Fiinţă spre asemănare

By | 28/07/2015

teofan_mada_27Cuvântul „persoană” nu trebuie să se limiteze la dimensiunea ei psihologică, ci trebuie să se identifice cu asemănarea. Prin împlinirea poruncilor lui Hristos ne „asemănăm” cu Dumnezeu, devenim ipostas după Ipostasul Logosului întrupat. Adevărata persoană umană este liberă, euharistică, dialogică, fiinţă înspre asemănare. Aceasta este cea care după exemplul oglindit de Dostoievski în stareţul Zosima se face „responsabilă pentru toţi şi toate”. Ca fii ai lui Adam trebuie să purtăm în sine conştiinţa atot-omenirii, spune Părintele Sofronie. La aceste caracteristici se poate adăuga şi cea de creştere ca mişcare interioară şi progres constant. „Preaiubiţilor, acum suntem copiii lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă” (1 Ioan 3, 2). Termenul grecesc care desemnează căinţa, metanoia, denotă o schimbare în modul de a gândi, o reorientare, o transformare fundamentală a concepţiei generale a omului despre lume şi despre sine. Pocăinţa înseamnă, esenţialmente, un nou mod de a iubi, adică de a-i iubi pe ceilalţi şi de a-ţi iubi cu adevărat sinele profund, propriul suflet. Ea implică nu doar simplul regret pentru relele din trecut, ci şi recunoaşterea şi anularea unei viziuni întunecate despre propria condiţie. Căindu-ne începem să vedem cum păcatul, despărţindu-ne de Dumnezeu şi de creaţia Lui, ne-a redus la o existenţă separată, pseudo-autonomă, privată de adevărata libertate şi de slava firească. „Pocăinţa, spune Vasile cel Mare, înseamnă salvarea.” Apoi el adaugă: „dar lipsa înţelegerii înseamnă moartea pocăinţei”. În mod evident, nu se face referinţă aici la actele clare de căinţă, ci la o atitudine de durată, la un fel de a fi. „Căci această viaţă, afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur, este cu adevărat închinată în întregime pocăinţei, penthos-ului şi lacrimilor. Astfel, pocăinţa este necesară nu timp de o zi sau două, ci de-a lungul întregii vieţi.” Fiinţa umană nu este nici statică, nici staţionară, ci dinamică. El este un pelerin.

Acest dinamism al persoanei umane este adesea exprimat prin distincţia dintre chipul şi asemănarea cu Dumnezeu. Atunci când a scris „după chipul şi asemănarea noastră”, autorul original al Genezei 1, 26 nu a avut nici cea mai vagă intenţie de a marca vreo diferenţă între cei doi termeni, căci cei doi au fost înţeleşi doar ca paraleli. Dar mulţi dintre Părinţii greci – cu precădere Sfântul Irineu, Origen, Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Sfântul Ioan Damaschin – le consideră ca având semnificaţii diferite. În exegeza lor, „chipul” se referă la aceea pe care o posedă fiinţele umane de la început şi pe care în ciuda căderii, nu o vor pierde niciodată, în timp ce „asemănarea” se referă la obiectivul nostru final, la totalitatea sfinţirii şi vieţii întru Hristos, la Theosis sau la „îndumnezeirea” noastră. Iar dacă mântuirea este îndumnezeire, atunci ce constă îndumnezeirea? În faptul că omul adus la fiinţă i se dă posibilitatea împărtăşirii de viaţa lui Dumnezeu Însuşi. Chipul este înzestrarea iniţială conferită omului la Creaţie, iar asemănarea este scopul final de atins prin exercitarea în mod corect a libertăţii umane, ajutată întotdeauna de îndurarea lui Dumnezeu. Chipul este pentru asemănare potenţialitatea de realizare, sau punctul de pornire pentru punctul final. Chipul nu este suficient sieşi, ci progresiv, îndreptat spre împlinirea întru asemănare. Omul pelerin este de-a lungul vieţii sale într-o călătorie de la chip la asemănare. Conţinutul învăţăturii „după asemănare” e conţinutul teologiei pe care noi cei de astăzi am pierdut-o.

