Bucuria învierii

By | 08/08/2015

teofan_mada_46Credinţa creştină constituie o înţelegere sănătoasă a vieţii şi o atitudine înţeleaptă şi filantropică faţă de istorie şi lucrurile omeneşti. Toţi cunoaştem antropologia sănătoasă nu numai a Noului Testament, ci şi a Tradiţiei sfinte, aşa cum a fost ea întrupată în viaţa şi teologia Sfinţilor Părinţi. Cu adevărat, oricine poate fi impresionat de bogăţia şi frumuseţea teologiei bucuriei, pe care o întâlneşte în toate textele Noului Testament.

Mesajul creştin poate fi caracterizat în istorie ca o „Evanghelie a bucuriei”. Există texte în Noul Testament care au ca şi conţinut special, am spune, tema bucuriei, cum ar fi Epistola către Filipeni, care are şi un caracter hristologic. În interiorul textelor se defineşte istoria şi viaţa omului printr-o perspectivă soteriologică. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu teologia patristică, care vede temele antropologice prin perspectiva textelor sfinte şi abordează viitorul cu un optimism eshatologic. „Nădejdea este virtutea prin excelenţă a credinţei creştine şi a vieţii duhovniceşti. Teologia ortodoxă este prin esenţă o teologie a Învierii şi nu se înţelege viaţa ortodoxă fără plenitudinea bucuriei”.

Teologiei ortodoxe îi este străină o antropologie centrată pe păcat şi pe moarte, unde are întâietate durerea şi tristeţea care izvorăsc din cruce şi moarte, în loc de bucuria şi învierea lui Hristos. Înţelegerea creştină medievală apuseană a învăţăturii despre mântuire se distinge de soteriologia răsăriteană exprimată de teologia patristică. În timp ce soteriologia medievală apuseană se caracterizează drept „juridică”, cea răsăriteană se distinge ca „tămăduitoare”. Soteriologia juridică latină şi etica legalistă au pecetluit atât religios, cât şi secular Europa apuseană. Punctul de plecare al soteriologiei juridice sau legaliste apusene este Augustin, nodul de legătură devine Anselm, iar finalizarea ei o realizează Toma d’Aquino.

Elementele componente ale soteriologiei juridice sunt frica (în loc de iubire), legea (la distanţă de har), dreptatea (în loc de milă şi filantropie). Relaţia Dumnezeu-om este considerată exclusiv cu criterii legaliste, în care conflictul dintre conştiinţă (libertate) şi lege chinuie toată istoria teologiei morale catolice. Cazuismul este fenomenul cel mai adânc al alienării moralei Evangheliei. Păcatul a fost egalizat cu ilegalitaea, cu încălcarea unei anumite legi, fiind considerat drept o contravenţie. Pocăinţa provoacă sentimente de judecată, pedeapsă şi răzbunare a lui Dumnezeu şi de vină a omului. Mântuirea se identifică cu dreptatea legalistă a păcătosului înaintea lui Dumnezeu. Mărturisirea se interpretează ca dreptate juridică. Epitimiile se înţeleg ca pedeapsă penală aplicată şi nu ca dăruire sau împărtăşire a medicamentelor tămăduitoare. Duhovnicul, în mărturisire, se transformă în justiţiar, în loc să fie doctor sufletesc, şi iertarea păcatelor se realizează cu merite şi indulgenţe.

Omul duhovnicesc al Ortodoxiei este o persoană a transfigurării şi a învierii, a Taborului şi a Crucii Învierii. Omul duhovnicesc este un om al învierii, al bucuriei învierii şi nădejdii cereşti. Bucuria în teologia ortodoxă este un mod de viaţă, o viaţă duhovnicească profundă. De aceea, bucuria se identifică cu elementele unei vieţi duhovniceşti lăuntrice şi nu în special cu manifestări sau stări exterioare şi sentimentale. Bucuria duhovnicească nu devine un obiect de studiu pentru psihologie, ci pentru teologie. Să vedem tema bucuriei din punct de vedere al limbajului biblic şi al teologiei biblice. Pentru Noul Testament, „premisa fundamentală care conduce omul la trăirea adevărată a înfăţişării şi frumuseţii bucuriei, cu un sens al plenitudinii interioare, este relaţia lui cu realitatea mântuirii, a venirii în lume a lui Hristos şi cu mântuirea Lui personală”. Sfinţenia este chezăşia acestei plenitudini a bucuriei. Păcatul conduce la scindarea personalităţii şi la denaturarea omului. Păcatul aduce cu sine tristeţe şi durere, nu numai într-un sens cotidian şi istoric, ci mai ales într-un sens eshatologic şi veşnic.

