Biserica și dialogul interreligios

By | 07/08/2015

teofan_mada_45Ne mișcăm foarte repede într-o lume pluralistă religioasă. Până nu demult, peisajul religios al țărilor creștine era ocupat aproape exclusiv de biserici (catolice, ortodoxe și protestante) și sinagogi. Acum el e presărat, chiar și în zonele centrale ale marilor metropole europene și americane, cu temple, pagode, moschei și lăcașuri de cult sikh. Desigur, America și Europa sunt în continuare majoritar creștine – 70 % în S.U.A și 80 % în Europa din populație este adepta credinței creștine –, iar simbolurile sale publice sunt vădit creștine. Cu toate acestea, subtitlul cărții Dianei L. Eck, Cum o „țară creștină” a devenit în prezent națiunea cea mai diversă din punct de vedere religios din lume, care încearcă să le atragă atenția americanilor asupra noului fenomen de diversitate religioasă din mijlocul lor, nu este departe de adevăr. Acest fapt este valabil, desigur la o altă scară a proporțiilor și pentru state ca Marea Britanie, Franța și Germania. În ciuda minorității lor numerice, noii imigranți non-creștini insistă puternic, categoric și răsunător că vor continua să își practice în mod public și cu mândrie credințele religioase – mai ales islamul, budismul și hinduismul – și vor refuza să fie incluși în vreun fel de religie civică creată de cultura globalizării sau în creștinism. Cum ar trebui să reacționeze Biserica la acest fenomen? Întâi de toate, creștinismul să abandoneze metodele lui misionare agresive din timpurile trecute. Evanghelizarea ar trebui să nu implice constrângerea de nici un fel, nici chiar făcută în cel mai delicat mod.

Desigur, pentru creștinism, diversitatea religioasă nu este un blestem, ci o binecuvântare. Biserica are la dispoziția ei vaste resurse teologice și spirituale ca să răspundă nu numai fenomenului diversității religioase, ci și noilor teologii ale pluralismului religios ce își fac apariția treptat. Ea nu consideră diferențele religioase ca o „ciocnire între civilizații” și ca o amenințare la adresa identității sale, nici nu se limitează la toleranță politicoasă ocazională, care, de la bază, este o intoleranță deghizată. Dimpotrivă, Biserica privește celelalte credințe religioase cu respect și admirație și intră în dialog cu ele, pentru a se îmbogăți pe ea din acest contact. Hristos, înălțându-se de pe pământ, îi cheamă pe toți oamenii la Sine (cf. Ioan 12, 32). Ridicându-se din morți, El a trimis Duhul Său prin Care și-a întemeiat trupul Său mistic, Biserica, Taina mântuirii adresată oricărui om de pretutindeni și dintotdeauna. În timp ce slujește lumea și omul, Biserica are un singur scop: să vină Împărăția lui Dumnezeu și să aibă loc mântuirea întregii omeniri. Căci folosul pe care Biserica pelerină în istorie îl poate oferi familiei omenești provine din faptul că ea este marea Taină universală a mântuirii, dovedind și, în același timp, exercitând Taina iubirii Sfintei Treimi pentru om. Biserica este o mamă universală trimisă pe cale divină tuturor popoarelor pentru a putea fi taina universală a mântuirii. Biserica nu împiedică progresul, nici nu ignoră lumea, ci mărturisește dragostea eliberatoare a lui Dumnezeu mai tare decât moartea. Dacă Biserica reprezintă într-adevăr un semn al dragostei lui Dumnezeu, atunci dreptatea, pacea și bucuria vor fi vizibile în relațiile interumane.

