A actualiza Patimile Domnului

By | 03/08/2015

teofan_mada_41Scriptura este istorisirea evenimentelor mântuitoare, care culminează în Hristos însuşi. Aceste evenimente nu sunt doar un „ieri”, sunt şi un „astăzi” al mântuirii. Această actualizare se realizează în mod deosebit în Taine: ceea ce Dumnezeu a împlinit cu secole în urmă nu-i priveşte doar pe martorii direcţi ai evenimentelor, ci ajunge prin darul harului Său la omul din orice timp. Patimile după Marcu sunt un tezaur pentru Biserică, tocmai pentru că au fost meditate şi prezentate în Biserica începuturilor. Parcă l-am auzi pe autor instruindu-şi ascultătorii, fără a se teme că-i va şoca, dimpotrivă chiar. Marcu relatează faptele în realitatea lor crudă: Iisus părăsit de către toţi, tratat cât se putea de inuman atunci când îşi afirma identitatea. „Regele Iudeilor” este aruncat într-o „competiţie” cu Baraba şi cu cei din drojdia societăţii. Pentru acel Iisus Hristos prezentat de Marcu, perfecţiunea darului divin se îngemănează cu dramatismul paroxistic al încercării. Faptul că Domnul a fost atât de detestat deschide poarta către deplina revelare a Fiului lui Dumnezeu de către sutaş. Crucea este scandaloasă dar mai presus de orice ea dezvăluie întreaga „nebunie” a iubirii răstignite a lui Iisus, al cărui portret viu Marcu l-a urmărit de-a lungul întregii sale Evanghelii. Misterul Patimilor după Marcu, adevărat imn al libertăţii, se încheie, impresionant, cu mărturisirea de credinţă a sutaşului: „Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu”! (15,39). Marea lumină ţâşneşte din întuneric. O, moarte, unde-ţi este izbânda?

Două rememorări alcătuiesc structura naraţiunii Patimilor după sf. Marcu: intrarea în triumf a Domnului în Ierusalim şi desfăşurarea propriu-zisă a Patimilor. De ce reamintim aceste evenimente an de an? Pentru a hrăni nostalgia trecutului sau pentru a căuta o actualizare a evenimentelor? Ce aduce istorisirea aceasta veche de două mii de ani oamenilor din vremurile noastre? Dacă sărbătorim ca pe o victorie evenimentele acelei săptămâni de demult, aparent o înfrângere ce a rămas mai întâi neînţeleasă, scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni (1Cor. 1,23), aceasta se datorează faptului că evangheliştii au prezentat cele petrecute ca fiind evenimentul major al mântuirii noastre, ţesătura însăşi a credinței noastre: Hristos a murit pentru păcatele noastre.

Cum pot fi actualizate Patimile? Nu, nu este vorba de a ne aminti o informaţie, ci de a-l lăsa pe Dumnezeu „să vorbească”.Nu le putem privi separat de contextul istoric a cărui urmare au fost. Profeţia lui Isaia, cântarea a patra a Slujitorului lui Dumnezeu (cap. 52-53), face din această moarte un moment de universalitate: purta păcatele noastre. Aşa cum s-a spus, Iisus nu este autorul, ci locul tragediei. Ce avem de adorat nu sunt suferinţa şi moartea în sine, ci smerenia lui Hristos, izvor al ridicării Sale în slavă, aşa cum proclama apostolul Pavel (Filip. 2,6-11). Viața creștină este un act chenotic, de smerenie întrupată, un cuvânt cheie în Noul Testament (Filip. 2, 5-8). Smerenia este o virtute hristologică şi nu o falsă modestie, care arată că tot ceea ce putem face este darul lui Dumnezeu, dăruit pentru împărăţia lui Dumnezeu. Trebuie să ne abandonăm Duhului lui Hristos pentru a fi înnoiți şi îndrumați acolo după voinţa Sa. Trebuie să ne aşezăm şi să rămânem în mâinile Sale ca un instrument în mâinile unui muncitor, ca o lăută în mâinile unui interpret abil. Trebuie să ne pierdem şi să ne abandonăm în El precum piatra care se aruncă în mare. Este posibil să facem asta simplu şi într-o clipă, cu o singură privire interioară sau o uşoară mişcare a voinţei, sau şi cu vreun cuvânt scurt. Există o convertire cu totul specială, care nu constă în abandonarea răului, ci, într-un anumit sens, în „abandonarea” binelui! Adică în a ne dezlipi de tot ceea ce am făcut, repetându-ne nouă înşine, conform sugestiei lui Hristos: „Suntem sluitori nevrednici, am făcut numai ceea ce eram datori să facem” (Luc. 17,10). În această smerenie, în acest a nu voi să apărem cineva în faţa cuiva, lucrăm. Nu cerem laudă, nu vrem „să ne arătăm”, nu este pentru noi un criteriu decisiv a ne gândi ce anume vor spune despre noi în mass-media, ci suntem preocupaţi ce anume spune Dumnezeu despre noi şi slujirea noastră. Aceasta este adevărata smerenie: a nu apărea în faţa oamenilor, ci a sta conştienţi sub privirea lui Dumnezeu şi a lucra cu smerenie pentru Dumnezeu şi astfel, realmente a sluji omenirea şi pe oameni.

