Pelerini cu Iisus Hristos

By | 04/08/2015

teofan_mada_42Viața creștină este un pelerinaj spre culmile lui Dumneze, o înălțare spre Înviere, prin puterea Crucii lui Iisus Hristos. Adevăratul scop al pelerinajului trebuie să fie acela de a-L întâlni pe Dumnezeu, de a-L descoperi pe EL în viața ta; de a-L slăvi şi astfel a descoperi adevăratul sens al vieții noastre în relație cu Dumnezeu. Este în sine un pelerinaj sfânt, dar care până la plinătatea vieții, până la un a fi asemenea cu modelul Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, depăşeşte propriile noastre stăruințe sau puteri, acest mers peregrin înseamnă mereu şi a fi luați de mână, purtați. Iisus ne ia de mână, ne ajută, ne trage şi ne susţine. Face parte din viața în Hristos să ne lăsăm integraţi în acest pelerinaj cu El; să acceptăm că nu putem reuşi singuri. Îi este tipic acestui pelerinaj actul de smerenie, intrarea în taina acelui „noi” bisericesc; mersul împreună cu alți pelerini, responsabilitatea comuniunii – a nu rupe coeziunea solidarității prin încăpăţânare şi aroganţă. Credinţa smerită împreună cu mădularele trupului lui Hristos, ca şi cum ne-am încuraja și întării ca pelerini care urcă spre Dumnezeu, este o condiţie esenţială a urmării și trăirii în Hristos.

Din realitatea de a fi pelerini în ansamblul comuniunii de pelerini, face parte şi faptul de a nu ne comporta ca stăpâni ai cuvântului lui Dumnezeu, a nu alerga după o idee greşită de emancipare. Smerenia lui “a fi cu” este esenţială pentru urcare. Din ea face parte şi faptul ca participând la Sfintele Taine să ne lăsăm mereu din nou luați de mână de către Domnul; să ne lăsăm iertați, înnoiți şi întăriţi de El; să acceptăm asceza urcării, ca premisă a purificării noastre. Dar asceza urcării presupune nu de puține ori să ne mâncăm pâinea în durere și să petrecem orele de noapte așteptând în lacrimi dimineața, pentru a cunoaște puterile Domnului în noi.

Iisus formulează principiul esențial al vieții în general: „Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde; cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta o păstrează pentru viaţa veşnică” (Ioan 12,25). Cine ființează egocentric, cine vrea să aibă viaţa pentru sine, să se iubească numai pe sine, să simtă numai pentru sine, să adune totul pentru sine, la sine şi să abuzeze pragmatic de toate posibilităţile sau oportunitățile – tocmai o asemenea persoană îşi pierde sau ruinează viaţa. Ea devine stearpă, anostă şi goală. Prin urmare, această axiomă de viețuire în ultimă instanță este de fapt identică cu criteriul iubirii. În esență, iubirea înseamnă a părăsi egoismul iubirii de sine, a nu vrea să ne avem pe noi înşine, ci a deveni liberi de egocentrismul iubirii de noi înşine: a nu ne concentra viețuirea asupra noastră înşine – cum îmi va fi mie, ce se va întâmpla cu mine -, ci a privi spre direcția Tu, spre Celălalt Veșnic– spre Dumnezeu şi spre ceilalți pe care El mi-i trimite. Şi acest fundament al iubirii, care defineşte demersul omului, se identifică cu taina crucii, cu taina morţii şi învierii pe care-l întâlnim în Hristos. Acest adevăr esențial al vieții creștine nu trebuie doar îmbrățișat teoretic, declarativ și festivist, ci suntem chemați să trăim adevărul lui Iisus Hristos, adevărul Crucii şi al Învierii Sale. Pentru trăirea în Hristos, însă, nu e suficientă o unică mare hotărâre. Uneori poate fi important a cuteza a lua marea decizie fundamentală, a îndrăzni marele răspuns “da”, pe care Domnul ni-l cere într-un anumit moment de răscruce al vieţii noastre. Dar marele “da” al momentului de răscruce în viaţa noastră – “da”-ul spus adevărului pe care Domnul îl pune în faţa noastră sau ”nu”-ul spus vieții păcătoase– trebuie apoi să fie zilnic recucerit în situaţiile de toate zilele în care, mereu din nou, trebuie să abandonăm ego-ul nostru, să fim disponibili, atunci când în fond am vrea în schimb să ne agățăm de eu-l nostru.