În altă ordine de idei, teologia creștină trebuie să-și reconsidere poziția ei acolo și ceea ce poate fi considerat, față de pluralismul religios. Din punct de vedere istoric, au fost exprimate și practicate opinii diverse cu privire la acest subiect. Părerea predominată în trecut, „Barthian approach”, a fost una hristomonistă: numai cei ce cred în Iisus Hristos pot fi mântuiți. Această înțelegere a inspirat mișcările misionare și teologia misionară protestantă, în ultimele secole, dar contestată de însăși gândirea misionară contemporană. Multe voci din lumea protestantă încearcă să susțină ideea a ceea ce poate fi numit „Hristos cosmic”, adică o hristologie extinsă, capabilă să includă în termenul „Hristos” pe cei din alte religii care, conștienți sau inconștienți, sunt în căutarea a ceea ce noi creștinii numim „Hristos”. Această extindere dinamică, dar în termeni ambigui, a hristologiei, pare să fie predilectă mai ales printre protestanții care trăiesc în zone ca China, India, Japonia, Coreea de Sud etc., unde creștinismul este în minoritate. Ei cred că, în situația dată, atitudinea tradițională hristocentrică este relativ limitată, îngustă pentru pluralismul religios.

În teologia catolică are loc o schimbare de perspectivă. Dacă în trecut, prin termenul „Biserică”, se sugera numai Biserica Romano-Catolică, această concepție s-a modificat treptat în secolul nostru, ajungându-se la ideea de grade de comuniune: cei ce aparțin Bisericii Romei sunt în plină comuniune cu Biserica, în timp ce cei aflați în afara ei aparțin numai parțial „Templului lui Hristos”. Cu privire la religiile non-creștine, teologia catolică promovează o poziție deschisă vis-a-vis de fenomenul pluralismului religios. Dialogul interreligios, potrivit unui document oficial al Bisericii Romano-Catolice, ar îmbrăca patru forme. Primul, „dialogul vieții”, le cere creștinilor să mențină relații prietenești și, unde este posibil, să își împartă problemele vieții ca buni vecini cu adepții altor religii. Al doilea, „dialogul faptei”: creștinii ar trebui să colaboreze cu adepții altor religii pentru justiția, pacea și integritatea creației. Al treilea, „dialogul schimburilor teologice”: atât creștinii, cât și ceilalți credincioși ar trebui să facă eforturi pentru a înlătura interpretările greșite și prejudecățile reciproce și pentru a aprecia bogățiile spirituale ale celorlalți. Al patrulea, „dialogul experienței religioase”: adepții diferitelor religii ar trebui să se reunească pentru rugăciune și chiar să se roage împreună.

Teologia ortodoxă greacă nu s-a pronunțat oficial din acest punct de vedere. Cu toate acestea, sunt opinii care sunt în consonanță cu părerile tradiționale ale misiunii, dar și unele deschideri spre o viziune mai cuprinzătoare asupra dialogului interreligios. Intensa activitate misionară dintre anii 1995 și sfârșitul lui 2005 a furnizat Bisericii Ortodoxe Ruse o experiență abundentă, care trebuia rezumată și evaluată corect, pentru formularea din nou a unui temei teologic pentru punerea în aplicare a misionariatului așa cum s-a desfășurat el în cei zece ani precedenți. Conceptul 2005 (versiunea din aprilie 2005) a fost reanalizat, răspândit pe o arie largă și aprins discutat în multe centre eparhiale și parohii din Rusia. O muncă enormă a fost dusă la îndeplinire de cler și de mireni pentru a rezuma roadele misionariatului și ale cercetării misionare, iar rezultatul a fost publicarea unei noi versiuni a Conceptului 2005 – versiunea din aprilie 2007. Formele și metodele misionariatului, potrivit Conceptului 2007, sunt după cum urmează: Misionariatul pentru educarea oamenilor ca să devină membri activi ai Bisericii (sau așa-numita „aducere în Biserică”); Misionariatul apologetic; Misionariatul informativ; Misionariatul extern; și, spre deosebire de Conceptul 2005 din aprilie, în cel nou găsim o a cincea formă importantă de misionariat: Misionariatul de reconciliere. Cel din urmă este legat de sarcina de reconciliere între generații, între opozanții politici și de alte tipuri, între foștii dușmani, atât între oameni, cât și între teritorii, între cultura laică și cea religioasă. Pentru prima oară, noul Concept definește mai multe tipuri de dialog: „dialogul vieții”, „dialogul responsabilităților sociale și „misionariatul dialogului”.

