Biserica și cultura pluralismului

By | 06/08/2015

teofan_mada_44Biserica a avut o influență continuă asupra culturii în general, atât în trecutul antic, cât și în cel medieval european. S-a întâmplat acest lucru, de asemenea, și în timpurile moderne când în apusul Europei, Biserica a fost oficial și pe față ignorată și dată la o parte, fiind considerată factor irelevant în creația culturii umaniste. Dar, multe din valorile umaniste și spirituale ale societății moderne nu sunt altceva decât principii creștine secularizate într-o manieră eticistă. Biserica n-a fost chiar așa de neinteresantă pentru viața umană europeană, precum reprezentații umanismului ateu și-ar fi dorit să fie.

Care vor fi cele mai importante probleme în noul secol pentru misiunea Bisericii? Pentru Biserică una dintre principalele probleme pe care le va confrunta va fi și cred că va fi întotdeauna în lume, cea a inculturației. Ce va face Biserica Ortodoxă cu privire la această problemă? Părinții Bisericii, atât cei greci cât și cei latini, au reușit să pună Evanghelia într-o situație și abordare critică față de cultura antică clasică și să propună alternative acesteia. Situația în care suntem astăzi nu este diferită din acest punct de vedere tematic, numai că Biserica nu poate sta neutră sau pasivă față de cultura contemporană, mai ales că într-o oarecare măsură a contribuit la creația sa. În orice caz, ceea ce Biserica ar trebui să observe astăzi este că trăim la sfârșitul unei culturi istorice modelată de secole de iluminism, și că Evanghelia ar trebui desprinsă și prezentată ca o alternativă la această cultură. În perioada patristică, faptul că Biserica a deschis un dialog continuu cu cultura ce o înconjura, i-a ajutat pe alții să o cunoască și să devină creștini. Trebuie să învățăm din această lecție patristică, astfel încât Biserica să se deschidă serios la dialogul cu cultura postmodernă la nivelul cel mai profund, dacă vrem să evităm marginalizarea socială.

Părinții Bisericii nu au exprimat doar o părere critică asupra culturii clasice, ci au abordat-o creator, intrând în miezul și problematica ei, întemeind relații dialogale creative cu premisele ei. Aceasta a luat variate și multiple forme. La nivelul culturii populare, de exemplu, s-au acceptat multe lucruri și s-au creștinizat ca și sărbători proprii, ritualuri de tot felul. La nivelul creației filozofice, toate întrebările filozoficale adunate de greci erau privite ca legitime, mai ales preocuparea ontologică a gândirii grecești, care a fost în bună parte străină textelor Sfintei Scripturi și culturii semitice. Terminologia filosofică a fost prompt împrumutată și folosită în teologia triadologică etc. Limbile clasice au fost introduse în dinamismul și proclamarea misiunii Evangheliei. Limba greacă a fost adoptată în unele părți nevorbitoare de limbă greacă, în timp ce folosirea latinii în Apusul creștin nu a prezentat niciodată o problemă pentru unitatea Bisericii.

Toate acestea au avut loc ca să ajute proclamarea Evangheliei în acel cadru cultural-istoric. Orientarea eshatologică a Sfintei Scripturi a fost păstrată prin evenimentele Învierii, reprezentarea iconică a Împărăției în Euharistie, puternicul accent plasat pe comunitate (comuniune) și monahism, ca o formă de răspuns față de duhul lumesc al vieții etc. Cu alte cuvinte, Biserica poate și trebuie să folosească sau să împrumute toate formele unei culturi date, cu condiția ca aspectele principale ale concepției biblice să fie menținute. Biserica, în orice context cultural, trebuie să realizeze ce este important într-un anumit moment, ce este prioritar la un moment dat pentru reușita misiunii într-un cadru anumit. Iar acest principiu trebuie să-l mențină cu orice preț. Aceasta nu este o sarcină atât de simplistă și ușoară pe cât pare să o arate istoria epocii patristice, însă ea subliniază, cu certitudine, importanța crucială a reflecției și creației teologice sub toate formele. Teologia contemporană este chemată să încerce să atingă convergența în ceea ce privește aspectele esențiale ale Evangheliei, care trebuie menținute, cu toate că sunt exprimate în forme culturale diferite. Însă acest demers, fără cunoștință teologică și sensibilitate pastorală, nu poate fi îndeplinit cu succes.