Unei vieţi virtuoase îi este propice dăruirea, jertfa, renunţarea. Cine promite o viaţă fără această continuă dăruire de sine, înşeală oamenii. Nu există o viaţă împlinită fără sacrificiu. Din ascensiunea spre înălţimea lui Iisus Hristos, din urcușul până la înălţimea lui Dumnezeu însuşi face parte Crucea. Aşa cum în această viață niciun rezultat nu se pot obţine fără perseverență, renunţare şi exerciţiu asiduu, aşa cum oricărei bucurii pentru o mare descoperire în cunoaştere sau pentru o adevărată capacitate creatoare îi premerge dăruirea, disciplina, învăţărea laborioasă, tot astfel calea spre viaţa însăşi, spre plenitudinea propriei umanităţi este legată de comuniunea cu Acela care a urcat la înălţimea lui Dumnezeu prin Cruce. În cele din urmă, Crucea este expresia a ceea ce înseamnă iubirea: numai cel care se pierde pe sine însuşi, se găseşte.

imagine_55În altă ordine de idei, trebuie să spunem că ar fi o greșeală să se creadă că poate exista iubire sinceră față de oameni acolo unde lipsește iubirea de Dumnezeu. Cum poate să iubească cineva cu adevărat și să ajute pe aproapele, dacă nu-i în stare să iubească ceea ce revelează expresia absolutului și a desavârșirii? Cum poate cineva să se înduioșeze în mod sincer de durerea și suferința semenilor săi, când pe el nu-l cutremură fiorul infinitului, misterul creației și taina existenței sale? Cum poate cineva sa lupte în mod serios și eficace pentru dreptate și omenie, pentru progresul societății, dacă nu iubește expresia cea mai înaltă a ideii de dreptate, de adevar, bine și progres? Este ceva absurd din punct de vedere logic și imposibil din punct de vedere psihologic. Fără noțiunea iubirii plenare a lui Dumnezeu, nu poate exista iubire sinceră față de oameni, deoarece aceasta din urmă nu-i decât manifestarea celei dintâi.

Pelerinajul în Ţara Sfântă poate avea mai multe semnificaţii. Înainte de toate, mă gândisem că nouă ni se poate întâmpla cu această ocazie ceea ce spune sfântul Ioan la începutul primei sale Scrisori: ceea ce am auzit, putem, într-un fel, să vedem şi să atingem cu mâinile noastre. Credinţa în Iisus Hristos nu este o invenţie legendară. Ea se întemeiază pe o istorie care s-a întâmplat cu adevărat. Această istorie noi o putem, ca să spunem aşa, admira, contempla şi atinge. Este emoţionant să te afli la Nazaret în locul unde îngerul i-a apărut Mariei şi i-a vestit taina întrupării Fiului lui Dumnezeu, minunea de a deveni Mama Mântuitorului. Este emoţionant să te afli la Bethleem în locul unde Cuvântul, făcut trup, a venit să locuiască între noi; să pui piciorul pe pământul sfânt în care Dumnezeu a voit să se facă om şi prunc. Este emoţionant să parcurgi drumul spre Golgota până la locul în care Iisus a murit pentru noi pe Cruce. Şi, în sfârşit, să stai în faţa mormântului gol; să te rogi acolo unde sfântul Său Trup s-a odihnit şi unde a treia zi a avut loc Învierea.

Pelerinajul de a fi împreună cu Hristos cere ca prim pas trezirea nostalgiei spre acea ființare autentică umană şi, prin urmare, trezirea pentru Dumnezeu. Apoi cere să se intre în pelerinajul celor care urcă, în comuniunea Bisericii. În acel „noi” comunitar al Bisericii intrăm în comuniune cu acel „Tu” al lui Iisus Hristos şi, astfel, ajungem la calea spre Dumnezeu. Apoi, se cere ascultarea cuvântul lui Iisus Hristos şi trăirea lui continuă. În acest mod suntem în drum spre Ierusalimul cel de sus şi chiar de acum, într-un fel, suntem acolo, în comuniunea tuturor sfinţilor lui Dumnezeu. Pelerinajul nostru în urmarea lui Hristos nu merge deci spre o cetate făcută de mână, ci spre noua Cetate a lui Dumnezeu care creşte în mijlocul acestei lumi. Totuşi, pelerinajul în general spre locurile noastre sfinte de aici poate să fie propriu şi pentru noi, fiind un element util pentru această călătorie spirituală mai mare spre cer.

Pășirea pe căile din afară unde a trăit, a mărturisit, a pătimit și a înviat Iisus trebuie să ne ajute să mergem mai bucuroşi şi cu o nouă certitudine pe calea interioară pe care El ne-a indicat-o şi care este El însuşi. Împreună cu pelerinii din toată lumea să mergem în întâmpinarea lui Iisus. De el să ne lăsăm conduşi spre Dumnezeu, pentru a învăţa chiar de la Dumnezeu modul corect de a fi oameni. Cu El să-i mulţumim lui Dumnezeu, pentru că împreună cu Iisus, Fiul lui David, ne-a dăruit un spaţiu de pace şi de reconciliere care cuprinde lumea. Să-L rugăm pentru ca să devenim şi noi împreună cu El şi pornind de la El mesageri ai păcii și iubirii Sale, pentru ca în noi şi în jurul nostru să crească împărăţia Sa.

(Citit de 91 ori)