Sfântul Grigorie Palama arată că „după cum separarea sufletului de trup este moartea trupului, aşa şi despărţirea de Dumnezeu este moartea sufletului”, pentru că „viaţa sufletului este unirea cu Dumnezeu.” Din acest motiv, „moartea adevărată este aceea a despărţirii sufletului de harul Dumnezeiesc şi legarea sa de păcat.” Dar păcatul, moartea spirituală a sufletului are drept consecinţă şi moartea trupească. „Încălcarea legii lui Dumnezeu devine cauza fiecărei morţi, şi în suflet, şi în trup, şi în viaţa prezentă, şi în viaţa nesfârşită din iad.” Pe de altă parte, păcatul a făcut din trupul omenesc obiectul stricăciunii şi al morţii: „Dar păcatul care stăpâneşte sufletul, din cauza încălcării poruncii, nu numai că va corupe sufletul şi-l va osândi pe om, dar va face şi trupul foarte chinuit şi necăjit şi stricăcios şi, în final, îl va preda morţii.” Însă prin bunătatea lui Dumnezeu, în viaţa aceasta s-a aşezat pocăinţa, pentru ca omul să nu-şi piardă viaţa prin păcat: „Şi într-adevăr, de aceea ne-a dăruit Dumnezeu această viaţă, pentru a ne da timp de pocăinţă. Dacă n-ar fi fost aşa, omul şi-ar fi pierdut viaţa de îndată ce ar fi păcătuit. Şi atunci, ce folos ar mai fi avut de la ea?”

Am spus că Evanghelia conţine mesajul esenţial al bucuriei, pentru că aduce şi transmite mesajul salvării şi al mântuirii. Iisus Hristos, Cel Ce a venit în lume, a desfiinţat împărăţia demonilor, care înseamnă puterea violenţei interioare, şi i-a eliberat pe oameni. După Sfântul Maxim, Cuvântul Dumnezeiesc, ipostaziind în Sine natura noastră, „curăţind-o pe aceasta chiar prin asumarea a toată stricăciunea, a îndumnezeit firea întreagă prin întrupare”, aşezând, prin acest fapt, natura umană în plenitudinea libertăţii faţă de păcate şi, totodată, actualizând toate capacităţile morale ale omului. Omul numai când este eliberat are posibilitatea să se umple de plenitudinea bucuriei. Orice înfăţişare a robiei sau a unei anumite dependenţe înseamnă respingerea bucuriei. Hristos este aducătorul bucuriei celei mari, El, Care a venit pentru bucuria, pacea şi mântuirea lumii. „Păcatul înseamnă o slăbire a caracterului personal sau ipostatic al omului, o slăbire a umanităţii lui iubitoare.” Întorcându-se iarăşi la Hristos, se reorientează spre Fiinţă, Care este izvorul vieţii. Viaţa lui Dumnezeu devine viaţa lui personală şi timpul vieţii sale este transformat într-un timp al desăvârşirii, îndumnezeirii şi bucuriei.