Interacțiunea umană presupune interacțiunea fizică într-un anume loc și într-un anume moment, de vreme ce antropologia creștină ne învață că ființa omenească nu are un trup, ci este un trup. Omul este un suflet și un trup, nu un suflet învelit în materie. Un om nu poate fi cu adevărat ecumenic fără dimensiunile fizice, spațiale și temporale. Trebuie să ne orientăm întreaga ființă (în care sunt reunite toate elementele universului) către perspectiva descrisă mai sus. Nu trebuie să uităm că în tradiția ortodoxă, credincioșii sunt membri unei comunități specifice, tangibile, locale, în care membri individuali se pot deschide către semenii lor și către ideile lor. În același timp, această comunitate este în contact cu alte comunități locale prin sinodalitate și aceasta o împiedică să devină un ghetou, rămânând mereu deschisă ecumenismului. În conștiința bisericească, ecumenismul și localul nu trebuie înțelese ca termeni antitetici, ci ca parteneri de interacțiune.

În privința non-creștinilor, există două puncte de vedere teologice ce pleacă fiecare de la o premisă: prima are în vedere pnevmatologia, iar cealaltă se întemeiază pe eshatologie. Prima face o distincție clară, dar greșită, între lucrarea și opera lui Hristos și rolul Duhului Sfânt în iconomia mântuirii. O asemenea distincție ia ca punct de plecare ideea teologului rus Vladimir Lossky, despre cele „două iconomii”, cea a lui Hristos și cea a Duhului Sfânt. Potrivit unei asemenea opinii, lucrarea Duhului Sfânt nu este limitată Bisericii și creștinilor, ci se extinde asupra întregii umanități și creații. Din această cauză, celelalte religii nu sunt în afara sferei de acțiune a Duhului Sfânt, cu toate că se poate spune că ei se află în afara lui Hristos. Opinia eshatologică pleacă de la o premisă cu totul diferită. Înainte de judecata de apoi, nimeni nu poate spune cu certitudine absolută cine nu aparține lui Hristos și nu este mântuit. De remarcat aici este cuvântul „nu”. Această premisă nu implică faptul că ar fi vorba de necunoaștere și neclaritate cu privire la Hristos și Biserică, drept calea unică spre Dumnezeu și mântuire. Necunoașterea se referă numai la cei ce nu cred în Hristos și nu sunt membri ai Bisericii Sale. Această poziție permite o atitudine pozitivă cu privire la non-creștini și are o mai mare credibilitate decât argumentul pnevmatologiei. Este de fapt o chestiune de discernământ pentru Biserică să-și continue misiunea Vestei cele Bune în cadrele „neștiinței” istoriei și să lase lui Dumnezeu autoritatea descoperirii adevărului despre mântuirea lumii la judecata universală. Aceasta însă nu relativizează pe Hristos sau Biserica, Trupul Său, ca singura cale sigură spre Dumnezeu și mântuire, stabilind comuniunea autentică și firească a omului cu Dumnezeu. De aceea, noi creștinii nu putem propune o cale mai bună decât cea care este și pe care o știm. Suntem neclintiți în această credință, convingere și mărturie. Dar numai la judecata de apoi a lui Dumnezeu putem vedea, chiar și dintre creștini, cine va fi mântuit. O asemenea poziție este de asemenea diferită față de sincretismul religios. În sincretismul religios, se pleacă de la premisa că fiecare religie are ceva pozitiv care ar putea contribui la crearea unui tot religios, a unui întreg amalgam nedefinit, înaintându-se de fapt spre un nou tip de religie. Iată ce înseamnă sincretismul. Într-o interpretare non-sincretistă, fiecare religie poate recunoaște elemente pozitive dintr-o altă religie, dar vede și judecă aceste elemente în lumina propriei sale credințe și, bineînțeles, nu ca pe o parte componentă a unei noi religii.

