Fiinţă dialogică

By | 20/07/2015

teofan_mada_25Pe lângă faptul că este o fiinţă liberă şi euharistică, omul este o fiinţă socială. Aceasta este una dintre trăsăturile sale distinctive. În cuvintele lui Aristotel, el este definit ca un „fiinţă politică”, căci el devine cu adevărat el însuşi, cu adevărat uman, dacă trăieşte într-un polis, într-o comunitate socială. Chiar şi pustnicul are nevoie să se pregătească de singurătate prin convieţuirea într-o comunitate de frăţie monahală. Omul trăieşte prin dialog, el este o fiinţă dialogică. Nu există om decât atunci când există cel puţin doi oameni care să comunice. Această stare de lucruri provine din faptul că omul este o fiinţă care trăieşte în comunitate şi întreţine relaţii cu semenii săi. Noi nu suntem nişte entităţi separate, izolate de ceilalţi. Nu! – Noi trăim în această lume unde totul este una, unde unul este legat de celălalt. Avem nevoie unul de celălalt, chiar şi pentru a ne pocăi. Păcatul rupe relaţia « Eu-Tu » (şi relaţia « Eu-Noi ») pe care o avem cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni; această relaţie sfântă reprezintă şi drumul de întoarcere. Vieţuirea în armonie cu ceilalţi şi cu Dumnezeu este firească şi vindecătoare pentru om. Biserica e spaţiul comuniunii, care nu poate exista între oameni fără prezenţa lui Dumnezeu în centrul şi în marginile comunităţii noastre. Avva Dorotei a folosit imaginea unui compas pentru a descrie felul în care legăturile noastre cu ceilalţi oameni influenţează legătura noastră cu Dumnezeu: „Să presupunem că am lua un compas, i-am fixa vârful pe hârtie şi am trasa conturul unui cerc. Punctul central se află la egală distanţă de orice punct din circumferinţă… Să presupunem că acest cerc este lumea şi că Dumnezeu este centrul lui; liniile drepte trasate de pe circumferinţă spre centru sunt vieţile oamenilor.” Pentru a se apropia de Dumnezeu, afirmă Dorotei, oamenii trebuie să se deplaseze de pe circumferinţă spre centrul vieţii: „Cu cât sunt mai aproape de Dumnezeu, cu atât se apropie unii de alţii; şi cu cât sunt mai aproape unii de alţii, cu atât de apropie de Dumnezeu… Aşa este viaţa. Cu cât suntem mai îndepărtaţi şi nu îl iubim pe Dumnezeu, cu atât e mai mare distanţa care ne separă de seamănul nostru.”

„Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Gen. 1, 26). „Să facem Noi”, după cum remarcă Părinţii greci, este ca şi cum cele trei persoane ale Sfintei Treimi s-ar consulta împreună. Fiinţa umană este făcută după chipul Sfintei Treimi, adică după chipul lui Dumnezeu care nu este numai unul, ci trei în unul. Omului i se cere deci să se exprime la fel ca şi Dumnezeu, în comunitate sau comuniune. După cum Dumnezeu nu este o unitate izolată, ci uniunea a trei persoane, locuind în fiecare dintre ele printr-o mişcare de iubire neîncetată şi reciprocă, tot aşa şi omul devine cu adevărat el însuşi, în totalitate uman după chipul dumnezeirii, doar atunci când trăieşte în şi pentru alţii. Devenim umani prin împărtăşire.

Atunci când un muritor se consultă cu altul cu sinceritate totală, deschizându-şi sufletul, profunzimea nemuririi le este relevată amândurora. Parafrazându-l pe Sfântul Ioan Climacus, „un [muritor] şi cu un [muritor] nu fac doi muritori, ci nemurirea”. În viaţa spirituală, unu plus unu egal veşnicie. Celălalt este viaţa mea spunea Sfântul Siluan. Părintele spiritual este, aşadar, cel care ne sfătuieşte, fără a ne obliga. Depindem de această persoană pentru hrană, pentru încurajări, pentru citirea interiorităţii noastre, dar şi pentru contrast şi contradicţie, pentru critică şi pentru opoziţie. Cu şi prin el vom ajunge la Înviere. Aceasta are loc prin simpla exprimare a sufletului nostru, prin mărturisirea gândurilor noastre, şi urmând călăuzirea şi exemplul celui pe care Dumnezeu ni l-a trimis spre a ne fi icoană vie. Simplul act de a împărţi verbal cu îndrumătorul povara individuală conţine în sine ceva vindecător şi dătător de viaţă. Părinţii spuneau că este întotdeauna mai bine să faci un lucru împărţindu-l cu cineva decât să-l faci singur. Un ascet care l-a vizitat odată pe Avva Pimen „i-a spus lui Avva totul despre demonii săi şi imediat a fost alinat.”

Aşadar, învăţăm să ne căim de la o altă persoană, iar învăţarea aceasta nu este opţională. Viaţa noastră duhovnicească noastră depinde de ea. Consultându-ne cu ceilalţi, permitem ca poverile noastre să fie purtate de altcineva şi, în acelaşi proces duhovnicesc, purtăm noi înşine poverile altora. Învăţăm cum e să fim iertaţi şi în acelaşi timp, să iertăm. Învăţăm să ne lăsăm iubiţi şi astfel, începem să ne iubim pe noi înşine şi pe ceilalţi. Şi astfel descoperim taina acelui « Noi » în viaţa noastră. În definitiv, aparţinem unul celuilalt. Un creştin înseamnă niciunul.