Teologia, la rândul ei, se află, la nivelul dogmei, într-o relație de viață cu izvorul viu (fons vivus): hristologia este fundamentată pnevmatologic, iar acest dat revelațional este întemeiat pe dogma Întrupării. Prin asumarea pe deplin a firii umane, Dumnezeul – Om, Iisus Hristos, a hotărât ca Biserica Sa să poată mereu intra deplin în orice cultură. Faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat într-o anumită cultură, care a fost cea iudaică, într-un anumit timp istoric, se poate crede că El a sfințit-o, chemând toate celelalte culturi să intre în ea și să fie convertite la ea. Într-adevăr, o hristologie care nu este condiționată pnevmatologic poate conduce la o asemenea concluzie. În orice caz, pnevmatologia se îndreaptă spre o hristologie, care este eshatologică și prin urmare este cuprinzătoare. Hristosul Duhului nu este o persoană imaginară, ci desemnează pe Cel Care are un trup. El este primul născut între frați. Și acest fapt poate fi extins până la considerarea Lui ca „Hristos cel cosmic” și ca anacephaleosis a toate. Nu există neam și cultură pentru care El să fie irelevant. Datorită Sfântul Duh, El poate fi în toate locurile și în toate timpurile. Acest accent ortodox pus pe pnevmatologie nu este identic cu cel întâlnit atât de des în zilele noastre, după care, într-un fel sau altul, toate culturile aveau prezența Sfântului Duh. Dar o pnevmatologie care este separată de hristologie, este la fel de lacunară ca o hristologie fără pnevmatologie. Sfântul Duh este prezent peste tot, El suflă oriunde dorește și umple toate lucrurile, dar El niciodată nu săvârșește ceva fără Hristos sau independent de Hristos. Sfântul Duh primește de la sau prin Hristos și se îndreaptă spre Hristos. Nu există „iconomia Sfântului Duh”. Există numai iconomia Fiului ce implică inevitabil Întruparea lui Hristos. În loc să-L facem pe Sfântul Duh o persoană divină care lucrează separat de Hristos, mai bine să-L privim ca o persoană ce-L face pe Hristos cuprinzător (accesibil). În Duhul lui Hristos se încetează de a mai fi iudeu sau grec: „În Hristos nu mai este nici iudeu, nici elin…”, în timp ce într-un anumit sens există toate acestea deodată. Duhul îi permite lui Hristos să intre iarăși și iarăși în orice cultură și să și-o asume, transfigurând-o, căci ceea ce este semnificativ, finalmente este descoperit în Hristos. Toate acestea permit o varietate de expresii culturale ale aceluiași și unic Hristos în Sfântul Duh.

O contra-mărturie a fost adusă Evangheliei atunci când misiunea Bisericii a fost văzută ca o supremație sau ca o impunere asupra unei anumite culturi. Aceasta nu înseamnă că Evanghelia, pentru a fi propovăduită, trebuie separată total de formele culturale. Ea afirmă implicit că misiunea este chemată să respecte libertatea fiecărei persoane de a exprima propriul adevăr, cu condiția ca viziunea fundamentală despre lume să rămână cea propovăduită de Evanghelie. Prin urmare, misiunea pretinde discernământ, un discernământ pe care Duhul îl oferă prin înțelepciune teologică în sens original. Biserica este chemată să se asigure că noile forme culturale întruchipează și nu afectează concepția fundamentală existențială, pe care Evanghelia lui Hristos o aduce lumii. Cultura este o realitate foarte complexă ce nu poate fi întotdeauna distinsă de concepția lumii pe care o exprimă. Teologia are vocația să înzestreze Biserica cu acele direcții esențiale care îi vor da posibilitatea să hotărască într-o circumstanță anumită care sunt acele forme culturale ce întruchipează adevărata Evanghelie și care exprimă de fapt o „altă evanghelie”. Aceasta nu este altceva decât ceea ce conștiința și înțelepciunea teologică a Bisericii poate să ne aducă la cunoștință.

Nici nu mai trebuie să o spunem, această nouă cultură a pluralismului reprezintă o provocare dificilă pentru misiunea de evanghelizare a Bisericii, cu precădere în țările dezvoltate economic, unde se poate spune că pluralismul, în toate aspectele și manifestările sale – etnic, cultural, socio-economic, sexual și religios – este dominant. În rândurile de mai jos voi analiza doar trei dintre aceste domenii: cultura, politica și religia.