Hristos nu este, întâi de toate, un prototip moral, ci unul dumnezeiesc şi mântuitor. Bucuria, ca fruct al comuniunii cu Hristos, are înfăţişarea desăvârşirii, dar şi a statorniciei. Bucuria în Hristos este îndemnul apostolic: Bucuraţi-vă în Hristos întotdeauna! Şi iarăşi bucuraţi-vă! „Acest Bucuraţi-vă! trebuie să fie şi astăzi sensul întregii lucrării pastorale şi catehetice a Bisericii”. Există numeroşi zeloţi care, destul de curios, consideră, în loc de bucurie, tristeţea drept mesaj pentru viaţa duhovnicească. Epistola către Filipeni poate să fie considerată drept un eseu teologic despre bucurie. Cuvintele bucurie şi bucuraţi-vă apar şi se repetă de cele de mai multe ori ca oricare alt termen teologic. Aici se înfăţişează cu claritate caracterul hristologic al sensului adevărat al bucuriei. Şi este un text dumnezeiesc, care a fost scris în cele mai nefavorabile condiţii, în interiorul unei închisorii, aşteptând moartea să bată la uşă. Bucuria, pentru Apostolul Pavel, nu este tema sănătăţii, înnoirii sociale şi satisfacţiilor lumeşti. Şi nici, desigur, o premisă a reuşitelor profesionale şi materiale, sau chiar cu un sens spiritual general. „Bucuria de care vorbeşte Marele Apostol este fructul comuniunii şi al relaţiei mântuitoare cu Hristos”. Bucuria este semnul şi dovada acestei relaţii ontologice. Declară depăşirea durerii pe care a adus-o lumii şi omului păcatul. Cel neliber şi robit spiritual în păcat suferă şi se chinuie. Trăieşte în prezent tristeţea cea mare eshatologică. Sfântul Grigorie Palama ne descrie durerea tristeţii nemângâiate: „Ce este însă acea tristeţe nefolositoare, nemângâiată, nesfârşită? Durerea celor care au păcătuit în faţa lui Dumnezeu se creează din conştientizarea păcatelor lor. Acolo, deci, le va fi ştearsă orice nădejde, pierzând speranţa mântuirii lor; supravegherea nevoită a conştiinţei îi va înmulţi fiecăruia durerea care va surveni prin intermediul tristeţii. Şi această tristeţe, pentru că nu se va termina niciodată, va deveni neîncetat prilejul altei tristeţi şi a altui întuneric îngrozitor şi a nesuferitei arşiţe şi adâncul neliniştii de nedescris.”

Când vorbim aici de bucurie, nu înţelegem vreo satisfacere individuală sau vreo dimensiune bună şi binevoitoare a unui om. Când omul se închide şi se limitează la propria lui lume, încetează să se bucure, întrucât încetează să comunice şi să dialogheze. Lucrarea bucuriei este a comuniunii şi Biserica se numeşte „bucurie a comuniunii”. Biserica, în „plenitudinea vieţii şi a existenţei, este misterul, însăşi taina a Creştinismului, creaţia cea mai nou altoită în Hristos şi făcută vie de Duhul Sfânt. Prin Duhul, lumea este veşnic asumată, transfigurată, izbăvită de păcat şi moarte, devine vie şi o sfinţeşte: „Prin aceste Taine, ca prin nişte ferestre, intră în lumea aceasta întunecată soarele dreptăţii şi omoară viaţa corespunzătoare lumii acesteia şi o învie pe cea supralumească, iar Lumina lumii biruie lumea… aducând în trupul muritor şi trecător viaţa statornică şi nemuritoare.”

Aproapele sau semenul este sensul temeinic pentru eccleziologia creştină, pentru că în Biserică se adună exprimarea iubirii şi a diaconiei. Cunoaşterea lui Dumnezeu şi înţelegerea celuilalt trec prin sensul de semen. Semenul şi cel de lângă noi sunt drumul şi posibilitatea împlinirii, dar şi chemare de a intra în Împărăţia Cerurilor. Potrivit pildei Samarineanului milostiv, se învredniceşte acela care a ignorat pericolele lui personale şi încercările lui şi a slujit aproapelui, exprimându-şi astfel iubirea. Cel care nu poate iubi este bolnav sufleteşte. Un bolnav sufleteşte nu poate să iubească şi să se bucure. Bucuria este fructul iubirii. Să poţi să iubeşti, dar şi să fii iubit, înseamnă sănătate. Oriunde unde nu există iubire, nu există bucurie. Acolo în realitate te apucă tristeţea şi frica. Acolo este iad, iubirea desăvârşită scoate afară pe fricos şi frica este iad.

Biserica este comunitatea iubirii, de aceea este şi comuniunea bucuriei. Elementul temeinic a unei comunităţi bisericeşti este euharistia liturghiei. Masa euharistică este o slujbă a binecuvântării şi harului, o sărbătoare a bucuriei. În jurul acestei mese a vieţii oamenii se bucură. „Masa euharistică este mâncarea şi băutura bucuriei”. La sărbătoarea acestei cine liturgice se bucură încă şi cei lipsiţi şi neajutoraţi ai lumii acesteia. Nu există acolo distincţie între cei ce râd şi cei ce plâng. Toţi, aici, devin bucuroşi, împliniţi şi fericiţi. Prin toate acestea nu înţelegem nicidecum un anumit sens eudemonic al vieţii creştine. Asceza şi jertfa nu contrazic bucuria. Probabil le îmbogăţesc şi le certifică.