imagine_58Astfel, este exclus cu desăvârșire ideea instaurării vreunei noi religii, transformând pluralismul religios în sincretism religios. Unicul lucru rațional și corect pe care creștinătatea, în ansamblul ei, poate să-l facă este acela de a intra în dialog cu alte credințe. Un astfel de dialog ar trebuie să fie unul constructiv, neputând fi un dialog inter-religios în detrimentul convingerilor ortodoxe. Creștinismul trebuie să-și aprofundeze și să-și întărească teologia cu privire la problemele de fond ale culturii pluralismului de orice fel și să nu se afunde pe sine într-o indiferență, pasivitate, agnosticism ori relativism. Dialogul nu înseamnă indiferență față de adevăr și relativizare dogmatică sau morală, ci convingere și fidelitate față de Hristos, asociată cu deschidere spre comunicare. Dialogul este un pas dincolo de toleranță. Implică recunoașterea faptului că celălalt, diferitul, există nu numai pentru că el trebuie pur și simplu să existe – aceasta însemnând toleranța – ci celălalt există pentru că are ceva să-mi comunice, pe care eu sunt chemat sau rugat să-l ascult cu seriozitate și să-l receptez după propriile mele convingeri și să judec acel ceva sub și în lumina acestor convingeri. Dar ce-mi va spune celălalt într-un astfel de dialog? Un dialog nu are nevoie numai de parteneri, are de asemenea și un subiect. Despre ce ar vorbi partenerii implicați în acest dialog? Se va discuta despre politică și rolul religiei în diferitele conflicte naționale și din lume? Aceasta va fi, pentru unii, în special politicieni, un lucru folositor și binevenit. Dar este puțin probabil ca un astfel de subiect să fie finalmente constructiv. Rezultatul va fi negativ – mai mult ca sigur. Din acest motiv, sugerăm ca dialogul cu religiile să aibă subiecte clare, diferite față de cele de mai sus. Dialogul interreligios autentic are chemarea să ne plaseze în fața subiectelor arzătoare ale umanității. Religia nu este o chestiune pur teoretică despre o anumită manifestare pe care o vedem descrisă în paginile unei cărți. Religia are în centrul ei omul, relația dintre oameni și relația lor cu Dumnezeu. Religia trebuie să înfrunte provocările foarte serioase ale timpurilor noastre.

Aceasta nu înseamnă, firește, că dialogul interreligios nu este o provocare dificilă pentru orice Biserică creștină. Deoarece religia și politica sunt legate inextricabil în multe state capitaliste puternic dezvoltate și deoarece dialogul dintre Bisericile creștine și adepții altor religii, mai ales cu musulmanii, este plin de suspiciune în aceste state, dat fiind conflictul contemporan dintre ele și multe țări islamice. Din fericire, cu îndelungata tradiție de libertate religioasă și cu diversitatea religioasă considerabilă, aceste state pot reprezenta un laborator fertil pentru dialogul între credințe. Prin aceasta, fără a ignora dificultățile semnificative, Biserica se bucură de un avantaj unic pentru derularea unui asemenea dialog. Ea poate demonstra că diversitatea religioasă nu duce neapărat – și nu ar trebui să ducă – la excludere și violență, la condamnare și război, așa cum s-a întâmplat în multe alte țări.

