Tradiţia stareţilor

By | 27/07/2015

teofan_mada_35A arăta calea spre Dumnezeu, a-i ajuta pe fiii săi duhovniceşti să ducă o viaţă de comuniune cu Dumnezeu – aceasta este vocaţia, acesta este obiectul de activitate al „părintelui duhovnicesc”, al sfătuitorului şi îndrumătorului duhovnicesc, al „stareţ-ului” într-o tradiţie ortodoxă foarte veche ce s-a reînnoit cu o forţă şi cu o profunzime neaşteptate şi cu adevărat admirabile în experienţa Bisericii ruse de sfârşitul secolului al XVIII-lea şi de-a lungul întregului secol XIX şi de la începutul celui de-al XX-lea veac. Inspiraţia acestei activităţi consacrate cu toată smerenia în folosul aproapelui este de a ajuta sufletele să împlinească sensul ultim al vieţii creştine, să răspundă la chemarea lui Dumnezeu adresată tuturor: de a-şi lua fiecare crucea sa şi a-L urma pe Hristos, ceea ce este esenţa însăşi a vieţii creştine şi nu un caz excepţional. Activitatea, ajutorul „stareţului” este prin urmare în folosul tuturor celor care vin la el. Ceea ce explică marea anvergură, imensul aport al activităţii educatoare şi apostolice ale „stareţilor” din cadrul celor mai largi cercuri ale poporului rus, de la cele mai diverse medii ale elitei culturale şi intelectuale până la masele cele mai umile de ţărani – activitate care s-a manifestat îndeosebi în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea. Acest fenomen a fost descris de Dostoievski cu o vivacitate incomparabilă în „Fraţii Karamazov”.

Era de asemenea posibilă formarea unui liant permanent de apropiere şi de răspuns, formarea unei acţiuni educatoare continue şi asidue în raport cu un suflet individual. Şi de multe ori se întâmpla întocmai. Dostoievski ne ilustrează spre exemplu tabloul influenţei educative a părintelui Zosima asupra tânărului Aleoşa, fiul său duhovnicesc. Aceste legături de „paternitate spirituală”, această acţiune educativă creştină în sensul direcţionării intime a sufletelor înspre viaţa întru Hristos – au influenţat într-un mod invizibil dar eficient sectoare largi din cadrul vieţii religioase ruse. Avem drept dovadă numeroasele documente, în special texte de direcţie spirituală – scrisori adresate de către „stareţi” celor care le cereau sfatul. Ar fi interesantă şi instructivă interogarea unora dintre aceste texte – atât sunt de pline de semnificaţii pentru viaţa din ziua de azi.

După Noul Testament (Evagheliile şi Epistolele) scrierile sfinţilor Părinţi au servit drept punct de sprijin şi drept bază pentru activitatea de direcţionare a stareţilor în secolul al XIX-lea. Nu degeaba marele centru al acestei mişcări religioase (numită „starcestvo” – „paternitate, direcţie spirituală”), mănăstirea din Optino, devine în anii 40-50 ai secolului al XIX-lea şi centrul de publicaţie al scrierilor mistice şi ascetice ale celor mai importanţi părinţi duhovniceşti din Răsăritul creştin.

Stareţi au luat ajutor de la Dumnezeu, au găsit taina, au acceptat plămada Împărăţiei. Şi tot fermentul vieţii şi creaţiei lor a urcat înspre Împărăţia viitoare. Sunt cei mai mângâietori, cei care au coborât în iadul cel mai adânc şi au urcat în cerul plin de lumină. Au păşit peste moartea dătătoare de viaţă, trăiesc învierea din moarte. De aceea, eu au şi posibilitatea şi harul de a da şi împărtăşii Evanghelia bucuriei pentru alţii. Aceasta se întâmplă pentru că trăiesc Evanghelia. Prin toate înfăţişează pe Hristos Mântuitorul. Prin toate ce scriu picură înlăuntrul oamenilor mângâierea Duhului şi certitudinea că există El cel care continuă toate, iubeşte şi mântuieşte. Stareţi cunosc adevărul vieţii, sunt plini de har, cunosc ce aşteaptă ceilalţi de la ei. Ştiu unde şi cum trebuie să-i îndrume. Ştiu ce e nădejdea. Îndeamnă pe contemporanii lor să nu se grăbească să nădăjduiască, sprijiniţi pe lucruri trecătoare „prin care nu vine mântuirea”. Dar ei îi îndeamnă să nu se grăbească să deznădăjduiască, crezând că orice orice încercare a lor e boală spre moarte. Aşează pecetea: Dumnezeu are pentru noi toţi iubire, ajunge numai să ne smerim, să iertăm şi să aşteptăm. De aceea mesajul lor este unul şi acelaşi: harul şi mângâierea. Toţi adveresc acelaşi lucru: fără mari încercări nu se dăruiesc mari harisme şi bucuria în Domnul este mai mare decât tristeţea veacului de acum.