imagine_59În consecinţă, comunitatea credincioşilor se prezintă ecclezilogic şi euharistic ca atitudine şi manifestare a vieţii şi nu ca respingere a lor în istorie. Comunitatea latreutică ia înfăţişarea unei realităţi doxologice, care ţinteşte la adevărata slavă şi fericire a membrilor ei. Poate cândva umanitatea, din cauza căderii, a ajuns să fie popor al „osândei”. Acum însă este popor al binecuvântării. Printre darurile Sfântului Duh este şi bucuria. Bucuria este o stare harismatică şi omul bucuros este omul harismatic şi binecuvântat. Toate acestea nu înseamnă o anumită înţelegere spiritualistă despre viaţă şi în acelaşi timp indiferenţă faţă de istorie şi de realitatea prezentă cotidiană. Dimpotrivă, „tema bucuriei conduce la o sensibilizare socială clară”. Nu este vorba despre respingerea istoriei şi a realităţii istorice cotidiene. Când vedem în jurul nostru multă tristeţe şi durere, nedreptate şi înşelare, este o un adevăr real. Dar reacţionăm hotărâtor la această tragică realitate, întrucât vrem o lume statornică, bucuroasă şi împlinită.

Acceptarea nefericirii şi a durerii, a stricăciunii şi a morţii, ca stare naturală şi situaţie pozitivă cu un anumit sens pedagogic, este atât nesocială, cât şi neteologică. Nu putem să acceptăm pur şi simplu consecinţele căderii şi ale păcatului ca stări fireşti, în numele unei false spiritualităţii, fără vreo atitudine şi mărturisire. Credinţa creştină şi viaţa duhovnicească ortodoxă au drept scop realizarea unui tip de om bucuros, luminos şi binecuvântat, convins de mesajul biruinţei împotriva păcatului şi a morţii. În prezent, omul şi societatea se împărtăşesc de lumina învierii şi prezenţa lui Hristos cel Înviat înnoieşte şi renaşte lumea. Prin înviere se înţelege tristeţea, întristarea vieţii prezente, ca element duhovnicesc şi eshatologic al vieţii: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”. Tăgăduirea bucuriei ca drept duhovnicesc şi social, atât cu sensul istoric, cât şi eshatologic, înseamnă tăgăduirea esenţială a consecinţelor istorice ale Învierii. Cu alte cuvinte, ea înseamnă contestarea istoricităţii Învierii lui Iisus Hristos şi neacceptarea propriei noastre învieri în faza prezentă a istoriei lumii.

Însă Ortodoxia nu are nici o relaţie cu asemenea mentalităţii şi cu atât mai mult cu asemenea tipuri de trăiri spirituale. Întâlnirea istoricului şi a eshatologicului, în căutarea minunată a simetriei pentru viaţă, ne conduce firesc la sublinierea sensului esenţial eshatologic al bucuriei. Nu putem să acceptăm orice fel de fisură între bucuria ca înfăţişare istorică prezentă a vieţii şi bucuria duhovnicească şi veşnică în viaţa viitoare. Nici nu suntem îndreptăţiţi să vorbim despre bucurie duhovnicească şi bucurie lumească în prezent. Viaţa în totalitatea ei are unitate şi diversitate. Ori toată se sfinţeşte, ori toată devine obiectul păcatului. Pentru noi, bucuria care îmbolnăveşte şi distruge, „bucuria” păcatului, nu este de fapt bucurie. „Bucuria este aşteptarea cea mai sănătoasă şi împlinirea vieţii, atât ca fenomen istoric şi realitate a prezentului, cât şi ca fapt eshatologic, aşteptat pentru desăvârşirea şi împlinirea viitorului”. Am spus-o şi o spunem încă o dată: bucuria este dar al Sfântului Duh şi un fapt harismatic al vieţii.