imagine_48Lumea spune că eşti mare după puterea pe care o ai asupra celorlalţi. Cu cât ai mai multă autoritate, cu cât domini mai mult, cu atât eşti mai mare. „Dar între voi nu trebuie să fie aşa”, spune Iisus. Lumea spune că eşti mare în funcţie de poziţia pe care o ocupi. Cu cât ai o poziţie mai sus pusă, cu atât eşti mai mare. „Dar între voi nu trebuie să fie aşa.” Lumea spune cât de mare eşti după bunurile pe care le deţii. Măreţia ta este măsurată după cartierul în care locuieşti, după dimensiunea casei tale, după marca de maşină pe care o conduci, după banii pe care îi ai. „Dar între voi nu trebuie să fie aşa”, spune Iisus. Dacă măreţia noastră nu stă în poziţie, putere, bunuri, atunci unde o găsim? Cine vrea să fie primul între voi, să fie tuturor slujitor. Printr-o singură frază, Iisus Hristos dă peste cap valorile și logica lumii. Lumea i-a pus în vârful listei pe regi, pe comandanţii militari, pe bogaţi, pe cei ce se bucură de onoare şi recunoaştere. În josul listei sunt marea masă a umanităţii, urmată de slugi. Iisus inversează întreaga scală a valorilor şi spune: Cel mai mare dintre voi este cel care vă slujeşte. Pentru lumea de astăzi cuvântul „slujitor” este unul nepopular. Puţini oameni îi mai ajută pe alţii, majoritatea însă aşteaptă să fie ajutați. Majoritatea vor să fie deasupra celorlalţi, scopul vieţii lor este să se urce cât mai sus, chiar dacă aceasta înseamnă să calce peste alţii în drumul lor. Multe din problemele lumii de astăzi vin din această dorinţă de a fi cel mai mare – cel mai onorat, mai privilegiat, mai puternic, mai prosper, cel mai bine plătit, cel mai bine hrănit, cel mai bine găzduit. Când ne vine ideea că suntem mai buni decât cei de lângă noi, că suntem pur şi simplu în mod natural superiori, că Dumnezeu ne-a pus primii, atunci încep să apară problemele dezbinării și urii.

De ce pune Iisus Hristos atât de mult accentul pe importanţa slujirii? De ce pune slujirea deasupra poziţiei sociale, deasupra puterii, deasupra bunurilor şi a orice altceva? Răspunsul este acesta: dacă creştinismul este ceva, atunci este iubire, şi mai mult decât iubire. Hristos a adus toată noutatea, aducându-Se pe El însuşi (omnem novitatem attulit semetipsum afferens: Irineu, Adv. Haer. IV, 34,1). Atunci când noi Îl iubim pe Hristos, Îl iubim şi pe Dumnezeu, şi pe aproapele, fiindcă Hristos este şi Dumnezeul nostru, şi întâiul nostru Aproape, şi de aceea iubirea de Hristos este împlinirea celor două porunci ale lui Dumnezeu referitoare la iubire. Îl avem pe Hristos în fiinţa noastră, suntem înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire şi astfel, înţelegem ce este lăţimea, lungimea, adâncimea și înălţimea iubirii lui Hristos, care depăşeşte orice cunoaştere.

Creştinismul este iubire dinamică și militantă, iubirea în fapte, iubirea pornită să dăruiască și să slujească. Este iubirea care se uită pe sine și se sacrifică pe sine, iubirea ce îşi are temelia în iubirea răstignită a lui Hristos mai tare decât moartea. Hristos, când are să te hrănească, nu-Şi cruţă nici chiar Trupul Lui! Când are să-ţi dea de băut, nu-Şi cruţă nici chiar Sângele, nici nu este invidios! Tu, însă, nu dai nici o bucată de pâine, nici un pahar de apă! Ia aminte ca nu cumva, scumpindu-te prea adesea să dai lui Hristos spre câştig, să nu dai diavolului spre pagubă.