Unele voci ar putea spune că, dată fiind majoritatea creștină covârșitoare în Europa și Statele Unite, dialogul interreligios nu este – sau cel puțin nu încă – o prioritate imediată pentru misiunea Bisericii, așa cum este în Asia sau Africa, de exemplu. Deși ar putea fi adevărat, totuși, numărul în creștere de căsătorii între persoane cu credințe diferite lansează provocări serioase misiunii Bisericii în lume, care până acum nu a întreprins practic nimic pentru a ajuta cuplurile mixte să facă față dificultăților din căsniciile lor și să își trăiască cel puțin credințele diferite într-un mod care să îi îmbogățească pe amândoi. Pe lângă această nevoie pastorală, Bisericii i se va cere, prin dialogul interreligios, să reafirme credința fundamentală în unicitatea și universalitatea mântuirii lui Hristos și necesitatea Bisericii ca Taina a mântuirii. În acest proces, Biserica nu va putea evita provocarea în a răspunde lumii dacă este posibil din punct de vedere teologic sau nu ca și religiile non-creștine să fie considerate căi spre mântuire în planul etern al lui Dumnezeu, să răspundă la teme ca natura relevației, modalitățile în care Sfântul Duh a fost prezent în istorie, statutul revelator sau nu al textelor non-creștine, rodnicia spirituală sau nu a ritualurilor și rugăciunilor non-creștine (mai ales a religiozității populare) etc.

Deşi mântuirea necreştinilor ar putea fi posibilă prin harul pe care Dumnezeu îl dăruieşte pe căile cunoscute numai de El, Biserica nu poate la rândul ei să nu aibă în vedere faptul că ei sunt privați de unicul lucru important în această lume: cunoaşterea adevăratului chip al lui Dumnezeu şi a iubirii salvatoare a lui Iisus Hristos, Dumnezeu cu noi sau Dumnezeul – Om. De fapt, nu este nimic mai minunat decât a fi atinşi, surprinşi de Evanghelia adevărului și iubirii, de Hristos, Calea, Adevărul și Viața. Nu este nimic mai frumos decât a-L cunoaşte pe El şi a comunica altora prietenia cu El. Pentru orice om este un mare dar revelarea adevărurilor fundamentale despre Dumnezeu, despre sine însuşi şi despre lume; pe de altă parte, a trăi în necunoștință, fără împărtășirea adevărului ultim, este un rău, care adesea se află la originea suferinţelor şi rătăcirilor uneori dramatice ale vieții. Iată de ce Sfântul Apostol Pavel nu ezită să descrie convertirea la credinţa creştină ca o eliberare „din împărăţia întunericului” şi o intrare „în împărăţia Fiului iubirii Sale, în care avem răscumpărarea, iertarea păcatelor” (Col. 1, 13-14). Prin urmare, a crede în Hristos, care este adevărul şi intrarea în Biserica Sa nu diminuează, ci înalță și afirmă libertatea umană şi o îndreaptă spre plenitudine printr-o iubire jertfitoare şi universală, plină de grijă faţă de mântuirea tuturor oamenilor. Este o binecuvântare cerească a trăi în îmbrăţişarea universală a copiilor lui Dumnezeu, care provine din împărtăşirea cu Trupul dătător de viaţă al Fiului Său, a primi de la El iertarea păcatelor și pacea ce covârșește orice minte şi a trăi astfel taina credinței lucrătoare în faptele iubirii. Biserica vrea să-i facă părtaşi de aceste daruri pe toţi pentru a se împărtăși de plinătatea adevărului care dă viață şi de Taina mântuirii, „pentru a intra în libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8, 21).

Adevărata persoană ecumenică este cea care se străduiește să oglindească în fiecare aspect al vieții personale – cotidiene, personale și sociale – pregătirea și dăruirea pâinii sfințite în cadrul Sfintei Liturghii. Dumnezeu îi cere umanității să devină mai mult decât un intermediar pentru un produs finit; Dumnezeu vrea ca omenirea să acționeze în mod creativ: să ia rodul creației lui Dumnezeu (grâul), să-l transforme în aluat cu sudoarea frunții și apoi într-un produs al civilizației (pâinea) și să i-L dăruiască lui Dumnezeu care să îl curețe de decădere și să îl metamorfozeze în trupul lui Hristos. Să cumpănim ce însemnătate are pâinea în toate aspectele sale pentru civilizație: percepțiile asupra vieții și a culturii, înțelesul și fondul, autenticitate și stricăciune, nevoia și dreptatea socială. Fiecare om (nu doar unii oameni), fiecare nație (nu doar unele nații), fiecare civilizație (nu doar o singură civilizație), fiecare epocă (nu doar trecutul) sunt chemate spre transformarea întru Sfânta Euharistie.

