Accente teologic-spirituale ale misiunii creștine

By | 05/08/2015

teofan_mada_43Misionarul este slujitor al lui Dumnezeu, slujitor al bucuriei celorlalți. Și a sluji nu înseamnă a face ceea ce îmi propun, ci înseamnă a nu merge după preferințele mele, după prioritățile mele, ci a mă lăsa realmente angajat în „slujire” de altul. Capacitatea şi alegerea liberă de a se încredinţa pe sine însuşi şi propria viaţă unei alte persoane constituie unul dintre cele mai semnificative şi expresive fapte umane. Redemptoris hominis ne invită să trecem de la „nu”- ul nostru și să intrăm în „da”- ul Fiului spus Tatălui. Prin transformarea „nu”- ului în „da”, inserarea voinței omenești în voința Tatălui, Hristos transformă firea umană și ne mântuiește. În misiune, voința mea există, dar decisivă este voința Tatălui, pentru că aceasta este adevărul și iubirea. Suntem slujitori ai lui Hristos în Biserică și lucrăm așa cum ne spune Biserica, unde ne cheamă Biserica. Misionarul nu face propria voință, ci voința Domnului. În Biserică suntem trimiși ai lui Hristos și slujitori ai Evangheliei. Prima noastră misiune sau slujire, care transformă întreaga noastră viață, este a crede că Iisus Hristos este un Dumnezeu care ne-a iubit până la sfârșit, a urma exemplul Său, străduindu-ne să adoptăm logica Sa, logica smereniei și a slujirii, a bobului de grâu care moare pentru a aduce rod. Eficacitatea misionară a fiecăruia dintre noi depinde de fidelitatea noastră față de iubirea răstignită pentru lume.

Misiunea este un act chenotic, de smerenie întrupată, un cuvânt cheie în Noul Testament (Fil. 2, 5-8). Smerenia este o virtute hristologică și nu o falsă modestie, care arată că tot ceea ce putem face este darul lui Dumnezeu, dăruit pentru Împărăția lui Dumnezeu. În această smerenie, în acest a nu voi să apărem în fața cuiva, lucrăm. Nu cerem laudă, nu vrem „să ne arătăm”, nu este pentru noi un criteriu decisiv a ne gândi ce anume vor spune despre noi în mass-media, ci suntem preocupați ce anume spune Dumnezeu despre noi și slujirea noastră. Aceasta este adevărata smerenie în misiune: a nu apărea în fața oamenilor, ci a sta conștienți sub privirea lui Dumnezeu și a lucra cu smerenie pentru Dumnezeu și astfel, realmente a sluji omenirea și pe oameni.

Misiunea ortodoxă este chemată să vestească voința lui Dumnezeu. Misiunea autentică nu predică un creștinism „à la carté”, după propriile gusturi, nu o predică a Evangheliei după propriile ideologii preferate, ci se angajează în a vesti toată voința lui Dumnezeu, în totala și ultima sa simplitate. Lumea de astăzi are o curiozitate interioară de a cunoaște totul, cu atât mai mult este firesc ca noi să cunoaștem complet voința, legea și virtutea lui Dumnezeu. Este important să nu ne pierdem în detalii, să nu creăm ideea că creștinismul este un pachet imens de lucruri care trebuie învățate și memorate. Până la urmă este simplu: Dumnezeu S-a arătat în Hristos. Însă a intra în această simplitate – eu cred în Dumnezeul Treime și vreau să cunosc și să împlinesc poruncile Lui – are conținuturi și în funcție de situații, intrăm sau nu după aceea în detaliu.