Bucuria se leagă de faptul trăirii împărăţiei lui Dumnezeu în prezent. Împărăţia lui Dumnezeu este slujbă nupţială, cină a bucuriei. Bucuria începe de acum în înfăţişarea cea mai simplă şi se extinde spre veşnicie, pentru întregirea ei. Biserica îi cheamă pe toţi să intre la praznicul bucuriei, la sărbătoarea harului. Toţi sunt chemaţi să devină, aşa cum spune Apostolul Pavel în a doua sa Epistolă către Corinteni, copărtaşi ai bucuriei în lume, întrucât umanitatea are nevoie specială de bucurie în această vale a întristării în care trăieşte. Este păcat şi un fapt paradoxal terifiant ca Biserica să evite trăirea bucuriei în numele unei spiritualităţii pietiste, care în mod clar se aşează împotriva etosului spiritualităţii ortodoxe. Nu putem să vorbim despre har numai în ceruri şi să contestăm realitatea lui istorică zilnică. Vechiul Testament a văzut cu adevărat bucuria printr-un sens eshatologic, ca o realitate a timpurilor care vor veni. „Dar potrivit Noului Testament, deja ne aflăm înăuntrul noii realităţi eshatologice aduse de Învierea lui Hristos. Completarea fiecărei aşteptări, şi implicit aşteptarea bucuriei, este un fapt al prezentului, care trebuie certificat continuu în istorie ca trăire zilnică a credincioşilor. Nu ca viaţă a păcatului, ci ca viaţă a harului şi sfinţeniei, trăire mântuitoare şi doxologică”.

Când vorbim despre Împărăţia lui Dumnezeu, nu facem referinţă numai la o realitate spirituală. Ea are legături, dimensiuni şi consecinţe istorice şi comunitare. Împărăţia lui Dumnezeu pătrunde puternic în prezent şi renaşte realitatea istorică şi cotidiană. Viaţa omului se transformă sub lumina cea neînserată a Împărăţiei. Toate acestea nu pot decât să aducă bucurie în sufletele oamenilor, dacă credem cu adevărat în ceea ce mărturiseşte Biserica şi urmăm în viaţa noastră teologia şi spiritualitatea ortodoxă. Transformarea omului şi a vieţii lui este un fapt înăuntrul comuniunii euharistice a Bisericii. „Sfânta Liturghie este inima Bisericii, inima cu care trăieşte organismul taumaturgic al Bisericii ca Trup făcător de viaţă al lui Hristos, Dumnezeul-Om”. Noi dorim să vedem şi bucuria oamenilor ca realitate zilnică şi ca fruct al vieţii credinţei şi harului. Credincioşii sunt chemaţi, cu feţele lor luminoase şi bucuroase, să transforme prezentul întunecat şi neliniştit prin luminile şi strălucirile Împărăţiei lui Dumnezeu.

Lumea, prin viaţa ei zilnică, devine fără îndoială autoarea multei tristeţi şi a marii dureri în viaţa prezentă. Şi creştinii, ca şi alţi oameni, vor plânge şi se vor întrista. Şi cei mai mulţi dintre aceştia, datorită sensibilităţii şi delicateţii lor. Însă nădejdea şi bucuria sufletească nu trebuie pierdute. La capătul fiecărui drum al încercărilor, durerilor, suferinţelor, întristărilor, dezamăgirilor, ne aşteaptă bucuria nevoinţei. Şi tristeţea noastră se va transforma în bucurie. Să ne nevoim şi să aşteptăm darul bucuriei, să fim fiii bucuriei. Dacă vom păşi pe urmele lui Hristos pe Golgota, vom trăi faptul învierii noastre şi implicit al bucuriei nemincinoase. Să fim acolo cu El pentru a putea învia cu El. Astfel, bucuria se prezintă ca fruct al Învierii lui Hristos şi certifică dimensiunea pascală a vieţii etosului ortodox şi a spiritualităţii ortodoxe. Adică acest etos al Bisericii este viaţa ce izvorăşte din crucea, moartea şi învierea Mântuitorului Hristos şi de aceea orice în această viaţă este de la Hristos cel răstignit, şi aparţine lui Hristos cel înviat. Să nu se laude nimeni pe sine înaintea lui Hristos cel răstignit, ci să se laude în Domnul cel preaslăvit. Să se bucure şi să se laude în Dumnezeu şi pentru iubirea Lui. Să se înfăţişeze lui Dumnezeu, ca El „să fie totul în toate” şi să devină o Teofanie neîntreruptă a bucuriei şi luminii.

