin care trăieşte Biserica: „cele săvârşite liturgic sunt o mistagogie în misterul acestei înomeniri a Domnului”. Prin harul Tainelor, descoperim frumuseţea cea dintâi a creaţiei, a frumuseţii după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Biserica este o mişcare transfiguratoare: Hristos se prelungeşte în timp (Întruparea şi toate cele ale iconomiei dumnezeieşti, prin care Logosul a mântuit lumea), prin lucrarea Sfântului Duh, Care pătrunde în sufletele noastre reînnoite spre mântuire prin Sfântul Botez. Nu mai trăiesc eu, spunea Sfântul Apostol Pavel, – ci Hristos trăieşte în mine.

Prin taina Botezului se şterge păcatul strămoşesc, se acoperă prăpastia dintre Dumnezeu şi om. „Omul vechi moare şi este înmormântat. Aici Apostolul spune: mort în ceea ce noi am fost captivi. Este ca şi cum ar zice: legătura prin care eram captivi a pierit şi s-a rupt; la fel, cel care ne ţinea, nu mai reţine nimic, mă refer la păcat”. De aceea el este „taina pătimirii” care reînnoieşte lucrarea lui Hristos. În sfânta cristelniţă Biserica naşte copiii ei îmbrăcaţi în lumină, zdrobeşte capul şarpelui din Eden, care l-a înşelat pe Adam.

De la ziua naşterii lui în Biserică, de la lepădarea de satana şi încorporarea lui în Hristos, noul mădular al trupului lui Hristos se pregăteşte pentru lupte duhovniceşti contra duşmanilor vechi ai omului : părerea trupească, lumească şi demonică. Cu respectul deosebit al libertăţii noastre Hristos ne face nostalgici şi îndrăgostiţi ai Împărăţiei cereşti. Din faptul că noi toţi suntem scoşi din aceeaşi cristelniţă suntem cu toţi fraţi, întocmai, iubiţi, binecuvântaţi şi liberi, fericind botezul nostru din pruncie. Prin Botez o nouă persoană intră în comuniune cu Hristos prin Sfântul Duh. De fapt Botezul ne ipostaziază în Hristos: ne dă Sfântul Duh, cu harul său; ne face fii ai lui Dumnezeu şi ne cuprinde viaţa în Iisus Hristos. Duhul ne transformă. El este Autorul acestei noi creaţii. Cel botezat moare pentru lumea păcatului pentru a se înnoi în Hristos, pentru a deveni ipostas în Hristos, pentru a purta pecetea chipului lui Hristos. Moare pentru sine însuşi printr-o dispoziţie de jertfire a ego – ului pentru a trăi pentru Tatăl, primind Duhul comuniunii cu Hristos şi cu semenii lui.

Prin celelalte Taine şi-n special prin Taina Sfintei Euharistii omul devine părtaş trupului şi sângelui Domnului. Dumnezeiasca Euharistie are poziţie centrală în renaşterea vieţii credincioşilor. Cei care mănâncă şi bea trupul şi sângele Domnului din Sfântul Potir devin mădulare unul altuia şi toţi împreună trupul lui Hristos. Gustăm din izvorul cel fără de moarte, trăim în împărăţia cerească, suntem fii privilegiaţi. Prin Euharistie ne ridicăm la cea mai binecuvântată treaptă : participarea la Împărăţia celor care în Hristos şi-au biruit egoul.

În menţinerea acestei comuniuni cu Dumnezeu, dar şi cu aproapele ajută şi celelalte taine, mai ales prin taina Mărturisirii, precum şi întregul act liturgic al Bisericii. Taina Mărturisirii este balsam rănilor, este întoarcere la Tatăl care aşteaptă. Murdăria păcatului se curăţă şi convorbirea dialogică Tată şi fiu continuă. Întregul demers al creştinului este o pocăinţă. Pocăinţa este viaţa permanentă a credinciosului, întoarcerea constantă şi dialog, iubirea fierbinte a virtuţii. Ea este întâi de toate trecerea omului de la starea păcatului la lucrarea virtuţii, schimbarea omului, trecerea lui de la robia păcatului la iubirea de Dumnezeu. Pocăinţa este o taină a înnoirii şi a învierii. „Prin aceste Taine, ca prin nişte ferestre, intră în lumea aceasta întunecată Soarele dreptăţii şi omoară viaţa corespunzătoare lumii acesteia şi o învie pe cea supralumească iar Lumina lumii biruie lumea… aducând în trupul muritor şi trecător viaţa statornică şi nemuritoare”.

(Citit de 67 ori)