Esența mărturiei Ortodoxiei în lume

By | 31/07/2015

teofan_mada_38Esența mărturiei Ortodoxiei în lume constă eminamente în convingerea că Iisus Hristos este Fiul și Cuvântul unicului Dumnezeu adevărat și că numai El este calea, adevărul și viața tuturor popoarelor, fiind înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu în lume. El este chipul întrupat al lui Dumnezeu, după care sunt creați toți oamenii. El este capul nu numai al Bisericii, ci și al tuturor lucrurilor (hyper panta), Cel în care, pentru care și prin care toate lucrurile (ta panta) sunt create și există; Cel în care constau toate lucrurile (ta panta) și prin care rămân laolaltă. Iisus din Nazaret nu este una dintre numeroasele lumini din lume. El este însăși lumina lumii, care îi iluminează pe toți bărbații și pe toate femeile care trăiesc în ținuturi ale întunericului și în umbra morții. El este însăși viața, fără a se limita la o singură cultură, tradiție sau națiune, fără a fi legat nici chiar de Biserica Ortodoxă, care este „trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi.”. El este Fiul iubit al lui Dumnezeu, Fiul iubirii lui Dumnezeu și Dumnezeu care este însăși iubirea.

Oriunde este adevărul, acolo este și Hristos. Oriunde își găsesc calea oamenii înțelepți, oricât de imperfect ar fi acest gest, El este înțelepciunea și calea lor. Oriunde există putere și frumusețe, El este sursa și finalitatea lor. Și oriunde există iubire, El este izvorul, conținutul și legea ei; purtătorul său definitiv și cel ce a revelat-o lumii; împlinirea, desăvârșirea și perfecțiunea ei finală și pentru totdeauna. Aceasta este ortodoxia, întotdeauna și pretutindeni. Este „Cuvântul evanghelic al Crucii”, care poate niciodată în întreaga istorie a umanității nu a fost considerat atât de scandalos și de nebunesc cum este astăzi, în lumea contemporană pluralistă post-modernă în care trăim.

Contrar propagandei post-moderne, astfel de convingeri nu trebuie să ducă neapărat spre dominația imperialistă a „diferitelor extreme politico-militare” care îi obligă pe ceilalți să le accepte doctrina, etica și versiunea lor privind istoria prin intermediul dominației militare, economice și culturale. Aceasta se poate întâmpla. Și, din păcate, s-a întâmplat în trecut. Dar sfinții noștri ortodocși și sfinții tuturor timpurilor și locurilor pe care noi, ortodocșii, îi considerăm ca fiind inspirați de Dumnezeu, s-au opus întotdeauna acestei tendințe, ajungând chiar să își verse sângele în mâinile puterilor lumești și ale dușmanilor lor. Oricare ar fi situația, creștinii ortodocși de astăzi trebuie să fie pregătiți să tolereze orice eroare și orice rău în denunțarea falsității și în respingerea păcatului. De asemenea, trebuie să fim gata, cu o reală bucurie, fără ezitare și fără regrete, să afirmăm „câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă”, oriunde și în oricine am găsi aceste realități dumnezeiești (Fil. 4:8). Trebuie să fim dispuși de a ne exercita privilegiul și datoria de creștini ortodocși mijlocind în fața lui Dumnezeu ca niște avocați în favoarea celor care, cu știință sau cu neștiință, au fost duși pe căi greșite de către diavol. Aceasta ne conduce spre un alt imperativ pentru creștinii ortodocși în societățile pluraliste post-moderne: chemarea de a evangheliza, mărturisi și sluji tuturor, fără dominație, discriminare sau condiție și chiar fără dorința de a converti sau de a reforma, care este îndeletnicirea lui Dumnezeu, nu a noastră. Noi trebuie numai să vestim Evanghelia, să depunem mărturie în favoarea adevărului, să slujim fiecare persoană și să fim pregătiți să suportăm consecințele, care fără îndoială vor veni. Deși aceasta a fost întotdeauna sarcina ortodocșilor, modul nostru de viață nu este întotdeauna întocmai, și nici cel al semenilor noștri. Este mai necesar ca niciodată ca modul nostru de viață să fie acesta, într-o lume în care, nu fără motive (unele întemeiate, altele nu), cei care susțin că sunt în vreun fel „ortodocși” sunt suspectați și temuți.

