„Sacramentul fratelui”

By | 25/07/2015

teofan_mada_33Apophtegmata Patrum descrie această paternitate harismatică; duhovnicii sunt părinţi sau avva într-o aşa măsură încât aceste colecţii ale faptelor şi cuvintelor lor rămân pentru totdeauna nişte Paterika. Episcopii veneau să ceară ajutor şi sfaturi de la aceşti călugări sau laici – oameni simpli, însă aleşi şi îndrumaţi direct de către Duhul Sfânt. Poporul îi recunoştea fără doar şi poate, iar în cadrul magisterului obişnuit de episcopi funcţionează un minister harismatic.

Calea duhovnicilor este calea dragostei. Minunea mântuirii vine numai prin dragoste, care ea singură poate şi are puterea să renască pe om. Ea este criteriul în toate cele ale vieţii, ea este centrul vieţii, însăşi viaţa. Preocupare duhovnicilor este căutarea şi lucrarea dragostei. Citind scrierile Părinţilor Bisericii observăm că nu mântuieşte mulţimea cunoştinţelor despre Dumnezeu, ci iubirea pe care a întrupat-o şi a poruncit-o Hristos şi pe care marii duhovnici au identificat-o cu modul lor de a fi. Poruncile lui Hristos sunt îndreptarul nostru înspre iubire prin care ne pregătim spre a primi harul lucrător, starea harului răstignitor pentru lume. Iubirea duhovnicilor este răstignitoare şi cuprinde toată lumea.

imagine_47Printre harismele unui părinte primează milostenia, a cărei marcă cea mai sigură este martiriul văzut sau nevăzut. „Orice asceză lipsită de milostenie, spun duhovnicii, orice asceză care nu este „sacramentul fratelui” este deşartă”. Sfântul Isaac Sirul îi spune ucenicului său: „Iată, frate, o poruncă pe care ţi-o dau: mila să fie cea care cântăreşte cel mai mult în balanţa ta, până când vei simţi în tine milostivirea pe care Dumnezeu o are faţă de lume”. Sau: Sfântul Paisie cel Mare se ruga pentru ucenicul său care îl renegase pe Hristos, iar în timp ce se ruga, Domnul a apărut şi i-a spus: „Paisie, de ce te rogi? Nu ştii tu că m-a renegat?” Însă Sfântul nu înceta să aibă milă şi să se roage pentru ucenicul său şi atunci Domnul i-a zis: „Paisie, te-ai apropiat de mine prin iubirea ta”. Un duhovnic, spune Sfântul Grigore de Nazianz, este „depozitarul filantropiei dumnezeieşti”. „Inima sa se înflăcărează de iubire pentru orice creatură”, este „tandreţea ontologică”, iubire cosmică a sfinţilor. Un eremit, după patruzeci de ani trăiţi în deşert, afirma: „soarele nu m-a prins niciodată mâncând” iar un altul îl corectează imediat: „cât despre mine, nu m-a prins niciodată mânios”. Avva Pimen refuză pedepsele şi dă dovadă de o tandreţe maternă: „Dacă văd un frate care a aţipit, îi aşez capul pe genunchii mei şi îl las să se odihnească”. Tradiţia ortodoxă recunoaşte un singur Părinte „Cel din ceruri” (Mt.23,9) şi consfinţeşte de asemenea legătura de solidaritate şi de dăruire care se creează atunci când îi zămisleşti pe alţii în Trupul lui Hristos. Astfel, Arsenie, ucenicul lui Simeon Noul Teolog descrie relaţia cu părintele său spiritual ca fiind o legătură dătătoare de viaţă: „Am murit pentru lumea dindărătul meu. Cum aş putea să mă mai întorc? Am un părinte în Duh, de la care primesc în fiecare zi laptele pur al harului dumnezeiesc. Mă refer la părintele meu întru Dumnezeu. El este şi mama mea, de vreme ce m-a zămislit în Duh şi mă încălzeşte cu îmbrăţişarea sa de parcă aş fi un copil nou-născut.”

Părintele duhovnic le dă naştere discipolilor săi prin şi în Duhul Sfânt. În acest fel, el este slujitorul Duhului Sfânt – pe care îl invocă şi îl aşteaptă mereu. „Fără Sfântul Duh, păstorii şi învăţătorii nu ar exista în Biserică”, afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur. Pentru că Duhul Sfânt este cel care legitimează autoritatea îndrumătorului, sau, mai degrabă, îi revelează autenticitatea ca iubire. Duhul este dătător de viaţă sub toate formele ei: personală, interpersonală, comunitară, ecleziastică, ierarhică.

(Citit de 17 ori)