Testamentul Părinţilor: cuvântul ca viaţă

By | 26/07/2015

teofan_mada_34Căutarea lui Dumnezeu în pustiul Egiptului în secolul al patrulea s-a terminat odată cu devastarea Egiptului în 407, deşi în prezent asistăm la o înviere a acestui mod de viaţă în mănăstirile Wadi al’Natrun, într-un fel, atât o continuare, cât şi o înviere. Ceea ce ne-a rămas sunt relatările scrise ale vieţilor lor. Unele documente aparţinând generaţiilor de început, câteva scrisori şi nişte apoftegme ale părinţilor ne dau un indiciu despre viaţa pe care ei o duceau; relatări ale acţiunilor şi conversaţiilor cu vizitatori s-au păstrat de asemenea în Aşezămintele şi Convorbirile duhovniceşti ale lui Ioan Casian, în Istora Monahilor din Egipt, şi în Istoria Lausiacă. Teologia vieţii ascetice din Egipt a fost pentru prima dată analizată de Evagrie Ponticul şi Ioan Casian. În Palestina şi Siria şi alţi oameni au avut experimentat viaţa ascetică şi au lăsat alte însemnări, dintre care cele mai semnificative sunt Srisorile lui Varsanufie şi Ioan. Însă spiritul pustiului se regăseşte cel mai bine în apoftegmele părinţilor, în colecţiile vorbelor lor. Ei înşişi au început să-şi lase în scris vorbele şi mulţi dintre ei au regretat că acest lucru devenise deja o necesitate chiar şi în Sketis şi Nitria; primii părinţi, spuneau ei, duceau o viaţă practică şi realistă, pe când a doua generaţie se părea că se bazează din ce în ce mai mult pe acea oglindă distorsionantă, cuvântul scris. Avva Pimen i-a cerut plângând lui Avva Macarie doar un cuvânt, dar acesta i-a răspuns: „Ceea ce tu cauţi a dispărut deja printre călugări”. Poate că mesajul esenţial al pustiului se găseşte tocmai aici: nu în citirea sau discutarea sau chiar scrierea articolelor se descoperă viaţa sufletească, şi nici în sfatul cuiva cu ceva mai multă experienţă; se găseşte în simplitatea lui Antonie cel Mare care, auzind citindu-se cuvintele Evangheliei, a făcut ceea ce a auzit că era scris şi a ajuns astfel la sfârşitul vieţii într-un punct al descoperirii înlăuntrul său a împărăţiei lui Dumnezeu, că putea să afirme „Nu îmi mai este teamă de Dumnezeu; Îl iubesc” .

imagine_48„Dumnezeu este iubire” (1Ioan4,8,16), afirmă Sfântul Ioan Teologul, sugerând în acelaşi timp că iubirea este şi starea naturală adevărată a umanităţii, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. „Din dragostea Lui nemărginită… creatorul tuturor lucrurilor… iese din El… arzând de prea multă bunătate şi iubire. El… este plenitudinea iubirii”, ne spune Sfântul Dionisie, în timp ce Sfântul Maxim afirmă: „Ca Îndrăgostit, creează; şi tot ca Îndrăgostit, El atrage toate înspre Sine”. „Ca un Îndrăgostit nebuneşte, adaugă Sfântul Nil, El doreşte sufletul omenesc, pe care îl iubeşte.” Toţi oamenii trebuie să ştie că sunt iubiţi de cel mai mare Îndrăgostit. Lor trebuie să li se spună şi să li se arate, astfel încât să poată vedea, înţelege şi simţi dragostea lui Dumnezeu în mijlocul acestei lumi căzute. Dragostea lui Dumnezeu pentru noi şi pentru toate lucrurile trebuie să ni se reveleze şi să ne umple conştiinţele, astfel încât să putem afirma, alături de Sfântul Ioanichie: „În Tatăl îmi este nădejdea, în Fiul scăparea, în Sfântul Duh apărarea; slavă Ţie, Sfântă Treime!”

Dumnezeu nu se află doar la sfârşitul drumului parcurs prin căinţă, ci şi la începutul lui. (Apoc.1,8). „În sfârşit îmi este începutul”, spune poetul. Omul îl caută pe Dumnezeu atunci când Îl are deja. Cu toată păcătoşenia sa, omul tot este iubit de către Dumnezeu. Deşi Dumnezeu este « îndepărtat » în mod constant de către umanitate, El revine mereu, căci „în veac este mila Lui.” (Ps. 26,6 şi 135). Omul va reuşi să înţeleagă iubirea lui Dumnezeu numai dacă I se va înfăţişa din toată inima în pocăinţă. Atunci, Iisus va veni la acea persoană şi i se va revela lui sau ei. Atunci, căderea omului nu va fi înspre nimicnicie, ci înspre braţele pe care Dumnezeu le-a întins o dată pentru totdeauna pe Cruce.

(Citit de 105 ori)