Scriitorii creştini au vorbit adesea despre „perfecţiunea originară” a neamului omenesc în paradis: la crearea sa, Adam a fost înzestrat cu toate posibilităţile împlinirii în sfinţenie şi cunoaştere. Azi, nouă ne este mult mai greu să acordăm vreun înteles unei asemenea noţiuni. Este deci important să conştientizăm că acesta nu este singurul mod în care starea omului de dinainte de cădere este percepută de tradiţia creştină antică. Există însă şi o altă abordare, găsită în secolul al doilea în opera unor autori ca Teofil din Antiohia şi Irineu, care se potriveşte mult mai bine cu deosebirea de dinamică trasată între chip şi asemănare. După cum sugerează aceşti autori, omul, la prima lui creaţie a fost ca un nou-născut perfect – nu într-un sens oglindit în imediata realitate, ci ca potenţialitate. El nu era înzestrat cu înţelepciune şi cinste depline, fiind mai degrabă într-o stare de simplitate şi inocenţă. „Era un copil, ce nu avea încă perfecţionată înţelegerea”, afirmă Irineu. „Era necesar ca el să crească ca să ajungă astfel la desăvârşire”. Dumnezeu Creatorul l-a aşezat pe Adam pe calea cea dreaptă, însă Adam avea în faţa lui un drum lung de parcurs înainte să ajungă la capătul călătoriei. Omul pelerin nu călătoreşte într-un cerc restrâns, ci de-a lungul unei pante ascendente.

imagine_41Această abordare se justifică dacă Întruparea lui Hristos este înţeleasă cu adevărat. Luând întreaga umanitate asupra sa la Întrupare şi „îndumnezeind-o” la Schimbarea la Faţă, Înviere şi Înălţare, Cuvântul a introdus în univers un nou element, o dimensiune completă, care nu a fost prezentă de la început. Nu numai că a revalorificat chipul, ci a şi conferit posibilităţi mai largi asemănării. A curăţa în noi chipul lui Dumnezeu cel întunecat de păcat – iată sarcina ce stă înaintea vieţii noastre. Marea minune a vieţii creştine este de a ne asemăna cu Hristos, precum şi El a primit chipul omensc, arătându-Şi Dumnezeirea (Filip.2,5). Faptul asemănării cu Dumnezeu cel Întrupat e un proces veşnic. Sfârşitul este mai mult decât începutul; eshatologia nu este o simplă arheologie. Harul pocăinţei, durerea pentru tot ce am păcătuit în viaţa noastră, e singura noastră cale spre Dumnezeu, ea ne renaşte şi ne face asemenea lui Hristos Însuşi. Însă la măsura lui Hristos nimeni nu ajunge şi astfel pocăinţa cât trăim nu are sfârşit. Ea are doar un început mereu acelaşi, plin de ardoare şi foc care mistuie starea noastră păcătoasă.

Dar asta nu se opreşte aici. După Sfântul Grigorie de Nyssa în Viaţa lui Moise, progresul spre înainte al omului şi creşterea continuă – termenul lui Grigorie este epektasis, având înţelesul de mişcare spre ceva care se află înainte (a se vedea Filip. 3,13) – vor continua neîntrerupte nu doar în viaţa de acum, ci şi în toată veşnicia vârstei care urmează. Nu doar pe pământ, ci şi în ceruri, creşterea este o caracteristică a persoanei noastre umane. Fiecare manifestare a vieţii are o dimensiune eshatologică. Fiecare chestiune de aici şi de acum se îndreaptă către „sfârşit” şi îl anticipează. A te pocăi nu înseamnă pur şi simplu a regăsi inocenţa pierdută, ci a transcende condiţia omului căzut. Căinţa nu este un act închis; ea este o trecere dinspre moarte spre viaţă, o reînnoire continuă a acestei vieţi. Este reversul tiparului obişnuit care marchează declinul dinspre viaţă în moarte. A experimenta acest revers înseamnă a gusta încă din timpul vieţii din slava şi frumuseţea vieţii veşnice întru Dumnezeu. Cu cât omul îl cunoaşte mai bine pe Dumnezeu, cu atât vrea mai mult şi pocăinţa câştigă în profunzime. Păzirea poruncile lui Hristos înseamnă biruinţa patimilor păcătoase şi a ajunge la nepătimirea Dumnezeiască. Sfârşitul căii pocăinţei este îndumnezeirea. Sfântul Ioan Scărarul spune că trei cuvinte au acelaşi înţeles : nepătimirea, dragostea şi înfierea. Oamenii dobândesc înfierea prin Cel ce este Fiu după Dumnezeire, în Dumnezeirea cea fără de început.