imagine_52Pentru a fi credincioși căii pentru care am fost aleși și chemați, noi, ortodocșii, trebuie să ne eliberăm pe noi înșine și să respectăm libertatea altora, arătându-le în același timp tuturor și demonstrând prin propria libertate că adevărata libertate poate fi găsită numai prin cunoașterea și împlinirea adevărului. Poate că niciun ideal și niciun idol nu sunt mai prezente și mai puternice în societățile moderne și post-moderne decât libertatea. Și poate că nimic nu este mai greșit înțeles și folosit, de nimic nu se abuzează mai mult decât de ea. Nu numai democrația, dar și creștinismul este imposibil în lipsa libertății. Democrația liberală americană în forma sa originală este, poate cea mai elocventă dovadă pe care o furnizează istoria în acest sens, iar Rusia, poate, cel mai grăitor exemplu al tragediei care se naște din încălcarea libertății. Câtă vreme „experimentul american” a rămas înrădăcinat în pământ creștin, a funcționat. A fost, într-adevăr, cea mai rea formă posibilă a societății umane, cu excepția celorlalte. Ea s-a deteriorat până la condiția sa prezentă nu numai din cauza răului și a păcatului sau, cum spun unii, când a încetat a mai fi creștină în mod vizibil, sau cel puțin protestantă. S-a descompus când democrația a devenit un scop în sine idolatrizat și când fiecare participant și grup și-a cerut nu numai dreptul de a fi respectat și tolerat, ci și dreptul de a se afirma și de a fi aprobat fără condiționare și fără întrebări. S-a prăbușit și continuă să se prăbușească nu numai prin pierderea doctrinei și eticii creștine de bază, ci prin pierderea convingerii că există adevăr și dreptate pentru toți oamenii, orice formă ar îmbrăca ele. Din cauza acestui fapt, transformarea democrației liberale americane într-o pletoră pluralistă post-modernă de grupuri de interese ostile și militante, dintre care unele poartă titulatura de „creștin” a fost inevitabilă. La fel a fost și mișcarea ei către ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea a numit o „cultură a morții”. Moartea, nu viața, reprezintă în definitiv centrul pluralismului post-modern. Este esența etosului său. Nu vorbim aici numai despre moartea minții și a spiritului, ci și despre cea a sufletului și a trupului, precum și a comunității și societății umane în sine. Dostoievski a dezvăluit rădăcinile acestei nebunii în demascarea radicală a „modernismului” pe care o întreprinde. Democrația liberală și capitalismul pieței libere, în formele lor post-moderne „deconstruite” tind să devină letale. Nu pot fi altfel. Asupra lor acționează o lege ontologică ce nu poate fi încălcată numai spre condamnare, judecată și moarte. Sindromul „Kirillov”, atât de strălucit descris din punct de vedere artistic de Dostoievski, este la fel de strălucit demonstrat din punct de vedere existențial și istoric în societățile contemporane post-moderne din America de Nord și Europa de Vest. Pentru a ne convinge că așa stau lucrurile, este suficient să examinăm practicile politice, militare, economice și sexuale ale „primei lumi”; activitatea mijloacelor media; divertismentul și arta contemporană; gestionarea crizei SIDA și a avortului; și mișcările susținând eutanasia și „dreptul de a muri”. Ceea ce „Kirillov” a adus individului modern, alienat și libertar, pluraliștii pot-moderni înfăptuiesc pentru întreaga umanitate. În formele sale cele mai radicale și mai avansate, „cultura morții” nu le oferă oamenilor numai dreptul de a-și demonstra libertatea prin sinuciderea spirituală și fizică, ci le dă libertatea de a-i omorî și pe alții.

În lumea contemporană, creștinii ortodocși trebuie nu numai să afirme cu hotărâre viața în detrimentul morții, ci și să afirme moartea în adevărata ei lumină, ca „dușmanul ultim” cu care trebuie să ne confruntăm, și pe care trebuie să îl învingem. Știm că moartea a fost învinsă prin Hristos. Ea nu este învinsă de retorica ce afirmă viața, de gândirea pozitivă și de o atitudine încrezătoare în „goana după fericire”. Și mai puțin încă este învinsă de activitatea politică, de acțiunea juridică, de dezvoltarea economică, de libertatea sexuală și de dorința de putere. Ea nu este învinsă nici prin dobândirea de posesiuni, proprietăți, poziții, profituri și prestigiu. Moartea este înfrântă și distrusă prin adevăr, dreptate și iubire. Este înfrântă prin rezistența arătată răufăcătorilor chiar cu prețul morții pentru a rămâne neatinși de relele lor. Vestirea pascală a victoriei lui Hristos asupra morții este ortodoxia însăși. Domnul a înfrânt moartea asumându-și păcatul, îmbrățișând durerea, îndurând suferința și fiind supus lui Dumnezeu Tatăl chiar murind pe cruce în dragoste necondiționată pentru răufăcători și devenind mijlocitorul și avocatul lor de neclintit în fața lui Dumnezeu Tatăl. Ucenicii lui Hristos nu sunt chemați să facă nimic altceva decât a împlinit Hristos Însuși și continuă să împlinească prin intermediul Sfântului Duh și prin sfinții Săi pentru viața lumii și pentru mântuirea umanității. „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea … Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele … Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârșite.” (Ioan 3:17-21).

(Citit de 173 ori)