În schimb, adevărata persoană ecumenică se confruntă mereu cu pericolul de a fi „dez-universalizată” prin tentația de a respinge orice orientare către „eschaton”, fie aliindu-se cu vreun factor lumesc, fie – oricât de contradictoriu ar putea părea – ancorându-se în vreun centru „sfânt” (de exemplu un loc anume sau o epocă din trecut). În cel de-al doilea caz, mai ales, facem trimitere la o scrisoare a Sfântului Grigorie de Nyssa, care poate scoate în evidență mult din ceea ce noi percepem nedeslușit, sau chiar deloc. În scrisoare, Sfântul Grigorie sfătuiește mai multe persoane să își regândească intenția de a vizita Pământul Sfânt, argumentând că niciun loc nu este mai sfânt ca altul, de vreme ce, grație lucrării lui Hristos, sfințenia poate exista oriunde există credință și un altar pentru reuniuni euharistice. Acest punct de vedere deschis îi cere credinciosului să adopte o atitudine critică și în același timp creativă. Creștinătatea este chemată să pună sub semnul întrebării fiecare centru al puterii care încearcă să impună raiul pe pământ sau care îi unifică pe alții, dar sacrificând libertatea. Trebuie să acordăm o mare atenție și acestui aspect. Problemele cu care se confruntă lumea de astăzi nu își au în întregime originea din fenomenul pe care îl descriem ca globalizare, ci și din mișcările de opoziție naționaliste, regionale sau teocrate pe care le-a suscitat, majoritatea fiind reunite de aceeași fixație asupra trecutului. Forțele constructive care se pot menține la suprafață în apele turbulente ale globalizării sunt cele a căror privire se îndreaptă cu hotărâre spre viitor, și nu spre trecut; cu alte cuvinte, acele forțe care consideră că deschiderea lor către viitor este un element fundamental al identității lor și nu o amenințare. Aceasta este în concordanță cu identitatea eshatologică a Bisericii. Sfânta Euharistie este dăruită din partea întregii umanități și nu numai pentru comunitate. Grija pentru întreaga omenire (pentru cei din rasa noastră și din alte rase, pentru credincioși, ca și pentru necredincioși) este astfel, o parte esențială a conștiinței ecleziastice. Aspecte ale globalizării precum ne-colonialismul, înrăutățirea condițiilor de muncă, marginalizarea unor membri ai societății, fanatismul – pe scurt – diverse încălcări ale libertății noastre – ar putea fi descrise ca lucrare a lui antihrist. Folosesc aici noțiunea de „antihrist” (departe de încercările fundamentaliste de a descifra termenul sau numere despre care se pretinde că ar fi în legătură cu el) pentru a desemna opoziția profundă față de voința lui Dumnezeu, așa cum este folosit, de exemplu, de mulți Părinți ai Bisericii precum Sfântul Diadoh din Fotikeia, care pune semnul egal între exploatarea săracilor și blasfemia împotriva lui Dumnezeu. Așadar, ființa ecumenică a Bisericii – care prețuiește mult libertatea, ca pecete a lui Dumnezeu asupra umanității – este chemată să apere libertatea oriunde, oricând și oricum ar fi ea amenințată și nu doar atunci când este spre folosul său personal să o facă. Comuniunea solidară este amprenta iubirii. Pentru a ne revărsa iubirea asupra celor dinaintea noastră nu trebuie ca aceștia să ne împărtășească identitatea religioasă; totuși, această revărsare este o condiție sine qua non dacă dorim ca identitatea noastră religioasă să fie cu adevărat creștină.

(Citit de 145 ori)