Cum Dumnezeu este infinit, Grigorie de Nyssa consideră că umanitatea răscumpărată nu va înceta niciodată să participe mult mai intens la slava şi dragostea fără limite a lui Dumnezeu. Cunoştinţele noastre despre El, pe măsură ce cresc, nu vor fi niciodată exhaustive. Esenţa desăvârşirii constă în mod paradoxal în faptul că niciodată nu vom fi perfecţi, dar vom continua să avansăm „din slavă în slavă” (2 Cor. 3, 18). Cu cuvintele lui Jean Daniélou, „Orice sfârşit este doar un început şi orice sosire doar o nouă plecare”. Viaţa în Hristos este o trăire nemărginită, asemenea unei mări fără maluri. Ea se prezintă ca un tărâm unde totul este ca şi cum ar fi şi început şi mijloc şi sfârşit. Toate se înfăţişează deodată. Orice graniţă implică, în viziunea Sfântului Grigorie, un dincolo; orice limită presupune o transcendenţă de sine. Veşnicia, la fel ca şi istoria, nu este un cerc închis, ci o linie crescătoare în pantă; nu este un punct geometric, ci o spirală ascendentă la nesfârşit. Ipostasul omenesc trebuie să se dezvolte în noi şi să cuprindă mintea lui Hristos Însuşi, acea „înţelegere” pe care am văzut-o în Hristos: „atunci când vom vedea pe El precum este şi noi ne vom putea face asemenea Lui: precum este El” (1In.3,2). Îndumnezeirea are un caracter dinamic, treptat, caracter ce nu e absolut. Poruncile harului şi vieţii ne îndeamnă înspre Hristos, la starea lui Dumnezeu Însuşi, mai înainte de facerea lumii. Spre această stare urcăm toată viaţa prin pocăinţă vie şi neîntreruptă, prin răbdare şi iubire lucrătoare. Îndumnezeirea nu este un dat, ci este un efort nesfârşit pe traseul căreia noi trebuie să nu fim conştienţi că înălţimea asemănării nu am atins-o aici niciodată. Părintele duhovnicesc, harismatic în Ortodoxie e un păcătos. Avva sau Duhovnicul nu crede despre sine că este un „îndumnezeit”, ci un păcătos chemat la asemănarea în Hristos, la comuniunea şi împărtăşirea cu darurile lui Dumnezeu. Avva e conştient că viaţa creştină e un proces continuu de asemănare şi acest scop îl are permanent în faţa lui. Avva conştientizează că trăieşte pe Cruce răstignit, urmând pilda lui Hristos Însuşi, conştientizează că iubirea lui Dumnezeu la învrednicit de harismele îndumnezeitoare ale lui Dumnezeu. Urcă toate treptele desăvârşirii prin harul lui Dumnezeu, se bucură de vederea luminii necreate şi contemplă toate raţiunile creaţiei. Însă, cu toate acestea, el e conştient că „pocăinţa învie, plânsul bate la poarta cerului, dar smerenia o deschide”, spune Sfântul Ioan Scărarul. Vede slava cea negrăită a lui Dumnezeu, dar concomitent se vede înconjurat de patimi ce arată că viaţa lui întunecată, departe de lumina necreată. Atunci se împlineşte cuvântul plin de smerenie al Sfântului Ioan Damaschin: „Plâng şi mă tânguiesc când îmi amintesc de moarte” şi cuvântul plin de discernământ al Sfântului Siluan : „Chiar dacă în fiecare zi Dumnezeu m-ar ridica la vedenia slavei creşti, eu totuşi voi plânge pentru păcatele mele”.

Gloria enim Dei vivens homo, spune Sfântul Irineu: „Slava lui Dumnezeu este un om în viaţă”. Fie ca toţi să trudim să facem această slavă mai mare în noi. Fie ca toţi să devenim din ce în ce mai asemănători cu Dumnezeu prin încercarea de a fi din ce în ce mai fireşti şi umani.

(Citit de 16 ori)