Învăţătura stareţilor introducea omul în „lupta spirituală”. Îi inocula omului spiritul de devotament faţă de voinţa lui Dumnezeu, de râvnă duhovnicească, de luptă activă, neîncetată împotriva „vechiului om”, împotriva celor mai adânci rădăcini ale păcatului, spiritul de renunţare eroică. Trebuie curăţate gândurile cele mai ascunse ale inimii. „Curăţia inimii – iată desăvârşirea”, spune Macarie. Tocmai asta suntem chemaţi să realizăm, însă nu suntem în stare să obţinem. Ne înfundăm mereu în păcat. „Nu se poate curăţi inima de murdăriile gândurilor păcătoase fără invocarea numelui lui Iisus”, citim în Maximele atribuite lui Isihie din Ierusalim. De asemenea: „Sufletul uman nu este pregătit să treacă de ispitele demonilor numai prin propiile forţe. Nu trebuie nici măcar să încerce”. Însă cu ajutorul lui Iisus totul este posibil. Se pune atunci următoarea problemă: curăţia inimii este necesară dar imposibil de realizat. Omul nu poate să se salveze pe sine doar prin propriile forţe; trebuie să se străduiască. Efortul este necesar, însă forţele lipsesc. Ce rămâne de făcut? Să ne adresăm prin rugăciune Celui care poate să ne ajute, iar El va veni să liniştească valurile gândurilor şi sentimentelor necurate care ne tulbură inimile. Tot aşa a procedat Iisus atunci când, venind în ajutorul Apostolilor Săi, a liniştit prin cuvintele Sale valurile tumultoase ale mării. De aceea rugăciunea se află în centrul acestui drum. Inima se adresează neîncetat Celui care o poate salva. Aceasta este cheia, aceasta însumează întreaga viaţă duhovnicească: chemarea neîncetată a lui Iisus. Din acest motiv au fost adesea citate cuvintele psalmistului: „A stabilit o ascensiune în mijlocul inimii sale”. Este strigătul inimii către Iisus, – Izvorul întregii forţe şi în acelaşi timp cea mai desăvârşită smerenie a duhului. Îmi permit să ilustrez încă o dată substanţa acestei spiritualităţi reproducând un pasaj din cartea lui Arseniev intitulată La Piété Russe: „Atunci când Iisus este invocat – scrie Filotei din Sinai – «El consumă tot ceea ce este mânjit de păcat. Căci în nimeni altul nu se găseşte mântuirea noastră decât Iisus Hristos. Chiar El a spus-o». Iar această soluţie este desigur cu totul paveliană, neotestamentară şi hristocentrică. Noi suntem slabi dar întru El vom deveni puternici. Soluţia dilemei se află în rugăciunea neîncetată, în invocarea neobosită a lui Iisus. Suntem îndemnaţi să fim activi dar nu putem fi decât prin puterea Sa, căci El vine să lupte pentru noi şi să ne întărească în eforturile noastre. Aşadar, harul şi activitatea se unesc în mod intim şi de nedespărţit în această viaţă care vine de la Iisus Hristos. Există darurile Duhului, harul perseverenţei în luptă, râvna sufletului, eroismul spiritual, procesul sfinţirii, al ascensiunii care începe încă de acum şi la care suntem chemaţi încă de acum. Toate acestea însă nu sunt decât daruri împrumutate ce vin de la El şi pe care le poate lua înapoi în orice clipă. Nimic nu ne aparţine. Prin urmare, smerenia trebuie să se afle mai presus de înălţimile sfinţeniei”.

Aceste idei alcătuiesc substanţa scrierilor acestor Părinţi-învăţători ai vieţii spirituale: Filotei din Sinai, Diadoh al Foticeii, Varsanufie şi Ioan din Palestina şi cei pe care i-am menţionat deja. În aceste rânduri se mişcă învăţătura părinţilor spiritualităţii ortodoxe ruse în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea.

imagine_49Înainte de toate, trebuie subliniat încă o dată accesibilitatea şi proximitatea acestor învăţători ai vieţii spirituale în raport cu masele populare: erau acolo, aproape, uşor de găsit, departe de agitaţia vieţii cotidiene şi în acelaşi timp foarte aproape de ea, purtând însă o pace interioară pe care o comunicau celor care veneau la ei, exemple vii ale unui creştinism aplicat şi realizat, radiind cu o lumină blândă, eroică, smerită şi mai ales plină de această compasiune debordantă, creatoare şi stimulatoare a Evangheliei. Astfel au fost stareţii din Optina (la sud de gubernia Kalouga): Leonid, Makari (Macarie), Amvrossi (Ambrozie). Dostoievski, Vladimir Soloviev şi Lev Tolstoi l-au vizitat pe acesta din urmă şi l-au consultat, iar Macarie a fost ghidul spiritual al filosofului Kiryevsky. Apoi a urmat stareţul Anatolie şi succesorii lor până la distrugerea mănăstirii de către bolşevici.