Esențialul misiunii este pocăința, convertirea la Dumnezeu, credința în Iisus Hristos. Încă din ziua de Rusalii, cine primeşte pe deplin credinţa este încorporat în comunitatea credincioşilor: „Cei care au primit cuvântul lui [Petru] au fost botezaţi. Şi în ziua aceea li s-au adăugat cam la trei mii de suflete” (Fapte 2, 41). Încă de la început, Evanghelia, în puterea Duhului, este vestită tuturor oamenilor, pentru ca ei să creadă şi să devină mărturisitori ai lui Hristos şi membri ai Bisericii Sale. Şi în literatura patristică sunt constante îndemnurile de a împlini misiunea încredinţată de Hristos ucenicilor. În general se foloseşte termenul pocăință cu referinţă la exigenţa de a-i aduce pe păgâni la Biserică. Cu toate acestea, pocăința (metanoia), în semnificaţia sa propriu-zis creştină, este o schimbare de mentalitate şi de acţiune, ca expresie a vieţii noi în Hristos proclamată de credinţă: este vorba de o continuă reînnoire a gândirii şi a faptelor spre o identificare mai intensă cu Hristos, la care sunt chemaţi înainte de toate cei botezaţi. Aceasta este, în primul rând, semnificaţia invitaţiei formulate de Iisus: „Pocăiţi-vă şi credeţi în evanghelie!” (Marcu 1, 15; cf. Mat. 4, 17). Metanoia înseamnă o schimbare de gândire, o schimbare reală a viziunii noastre despre realitate. Pentru gândirea empirică, „realitatea” sunt lucrurile pe care le atingem, lucrurile pe care le vedem prin intermediul mijloacelor mass-media: acestea sunt realitatea. Lucrurile spirituale apar un pic „în spatele” realității: „metanoia” înseamnă a schimba această realitate, a cunoaște realitatea cea dincolo de lucruri. Nu lucrurile, obiectele materiale, nu ceea ce pot să am în viață este esențialul, este realitatea ultimă. Realitatea realităților este Dumnezeu, lumea Dumnezeului celui Viu prezent în lumea vieții noastre. Această realitate invizibilă, aparent departe de noi, este realitatea. A învăța acestea și astfel a schimba gândirea noastră, a judeca într-adevăr că realul care trebuie să orienteze totul în viața mea este Dumnezeu, cuvintele Sale, Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta este criteriul, Dumnezeu, criteriul a tot ceea ce fac, gândesc și simt. Convertirea în misiune înseamnă a exercita stăpânirea de mine însumi, a mă lăsa antrenat și transformat, cu toată viața mea, de Cuvântul lui Dumnezeu, de gândirea nouă care vine de la Domnul ce îmi arată adevărata existență.

Misiunea implică trezvie continuă. În Ghetsimani, Mântuitorul îi îndeamnă pe ucenici: „vegheați”, îndemn care vrea să ne spună să nu dormim în acest timp al mântuirii, ci să fim gata pentru Evanghelia lui Dumnezeu și pentru prezența Cuvântului Său, a Împărăției Sale. Iar îndemnul Apostolului Pavel, „vegheați asupra voastră” (Filip. 2, 28), este un cuvânt adresat preoților din toate timpurile, tuturor celor care sunt mărturisitori ai lui Hristos Iisus. Problema mare a timpului nostru nu sunt forțele negative sau un anumit „complot” împotriva creștinismului, ci pasivitatea noastră misionară, lipsa propriei iubirii pentru Evanghelia iubirii, inexistența modelului creștin pentru celălalt creștin sau necreștin. Există apoi un activism bine intenționat, dar în care creștinul uită de propriul suflet, de propria rămânere cu Hristos. Nu poți fi un bun slujitor pentru alții dacă neglijezi sufletul tău. A fi cu Hristos în comuniune este o condiție pentru ca să vorbim apoi și altora despre experiența noastră de a fi cu Domnul. Mărturisitorul autentic nu trebuie doar să cunoască ceva despre Dumnezeu, ci să aibă în sine pe Dumnezeu. Fără viața duhovnicească nu putem să-l iradiem pe Hristos altora. Deus non vocis sed cordis auditor est – Dumnezeu este ascultător nu al vocii, ci al inimii. Succesul în misiune depinde de conștiința că sunt însoțit de Hristos în tot ceea ce fac. Un asemenea misionar sau slujitor poate să schimbe lumea și nu un expert deja în „inginerie eclezială”.

imagine_56Misiunea poate însemna și martiriul final, cu care se află într-o relație implicită. Misiunea Sfinților Apostoli şi continuarea ei în misiunea Bisericii antice rămâne modelul fundamental al Evanghelizării pentru totdeauna și pentru toate timpurile: o misiune adesea marcată de martiriu, aşa cum demonstrează şi istoria recentă a secolului care abia a trecut. Tocmai martiriul dă credibilitate martorilor credinței, care nu caută putere sau câştig, ci îşi dăruiesc din iubire viaţa pentru Hristos-ul inimii. Ei manifestă lumii tăria neînarmată şi plină de iubire faţă de oameni, curajul și puterea care îi este dăruită celui care-l urmează pe Hristos Domnul până la dăruirea totală a existenţei sale. Astfel, creştinii, de la începuturile creştinismului până în zilele noastre, au îndurat persecuţii pentru și din cauza Evangheliei, aşa cum prevestise Iisus: „Dacă M-au persecutat pe Mine, vă vor persecuta şi pe voi” (Ioan 15, 20). Martirul sau mărturisitorul îl urmează pe Domnul până la capăt, acceptând în mod liber să moară pentru mântuirea lumii, într-o dovadă supremă de credință și de iubire. Curajul sfânt și tăria neclintită pentru a înfrunta moartea martirică izvorăște din profunda unire cu Hristos, întrucât martiriul și vocația mucenicească nu sunt rezultatul unui efort antropocentric, ci sunt răspunsul la o inițiativă și la o chemare a lui Dumnezeu, sunt binecuvântarea și darul Său, care face pe mărturisitori capabili de aș-i oferi propria viață din iubire față de Hristos și față de Biserică, și astfel față de lume. Mucenicul este o persoană liberă, liberă față de constrângere, față de puterea lumii, chiar față de lume, o persoană liberă ce a depășit egoismul, care printr-o atitudine definitivă îi dăruiește lui Dumnezeu toată viața sa și printr-o faptă de credință, nădejde și dragoste se abandonează în brațele părintești ale Mântuitorului său. Jertfește propria viață pentru a fi asociat în mod desăvârșit cu jertfa dătătoare de viață a lui Iisus Hristos pe Cruce. Într-un cuvânt, mucenicia este o faptă unică de dăruire iubitoare ca răspuns la iubirea fără margini a lui Dumnezeu.