În primul rând, din punct de vedere politic, țările dezvoltate sunt țări cu o forță economică și militară copleșitoare. Încorporate în aceste puteri politice, cum poate Bisericile creștine să propovăduiască credibil învățătura lui Iisus despre non-violență, pace și dreptate și să acționeze în solidaritate cu cei zdrobiți de puterea economică, politică și militară a alianțelor dintre statele dezvoltate?

Puterea Ortodoxiei nu constă în nici o putere seculară, ea se bazează pe tradiția ei, deopotrivă dogmatică și liturgică. Dacă teologia va reuși o reinterpretare a acestei tradiții în relație cu provocările postmoderne, aceasta o va face relevantă nevoilor existențiale ale umanității. Comunitățile creștine autentice pun în aplicare acea putere și autoritate despre care vorbea Iisus și conform cu care a trăit. Donovan, în Refounding Church: A Paradigm Shift, descrie această putere: „Această nouă formă de putere, o schimbare de paradigmă, o reîntemeiere, un loc în care puterea ar fi relațională, reciprocă, în care ar exista un cerc vindecător pentru toți cei implicați, în care o persoană ar fi împuternicită de către alta, fără ca prima să își piardă puterea; am avea de a face cu o împuternicire reciprocă”. Aceste mici comunități mărturisesc imaginea cercului vindecător și ale cărui rădăcini se regăsesc în Scriptură; ele mărturisesc și relația pe care Iisus Hristos și-a asumat-o, cu toate riscurile. Vorbim despre riscuri fiindcă tipul de putere pe care l-a propovăduit Îl făcea vulnerabil și Îi facilita aplecarea spre dragoste necondiționată.

imagine_57Multe parabole din Scriptură Îl descriu pe Iisus împărțindu-și puterea și dându-le puteri, prin vindecare, celor marginali sau impuri. Acțiunile vindecătoare [și lucrările mântuitoare] din lumea noastră sunt locuri în care lumea percepe Biserica în calitatea ei de dragoste vindecătoare și dătătoare de puteri tămăduitoare și salvatoare a lui Dumnezeu. Cred că una dintre dificultățile pe care le întâlnim în evaluarea Bisericilor creștine ca martore ale iubirii eliberatoare a lui Iisus Hristos este faptul că ne așteptăm ca Bisericile și membri ei, în special cei aflați în funcții de conducere, să fie fără slăbiciuni omenești și fără limitări. Faptul că lumea are asemenea așteptări de la Biserică implică ideea că acei oameni care sunt păstori/sunt membri ai Bisericii „au ajuns” la capătul călătoriei lor spirituale, la plenitudine și sfințenie. Aceste așteptări limitează mesajul de eliberare al lui Dumnezeu către ființele omenești ca popor pelerin. Lucrarea lui Donovan, Refounding Church – A Paradigm Shift, se vrea a fi o perspectivă înnoitoare pentru a accepta și a îndemna ca multe elemente ale Bisericii din trecut să fie acum lăsate deoparte pentru a permite apariția unei noi realități – când o ușă se închide, o alta se deschide. Este necesară o schimbare de paradigmă dacă Biserica intenționează să slujească lumea. Donovan spune că poate cea mai semnificativă schimbare în paradigma noastră este faptul că Biserica va fi transformată din afară, probabil acceptând transfigurator mesajul care vine de la lume spre ea sau extinzând comuniunea euharistică și în afara Bisericii: „Cea mai mare misiune euharistică nu va avea loc cu o mulțime de oameni adunați în jurul unui altar, disputându-și persoana care va rosti cuvintele de sfințire sau de iertare a păcatelor…. Cea mai mare semnificație ar putea fi semnul exterior. Viitorul Bisericii s-ar putea afla în afara Semnului, în afara Templului”. A fost întotdeauna adevărat că în afara Templului, nu numai înăuntru se rostește Cuvântul adevărului, Cuvântul profeției. Teologia contemporană politică oferă un mod de provocare a Bisericii de a fi un adevărat semn al mântuirii universale împlinite de Dumnezeu. Ea va continua să evalueze interfața și eficiența relației dintre Biserică și lume.