imagine_39Dostoievski ne oferă din nou un exemplu elocvent. În Fraţii Karamazov, el include o poveste pe care a auzit-o cândva despre o bătrână rea care s-a trezit din moarte într-un lac de foc. Îngerul ei de pază, foarte preocupat să facă cât mai multe pentru a o ajuta, îşi aduce aminte doar de o singură faptă bună pe care bătrâna a săvârşit-o în viaţa ei: ea dăduse cândva o ceapă din grădina sa unei cerşetoare. Aşadar, el luă ceapa şi îi spuse femeii să se agaţe de ea şi începu să o tragă din lac. Cu toate acestea, ea nu era singura persoană în lac şi atunci când ceilalţi au văzut ceea ce se întâmplă, s-au îmbulzit agăţându-se de ea în speranţa de a fi scoşi şi ei afară. Panicată şi indignată, ea începu să-i lovească. „Lăsaţi-mă”, le striga ea. „Eu sunt cea care este scoasă afară, nu voi. Este ceapa mea şi nu a voastră.” În momentul în care ea rosti aceste cuvinte, ceapa se rupse în două, iar ea căzu înapoi în lac, acolo unde arde probabil şi azi.

Dacă femeia ar fi spus „Este ceapa noastră”, nu s-ar fi dovedit oare ceapa suficient de puternică încât să-i scoată afară pe toţi? Dar de îndată ce ea spuse „Este a mea, nu a voastră”, ea a devenit mai puţin decât umană. Refuzând să împartă, ea şi-a renegat statutul de persoană. Persoana cu adevărat umană, fidelă chipul lui Dumnezeu, adică Sfintei Treimi, este aceea care spune întotdeauna, nu eu, ci noi, nu al meu, ci al nostru. Rugăciunea pe care Fiul lui Dumnezeu ne-a învăţat-o începe cu Tatăl nostru, nu cu Tatăl meu. Ceea ce a făcut deosebită prima comunitate apostolică a creştinilor din Ierusalim a fost tocmai acest act de a împărţi: „Ei stăruiau în învăţătura apostolică, în legătură frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. […] Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc, şi aveau toate de obşte” (Faptele Apostolilor 2, 42-4). Nouăsprezece secole mai târziu, în calitatea de creştini, noi avem nevoie cu disperare sa redobândim acest sens al comunităţii, să reînvăţăm cum să împărţim ceapa.

Modelul nostru în a împărtăşi este din nou Fecioara Maria. Primind mesajul Buneivestiri, reacţia ei imediată a fost de a pleca „în grabă către munţi” ca să împărtăşească vestea cea bună cu verişoara sa Elisabeta (Luca 1,39). A se observa graba care o îndeamnă să acţioneze: a simţit că nu poate să păstreze veştile doar pentru ea însăşi.

După cum demonstrează parabola oilor şi a caprelor (Matei 25,31-46), criteriul judecăţii divine la A Doua Venire nu se va baza pe gândurile şi sentimentele mele interioare şi nici pe viziunile şi extazele mele. Nu voi fi întrebat nici despre exerciţiile mele de asceză, nici despre postit şi nici despre prosternările mele. Dar voi fi în schimb întrebat: le-ai dat de mâncare celor flămânzi, i-ai vizitat pe cei bolnavi sau întemniţaţi, ai primit vreun străin în casa ta? Doar atât voi fi întrebat. Cu alte cuvinte, cum m-am raportat la semenii mei? Am împărţit cu ei? Am fost doar un individualist concentrat asupra propriei mele persoane? Sau am fost o persoană autentică, trăind în comuniune cu ceilalţi? Nu este o simplă coincidenţă faptul că în greacă cuvântul care desemnează persoana, prosopon, înseamnă totodată şi „faţă”. Sunt o persoană vie, diferită de ceilalţi indivizi numai atunci când sunt faţă în faţă cu ceilalţi, când îi privesc în ochi şi le permit să se uite în ai mei. Duhul Sfânt care sălăşluieşte în sufletele noastre este un Duh al comuniunii: făcându-ne pe fiecare diferiţi, El ne face pe toţi unul.

Trăind aşa cum o facem într-o societate care devine din ce în ce mai rece şi singuratică, ţine de vocaţia noastră de creştini să revalorificăm semnificaţia împărtăşirii personale. Nu trebuie să le permitem maşinilor să preia controlul. Am auzit o poveste a unui om care şi-a făcut programare la psihiatru. „Găsesc că este mai uşor să mă concentrez”, spuse psihiatrul, „dacă nu-ţi văd faţa. Întinde-te pe canapea, iar eu voi sta în spatele perdelei”. După ceva timp, omul devenise suspicios din cauza tăcerii înfiorătoare din spatele perdelei. Traversă încet camera şi aruncă un ochi după perdea. Suspiciunile sale se confirmară. Văzu un scaun, iar puţin mai în spate o uşă. Nici urmă de psihiatru. Pe scaunul acestuia era în schimb un magnetofon care înregistra. Omul fu cât se poate de surprins. Povestea se repetă însă si cu alţi psihiatrii şi ajunse să-şi înregistreze mărturisirile pe o casetă. Aşadar scoase caseta şi magnetofonul din servietă, se întinse pe canapea şi porni magnetofonul. Apoi ieşi din cabinet şi merse la cafeneaua de peste drum. Înăuntru îl găsi pe psihiatrul care îşi savura deja cafeaua. Aşa că omul se apropie şi se aşeză la aceeaşi masă. Psihiatrul protestă însă „Ascultă, tu nu ar trebui să fii aici. Ar trebui să fii în cabinet şi să-ţi spui povestea”. „Nicio problemă”, răspunse bărbatul. „Magnetofonul meu îi vorbeşte magnetofonului tău”.

În calitatea noastră de creştini, trebuie să susţinem şi să reafirmăm valoarea supremă a împărtăşirii directe, a întâlnirilor imediate – nu de la maşină la maşină, ci de la persoană la persoană, faţă în faţă.

(Citit de 159 ori)