Evanghelizarea nu este numai proclamare, ci și prezență: urmarea pașilor lui Hristos cel Răstignit. Crucea este izvor misionar, nu este un simbol particular de devoțiune, nu este un semn distinctiv de apartenență la vreun grup oarecare în interiorul societății, ci ea ne vorbește despre nădejdea ce depășește neputințele lumii noastre căzute. Crucea este o proclamare a iubirii ce ne vorbește despre biruința binelui în lume, ce ne arată un Dumnezeu Care îi ridică pe cei smeriți, Care dă curaj celor slabi, Care face să fie înlăturate diviziunile, iar ura să fie învinsă de iubire. Evanghelizarea de succes este mărturisirea Dumnezeului răstignit, existența autentică a misionarului fiind cea sub Cruce, sub imperativul jertfei totale. Misionarul se încredințează lui Iisus Hristos cel Răstignit și Înviat, iar astfel el este în acel „astăzi” al lui Dumnezeu, în paradis, pentru că paradisul este acesta: a fi cu Iisus, a fi cu Dumnezeu.

Simpla supraviețuire biologică nu este prima valoare pentru misionar. Prima valoare pentru el este să realizeze slujirea sa și să desăvârșească vocația sa. Prima valoare pentru el este faptul de a fi cu Hristos, iar faptul de a trăi cu Hristos este unica viață adevărată. A trăi slujirea noastră și a o perfecționa conduce la terminarea alergării pentru Evanghelie sau a misiunii pentru Biserică. Acest proces dinamic este unul de o viață, ce implică comuniunea continuă cu Hristos și reînnoirea tinereții spirituale, reînnoirea râvnei și bucuriei de a merge cu Hristos până la sfârșit, de a fi cuprinși de entuziasmul apostolic că suntem chemați de Hristos pentru această slujire sfântă, pentru Evanghelia harului lui Dumnezeu. Evanghelia harului este vestea bună că Dumnezeu ne cunoaște, că Dumnezeu mă iubește și că Evanghelia, voința ultimă a lui Dumnezeu, este har, adică lumină necreată sau viață veșnică. Să ne gândim că alergarea sau misiunea pentru Evanghelie începe în camera Fecioarei Maria, Maica Domnului, prin cuvintele „Bucură-te Marie”. În limba greacă, „chaire kecharitomene”- înseamnă „bucură-te că ești plină de har”, iar ultimul cuvânt al lui Dumnezeu este harul.

Prin viața ei duhovnicească, prin ethosul ei ascetico-mistic, prin știința sa poemantică și realismul ei liturgic, Biserica evanghelizează, adică prin mărturia ei trăită de fidelitate față de Iisus Hristos, într-un cuvânt, prin sfințenie. Învierea lui Hristos constituie începutul unui șir de „lucruri” noi, la care participăm și noi, iar „lucrurile noi” sunt o lume plină de bucurie, în care nu mai sunt dureri și suferințe, nu mai este ranchiună și ură, nu mai este dezbinare și asuprire, ci numai iubire care vine de la Dumnezeu și care transfigurează totul. Misionarul este un călător aflat în drum spre patria cerească, un pelerin spre veșnicie, mărturisitor al Evangheliei chemat să trăiască cele de sus, care sunt rod al Duhului. Viața veșnică desemnează darul divin acordat omenirii: comuniunea cu Dumnezeu în această lume și plinătatea sa în cea viitoare. Viața creștină ne-a fost deschisă de misterul pascal al lui Hristos și credința este calea de a ajunge la ea.

(Citit de 24 ori)