În al doilea rând, din punct de vedere cultural și social, factorul imigrației mondiale aduc în țările creștine o abundență de moduri diferite de a gândi, a valoriza și a trăi. În această diversitate culturală și filosofică, cum poate Bisericile să își abandoneze suficiența de sine, eurocentrismul sau pe alocuri etnocentrismul și să accepte celelalte culturi ca moduri valide de a trăi împreună cu Evanghelia? Aparenta acceptare a celorlalte culturi și responsabilitatea față de cadrul social presupune o integritate a Bisericii în relația cu lumea, iar lipsa unei asemenea integrități se datorează aparentei lipse de autocritică și aparentei lipse de transformare. Aroganța unor păstori de suflete transpare din lipsa conștiinței pastorale și a dialogului cu privire la aspecte complicate cu impact asupra vieții cotidiene a ființelor sociale; chestiuni legate de creșterea ratei sărăciei preponderent în rândul femeilor, îngrijirea bătrânilor, problemele orientărilor sexuale, opțiunile privind stilul de viață, reproducerea și familia, nevoia de spiritualitate și de a găsi sensul vieții, abuzul, violența, opresiunea și războiul. Totuși, unul dintre semnele cele mai dătătoare de speranță privind reînnoirea și sporirea în energie a Bisericii este apariția unor personalități spirituale în Biserică cu viziune misionară pentru aceste vremuri, cum este cazul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.

În al treilea rând, din punct de vedere religios, cu imigranți sosind în număr mare din părțile non-europene, mai ales din Asia și Africa, țările creștine au devenit pluraliste ca spiritualitate religioasă. În acest pluralism religios, cum poate Bisericile creștine, Ortodoxia în sine, care își afirmă constant unicitatea adevărului, apostolicitatea și universalitatea, să admită și să promoveze învățăturile și modalitățile de rugăciune și viață inspirate de alte credințe și religii? Mărturisirea Evangheliei în fața celorlalte credințe se face în primul și în primul rând prin armonia dintre noi înșine, prin dialogul preliminar dintre creștini. Lumea așteaptă să găsească această armonie printre membrii Bisericii și între Biserici, ca un punct de pornire pentru a evalua integritatea misiunii Bisericii față de creștini și non-creștini, având în vedere că acțiunile spun mai multe decât cuvintele. Bisericile strict ca instituții pe care le vede lumea par a fi Biserici ale regulilor, lipsite întrucâtva de relații pline de compasiune, în timp ce lumea are nevoie de Biserici moderne în sensul pozitiv al termenului, în care iubirea lui Dumnezeu poate fi văzută și trăită prin dialogul cu regula. Lumea își exprimă dezamăgirea atunci când Bisericile nu sunt deschise spre dialogul general. Dorința de spiritualitate a oamenilor este atât de puternică! Totuși, Bisericile trebuie să ofere ceva substanțial în acest sens. Biserica nu împiedică progresul și dialogul, ci mai degrabă stă uneori neputincioasă într-o lume în care este chemată să se implice în activități dătătoare de viață, productive și pline de sens. Lipsa unui dialog pastoral în probleme de interes și de însemnătate în viețile oamenilor este o slăbiciune inerentă pentru fiecare păstor de suflete.

Este puțin probabil ca răspunsurile care ar mai putea fi date la aceste trei întrebări bazate pe apelul la rațiunea universală sau la autoritatea sacră să găsească o ureche receptivă, mai ales în epoca postmodernă. Orice încercare de a construi o „meta-narațiune”, fie pe baza legii naturale, fie a revelației divine, care și-ar putea revendica validitatea universală și caracterul normativ absolut, cu excepția locațiilor și practicilor sociale specifice, este iluzorie, căci nu există nici un spațiu acultural și atemporal în care să ne plasăm pentru a da un verdict asupra acestei presupuse validități universale și a caracterului normativ absolut al unei astfel de meta-narațiuni. Suntem în mod ineluctabil ființe biologice ancorate din punct de vedere social și condiționate din punct de vedere istoric. Nu avem punctul de sprijin imaginat de Arhimede, din care să cuprindem cu privirea întreaga istorie, care este încă în curs de derulare sau din care să intuim esența imuabilă a lucrurilor, care există în timp și spațiu și, prin urmare, sunt într-un proces de continuă devenire. Atât cunoscătorul, cât și obiectul cunoscut, sunt integrați într-o relație de condiționare reciprocă, din care nici unul nu poate fi scos pentru a deveni fie observatorul obiectiv, fie obiectul neutru al investigației. Fără obiect de cunoscut nu există cunoscător și viceversa, fără cunoscător nu există obiect de cunoscut. Toate acestea sunt cu atât mai adevărate în problemele religioase, care sunt esențialmente probleme de viață și de moarte, în care deciziile apte de a schimba viața nu sunt verificabile prin explicații cu mijloacele apologeticii raționale și a silogismelor logice.