Iisus devine izbăvitorul nostru pentru că Patimile sunt consecinţa cuvintelor şi a faptelor Lui care aduc mântuire. Răstignirea lui Iisus Hristos este punctul final pe drumul biruinței asupra morţii, o faptă a iubirii în acord cu voinţa lui Dumnezeu, care este ca noi să fim izbăviţi. O lectură creştină a relatării nu poate fi făcută decât în lumina Paştilor, pentru că Patimile reprezintă de fapt înfrângerea morţii, a tuturor morţilor noastre, şi izbăvirea noastră. De aici semnificaţia universală şi actuală a naraţiunii Patimilor, care nu poate fi limitată la o evocare oarecare şi la celebrarea unui trecut impregnat de nostalgie ori de tradiţii spirituale. Pătimirea nu se reduce doar la redarea unui text mai scurt sau chiar mai lung. În realitate, Pătimirea se dezvoltă totdeauna după forma lungă care merge dincolo de textul scris de Evanghelie. Pătimirea, într-adevăr, nu s-a încheiat încă. Îmbracă prezentul. Ne implică pe fiecare dintre noi. Pătimirea lui Hristos continuă să fie în agonie (şi va rămâne acolo până la sfârşitul veacurilor, după expresia lui Pascal), trădat, vândut, condamnat, abandonat de prieteni, luat în râs, torturat, aruncat afară din cetate. Hristos continuă să apară strivit sub greutatea crucii, şi trece de-a lungul străzilor noastre, stropeşte cu sânge trotuarele noastre. Drumul Crucii interminabil are popasuri obligatorii în spitale şi într-o infinitate de locuri tainice. Strigătul său continuă să sfâşie aerul, amplificându-se într-o litanie îngheţată de strigăte după speranță.

În epoca modernă filosofia a deschis o poartă către meditarea slăbiciunii lui Dumnezeu pe plan pământesc. Dumnezeu, pe care învăţasem să ne fundamentăm viața, pare potrivit filosofiei că ne-a părăsit, că se ascunde, că probabil nu există, că „a murit”, în sens nihilist. Ce noimă putem da atunci Patimilor? Se va fi lăsat oare Dumnezeu pironit de lemnul crucii numai pentru a se da la o parte, pentru a lăsa cale liberă omului, omenirii? Oare Dumnezeu a murit ca să învie omul? „Aflând că vechiul dumnezeu a murit, scria Nietzsche, parcă ne simţim scăldaţi de razele aurorei… corăbiile noastre îşi pot relua liber calea, orice îndrăzneală a cunoaşterii este permisă…”. Iisus Hristos aduce desigur schimbări radicale (a schimbat condițiile ontologice ale existenței), dar ceea ce a contestat în primul rând a fost o „ordine mondială” statornicită de secole. Cuvântul Său izbăvitor răsună zi de zi şi ceas de ceas, în toate timpurile şi în toate locurile. El caută să zgâlţâie toate tradiţiile de nedreptate şi îndrăzneala aceasta îi aduce moartea, dar nu fără a fi semănat grăuntele învierii. Învierea aduce cu ea răsturnarea istoriei şi face să răsune deja clopotul pascal al speranţei noastre. Mărturisirea contemporană este chemată să învie în inima aproapelui speranţa acolo unde este impas, durere sau moarte, pentru că lumea nu este totus in maligno. A mărturisi în fiecare zi bucuria Domnului înviat înseamnă a trăi „în mod pascal” şi a face să răsune vestea fericită că Iisus Hristos nu este o idee sau o amintire din trecut, ci o Persoană care trăieşte cu noi, prin noi şi în noi şi împreună cu El, prin şi în El putem face toate lucrurile noi (Cf. Apoc. 21, 5). Paştile reprezintă un dar care trebuie asumat pentru a putea acţiona în orice situaţie, cu harul lui Hristos, după mintea lui Dumnezeu, logica iubirii. Numai fiind persoane pascale putem spune un „da” iubirii în viaţa noastră, pe care să o ducem apoi lumii şi să rămânem astfel în iubirea lui Hristos, în al Său astăzi. Chiar şi sfinţenia înseamnă a fi altoiţi în taina pascală a lui Hristos, prin care ne este comunicat Duhul Său, viaţa Sa de înviat. Sfinţii manifestă în diferite moduri prezenţa puternică şi transformatoare a Celui înviat, pentru că ei se deschid plenar lucrării şi darurilor Sfântului Duh. Credinţa în viaţa viitoare şi în înviere este principiul unei vieţi adevărate aici pe pământ. Viaţa de acum este o viaţă în şi pentru înviere, o viaţă pentru a fi veşnic cu Hristos cel Înviat. Omul care trăieşte comuniunea cu Hristos, dorindu-şi binefacerile veşnice, nu îşi mai atașează privirile de lucrurile de aici, de jos, ci în Hristos toate sunt transfigurate. Sfinţii schimbă lumea în mai bine, o transformă în mod durabil, punând în ea energiile pe care numai iubirea inspirată din Evanghelie le poate trezi.

(Citit de 72 ori)