Bucuria reală şi adevărată are legătură cu viaţa duhovnicească adevărată. O altă înfăţişare a bucuriei este temporală şi superficială, pentru că ea constituie o bucurie mincinoasă. Acest fapt este un adevăr. După cum adevărat este că oamenii caută bucuria în satisfacţii lumeşti şi de scurtă durată. Aceasta nu înseamnă că nu există bucurie esenţială în viaţă sau că fiecare înfăţişare a bucuriei în viaţa de zi cu zi are dimensiune păcătoasă.

Nu am văzut vreo spiritualitate adevărată care să trădeze bucuria. Şi cea ascetică şi neptică se îndreaptă în mod fundamental spre bucuria adevărată. Apoi nevoinţa aspră şi ascetică, apoi stăruinţele şi jertfele mari, bucuria şi blândeţea interioară sunt dovada şi semnul prezenţei harului lui Dumnezeu. Sfântul Duh nu Se odihneşte în conştiinţe şi inimii chinuite. Se odihneşte în oameni bucuroşi şi liniştiţi. Harul face omul bucuros, nu numai în sens comunitar, ci şi harismatic şi mistagogic. Este bucuria maturităţii duhovniceşti mărturisite a omului. Potrivit Sfântului Simeon Noul Teolog, prin Sfântul Duh „se renaşte fiecare credincios şi trăieşte în Hristos”.

Mulţi contrapun la acestea tristeţea şi plânsul de care trebuie să fie stăpânit cineva în prezent pentru „paradisul pierdut” şi pentru păcatele şi nelegiuirile care caracterizează viaţa omului. Acest fapt este o parte a vieţii duhovniceşti. Însă ea înseamnă pocăinţă, dar şi trăirea salvării mântuitoare şi bucuria harismatică. Textele patristice şi ascetice vorbesc continuu nu pur şi simplu despre tristeţe şi plâns, ci despre plâns aducător de bucurie şi dătător de har. Şi aceşti termini declară diferite suflete şi stări duhovniceşti. Credinciosul nu este un om tragic al impasurilor şi al disperării, ci un om al optimismului şi al nădejdii şi al „bucuriei credinţei”. În cadrul experienţei duhovniceşti, plânsul devine aducător de bucurie, mângâiere şi har, iar tristeţea ia înfăţişarea unei tristeţi aducătoare de bucurie şi nădejde, împreună cu lacrimile pocăinţei curăţitoare, care odihnesc mântuitor pe om. „Căci noi aşteptăm în Duh”, căci „prin înnoirea Duhului Sfânt ne facem, după nădejde, moştenitorii vieţii celei veşnice”. Toată nădejdea Bisericii este îndreptată spre eshatologie, spre „nădejdea fericită şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi mântuitorului nostru Iisus Hristos”.

Credinţa nu izolează existenţa. Dimpotrivă, o eliberează şi o conduce spre orizonturi deschise. Bucuria este certificarea eliberării. Nimeni nu trebuie să se îndoiască de faptul că viaţa duhovnicească nu ar avea vreo legătură directă cu libertatea şi în special cu libertatea interioară. „Fructul şi darul acestei libertăţii este bucuria. Viaţa duhovnicească este trăirea frumuseţii şi a binelui, trăirea darurilor dumnezeieşti. Viaţa duhovnicească în semnificaţia ei esenţială nu are vreo relaţie cu lipsa de conţinut şi cu penibilul, cu cineva deplorabil şi pesimist. Criteriul pentru toate acestea îl considerăm bucuria interioară, dătătoare de viaţă. Bucuria are propria ei putere şi se află în centrul fiecărui demers. Nădejdea şi aşteptarea bucuriei însufleţesc, renasc şi transformă omul. Nu aş putea să-mi imaginez un sfânt amărât şi crunt. Nu pot să văd un sfânt adevărat întunecat şi pesimist”. Învăţătura creştină despre desăvârşire şi îndumnezeire este posibil să fie prezentată într-un limbaj al bucuriei. În special acum, că lumea şi-a întors nădejdea de la teme duhovniceşti şi de la viaţa interioară. Se pare că creştinismul a început să-şi piardă influenţa asupra lumii atunci când a uitat mesajul bucuriei, atunci când a încetat să propovăduiască oamenilor bucuria cea mare a salvării şi mântuirii : „vă binevestesc vouă bucurie mare…, că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul”.

(Citit de 51 ori)