Toate aceste considerații nu trebuie să ducă la scepticism, agnosticism sau relativism, cum au afirmat unii gânditori postmoderni. Mai degrabă, aceste reflecții implică și solicită o modestie epistemologică care se potrivește intelectului nostru mărginit (și, în concepție creștină, căzut și încețoșat). În completare, avem la dispoziția noastră moduri de cunoaștere care nu sunt pur raționale, care fac apel la imaginație și la inimă, care nu își afirmă grandios validitatea absolută și caracterul normativ universal, care nu produc o certitudine infailibilă și ancorează inima și sufletul într-o convingere nestrămutată, tipul de cunoaștere potrivit relațiilor interpersonale, diferit de cel al ecuațiilor matematice și al legilor fizice, tipul de cunoaștere care provine din decizie și acțiune și conduce la ele.

Mai mult, cunoașterea omenească, cel puțin în chestiunile profunde, nu se obține prin meditație într-o chilie solitară sau prin „talk-show-uri” gălăgioase, lipsite de scrupule, în care singurul scop este de a înregistra victorii retorice asupra adversarului, ci prin schimburi serioase și bine-gândite, de învățare și predare reciprocă, printr-o conversație smerită cu tradiția și cu ceilalți căutători, într-un cuvânt, prin dialogul sincer cu celălalt, în care propriile considerații sunt oferite cu umilință, înțelepciunea celorlalți este primită cu recunoștință, iar căutarea adevărului se face împreună, cu respect și dragoste reciprocă. Nu mai este suficient doar să păstrăm tradiția noastră, așa cum veacuri de-a rândul înaintașii noștri au făcut aceasta foarte bine, transmițându-ne acest tezaur viu. Noi nu trebuie să facem din Ortodoxie o religie exotică și veche, la fel cum mulți creștini o percep atunci când se apropie de ea. Misiunea noastră este să ne angajăm în interpretarea ei, în lumina celor mai importante probleme existențiale de azi și de mâine. Teologia va avea un rol profetic și mântuitor: ea este și va fi din ce în ce mai mult mana cerească pentru supraviețuirea Bisericii ortodoxe în veacurile care vor veni. Avem nevoie de o dogmatică liturgică sau de o dogmatică înțeleasă și exprimată în mod liturgic. Acesta va fi darul nostru oferit lumii în secolul XXI. Teologia este tăria, puterea Bisericii ortodoxe. Teologia ortodoxă nu trebuie să aibă complexul inhibării sau necomunicării și să evite cadrele aproximației tematice. Teologiei ortodoxe nu trebuie să-i fie frică să dialogheze cu nimeni. Datoria ei este să se angajeze în dialog ca singurul mod pentru ca ea să-și declare unicitatea, importanța și indispensabilitatea. Este unicul mod de a evita transformarea Bisericii Ortodoxe într-un ghetou în lumea de azi.

Biserica, ca entitate socială, este parte componentă a lumii și, prin urmare, este chemată să se implice responsabil în ea. Este chemată să aibă o atitudine critică față de ea însăși și să fie un martor al iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu pentru lume. Dacă Biserica este chemată să reprezinte această realitate în lumea noastră, atunci lumea are anumite așteptări justificate în privința Bisericii. Lumea așteaptă să aibă o relație cu sens cu Biserica, o Biserică ce mărturisește iubirea lui Dumnezeu, să primească semnale că Biserica se judecă pe ea însăși și adoptă modificările corespunzătoare acestei judecăți, o Biserică ce furnizează lumii un mijloc de a trăi dragostea vindecătoare a lui Dumnezeu. În confruntarea cu pluralismul socio-economic, cultural și religios în continuă extindere, singura modalitate eficientă prin care Biserica își poate îndeplini misiunea de evanghelizare – inclusiv proclamarea lui Iisus Hristos ca mântuitor universal – este dialogul cu culturile și cu religiile. Nimeni nu poate ști dacă într-adevăr va fi așa sau cum vor evolua exact lucrurile. Un singur lucru știm atât din Biblie, cât și din istorie: viitorul Bisericii va fi hotărât de sfinți, de bărbații și femeile sfințite care se deschid complet lucrării Duhului Sfânt. Ei sunt martorii lui Dumnezeu Cel viu și Care insuflă mereu viață în Biserică în moduri uimitoare și neașteptate.

(Citit de 71 ori)