Înainte de ei a fost părintele tuturor acestora sau mai bine zis strămoşul lor duhovnicesc, „marele stareţ” Paisie Velitcikovski, promotor împreună cu Nicodim de Naxos, numit şi Aghioritul, compilator şi editor al „Filocaliei”, al înnoirii vechii tradiţii asceto-mistice din Biserica Ortodoxă la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Născut în Rusia Meridională, călugăr la Athos unde a trăit o viaţă de o spiritualitate profundă şi s-a dedicat cu un avânt miraculos cercetării vechilor scrieri ale învăţătorilor vieţii duhovniceşti, Paisie Velitcikovsky a fost stareţul marii şi binecuvântatei mănăstiri de la Neamţ, în România, care a devenit un centru de renovare a vieţii monastice şi asceto-mistice. Mai mult chiar, mănăstirea voivodală de la Neamţ a devenit şi sediul unei munci imense de reconstituire de manuscrise şi de traducere în slavă a acestor scrieri aparţinând Părinţilor spiritualităţii ortodoxe. Opera lui Paisie a fost de o importanţă extremă pentru reînnoirea ascetică şi mistică în Rusia: traducerea sa din greacă în slavonă a Filocaliei a fost publicată în 1793 la Sankt-Petersburg sub auspiciile evlaviosului mitropolit Gabriel Petrov, alăturat la aceeaşi tradiţie. Nu mai puţin importantă a fost influenţa sa asupra înnoirii religioase din Rusia prin intermediul numeroaselor contacte personale. De la Neamţ s-a propagat în Rusia în mod direct sau prin reţele intermediare această mare mişcare de aprofundare a vieţii spirituale. Trebuie amintiţi aici în primul rând eremiţii din marile păduri de la Roslav (la sud de gubernia Smolensk) de unde provin şi primii fondatori ai centrului spiritual de la Optina, părinţii Moise şi Antonie. Prin intermediul lor, Optina îşi găseşte sprijinul în persoana lui Paisie Velitcikovsky.

Printre marii propagatori ai acestei spiritualităţi mai trebuie menţionat şi Părintele Vassili Kichkin, renovator al mănăstirii Novospassky din Moscova, rectorul Gheorghe Machourin de Zadonsk, numeroşi asceţi şi învăţători ai vieţii duhovniceşti de la mănăstirea de la Valaam, (Valamo) pe lacul Ladoga, la mănăstirea Solovski, etc. La fel ca şi la Optina, persoane de toate condiţiile şi din toate regiunile Rusiei veneau să găsească la aceşti oameni ai rugăciunii şi ai milosteniei o consolare în suferinţele lor, un sfat pentru dezvoltarea vieţii lor duhovniceşti. Sfântul Serafim de Sarov, acest bătrânel încovoiat, plin de bucurie şi de iubire şi radiind de darurile Duhului Sfânt (să ne amintim de faimoasa lui discuţie cu moşierul Motovilov despre darurile Duhului Sfânt), a fost poate cel care a câştigat mai ales inimile poporului rus fără deosebire de clasă socială. Aproape de Moscova existau la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea două figuri de stareţi venerate de mii de persoane care veneau să se instruiască la ei – stareţul Varnava de la schitul din Gethsimani, aproape de celebra mănăstire („Lavra”) a Sfântului Sergie, 60 km la nord de Moscova şi stareţul Alexie care locuia 20 km mai la nord în schitul Sfântului Zossima, în mijlocul unei păduri. O mare influenţă – atât prin personalitatea cât şi prin scrierile lor – a fost exercitată de remarcabilul Sfânt Tikhon de Zadonsk şi de un alt episcop devenit mai târziu pustnic, traducător al noii ediţii adăugite a Filocaliei, autor a numeroase comentarii despre Scriptură (Epistolele Sfinţilor Petru şi Pavel şi Psalmii 33 (34) şi 118 (119) şi mai ales îndrumător spiritual pentru numeroase suflete – Teofan Govorov, episcop de Vladimir, care după ce a părăsit scaunul episcopal, a trăit la mănăstirea de la Vycha (în gubernia Tambov). Este mai ales cunoscut prin numeroasele sale scrisori de îndrumare spirituală, publicate parţial în timpul vieţii, cele mai importante fiind publicate postum. Aceste scrisori pot fi considerate ca o introducere clasică în viaţa duhovnicească. Prin aceste scrisori şi altele asemănătoare – de exemplu cele ale Mitropolitului Filaret de Moscova, ale stareţului Macarie de Optina, ale arhiepiscopului Simion Sokolov de Moscova, un mare mistic – putem înţelege care era şi care este direcţia spirituală în viaţa Bisericii Ortodoxe ruse, liniile sale esenţiale şi adevărurile centrale pe care încearcă să le pună în evidenţă în mod continuu.

Putem admira în aceste texte profunzimea spirituală şi suflul eroic ce anima această viaţă şi această doctrină, experienţa centrală a Crucii, a lui Hristos, milostenia îmbinată cu smerenia, seriozitatea unei vocaţii pentru toată viaţa şi mai ales – o repet – un hristocentrism central, decisiv, care în mod funamental caracterizează spiritualitatea acestor scrisori.

(Citit de 24 ori)