Catehizarea mistagogică

By | 11/08/2015

teofan_mada_49_1Catehizarea patristică înainta treptat, de la cele mai simple până la cele mai dificile şi esenţiale teme ale credinţei creştine şi vieţii tainice a Bisericii. Păstorii responsabili ce şi-au asumat lucrarea catehetică trebuiau să dispună de experienţă duhovnicească, precum şi judecată vizionară, fără greşeală. Harisma discernământului era necesară şi pusă în mişcare de iubire, astfel încât începătorii să nu fie înhibați de noţiuni şi adevăruri adânci, ci treptat să se maturizeze înăuntrul lor cuvântul lui Dumnezeu. Catehizarea nu are drept scopuri realizarea unei educaţii religioase informative, ci iniţiere în adevărurile şi în Tainele Bisericii, iniţiere în scopurile Iconomiei dumnezeieşti. Starea catehumenilor este „de trecere”, şi ca „limite”, ei se găsesc între o lume veche şi una nouă, între credinţă şi necredinţă, şi din acest motiv ei au nevoie de o atenţie specială.

Chiar faptul că lucrarea catehizării a avut drept unul din scopurile ei principale iniţierea în Tainele şi viaţa duhovnicească a Bisericii, centrarea vieții oamenilor pe relația vie cu trupul mistic al lui Hristos şi pe integrarea esenţială a lor în comunitatea Sfinţilor, arată caracterul mistagogic intens al catehizării. O catehizare fără această raportare la elementul liturgic şi mistagogic este de neconceput pentru Părinţii Bisericii. Analiza Sfintei Liturghii, comentariile teologice a momentelor esenţiale ale vieţii duhovniceşti prin participarea la practica latreutică a Bisericii, ocupau un loc important în cadrul catehizării. Avem, de asemenea, în catehizarea Bisericii o teologie minunată despre icoane, despre simbolurile credinţei, despre cele săvârşite în cadrul cultului. Cu alte cuvinte avem o catehizare ce funcţionează în interiorul cadrelor de cult, ce se alimentează şi se îmbogăţeşte din Taine, o catehizare ce slujeşte.

Aceste accente au o mare însemnătatea pentru educaţia creştină actuală, fiindcă catehizarea noastră de azi nu trebuie să se îndrepte spre o abordare sau o excludere pur idealistă, să se refere la teme teoretice, filozofice şi sociale, mai mult decât la formele vieţii ecleziastice. Catehizarea este chemată să nu furnizeaze catehumenilor mai mult temele unei morale rigide, generale, ale unui eticism îngust şi ale unei vieţi culturale oarecare, în loc de a împărtășii subiectul mântuirii şi a modurilor în care ea se trăieşte în viaţa liturgică şi tainică a Bisericii.

Rugăciunea Domnească ocupa un loc central şi special în catehizarea Bisericii primelor secole. Conţinutul teologic al acestei rugăciuni este aproape o recapitulare a întregii teologii a Bisericii, fiind „sinteza întregii Evanghelii”. Dar şi raportarea la simboluri, la icoane şi actele cultice este semnificativă ethosului catehetic patristic. Pentru tradiţie toate se transfigurează şi se sfinţesc în cadrul cultului şi-n deosebi în Sfânta Liturghie, tocmai datorită harului şi prezenţei Sfântului Duh. Taina Dumnezeieştii Euharistii este jertfă, mijloc al Învierii şi medicament, inel de legătură însufleţitor şi unificator între toţi membrii trupului bisericesc. Această putere unificatoare este, potrivit Sf. Ignatie Teoforul, putere „curăţitoare” a influenţelor erozive şi, concomitent, realizează trupul sinaxei ca să fie poporul lui Dumnezeu.

Biserica, după formularea lui Nicolae de Cabasila , „constă în Taine”. Aceasta înseamnă că Tainele alcătuiesc conținutul credinţei şi esenţa vieţii duhovniceşti, precum se accentuează şi în Catehezele Mistagogice. Astfel, ethosul creştin ortodox ce urmăreşte formarea credincioşilor prin cateheză, se realizează în cadrul a doi factori esențiali ai realităţii liturgice: participarea reală la Tainele Bisericii şi păstrarea tradiţiei noastre liturgice sfinte şi ecleziale. De aceea catehizarea Bisericii cuprinde, printre altele, şi o teologie minunată despre Taine. Şi cel mai important, în această mistiriologie, este faptul că, în timp ce pe de-o parte se dă o mare importanţă Tainelor Bisericii pentru înfăptuirea mântuirii, pe de alta nu se absolutizează nici o Taină concretă. Absolutul se găseşte în har. Harul este liturghia inimii, care însufleţeşte trupul prin circulaţia sângelui cu viaţă.

Desigur avem o preferinţă specială şi emfază pentru Tainele Botezului şi Sfintei Euharistii, dar toate Tainele, în general şi în parte, se consideră în principal „moduri” şi „forme” de trăire a uneia şi unice Taine a mântuirii şi a Tainei Bisericii. În consecinţă, fiecare Taină conţine toată mântuirea şi nu o parte a ei. Participarea la fiecare Taină trebuie să creeze sentimentul deplinătăţii mântuirii. Tainele oferă iertarea păcatelor, adică vindecarea membrilor bolnavi, şi fiecare în parte săvârşeşte o lucrare liturgică specială şi de neînlocuit. Botezul renaşte fiecare membru şi-l altoieşte în trupul Bisericii. Dumnezeiasca Euharistie clădeşte unitatea trupului Bisericii, hrănind mădularele cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Mirul dă tăria să fie distruse puterile demonice şi săvârşeşte lucrările sănătăţii vieţii. Asemenea particularităţi au şi celelalte Taine. De precizat că Tainele sunt indisolubil legate de trunchiul lor, Biserica, aşa cum sunt ramurile de copac, după expresia Sfântului Nicolae Cabasila.

De asemenea, în tradiţia patristică nu se observă legătura obligatorie a diferitelor Taine între ele, precum se întâmplă uneori cu noi, când o Taină este partea celeilalte. De exemplu, taina Mărturisirii ca parte a Sfintei Euharistii. Convingerea tradiţiei era că totalitatea mântuirii se află în fiecare Taină, chiar şi în fiecare act şi manifestare a Bisericii. Orice efort de „împărţire” sau de „distribuire” a mântuirii, exaltarea sau absolutizarea unor Taine, se opune concepţiilor catehetice ale tradiţiei patristice, ce vede mântuirea în ansamblul ei şi nu în roadele ei în parte şi în efectele speciale ale diferitelor Taine şi acte liturgice ale Bisericii.

imagine_63Catehizarea Bisericii vede toate Tainele că ajung la scopul final al Iconomiei dumnezeieşti. Această tradiţie, ce este biblică şi patristică, despre o unică şi unitară Taină este foarte interesantă şi cu valențe pentru epoca noastră, în care nu s-au prezentat simplu tendinţe, ci au reuşit să se cultive în conştiinţele credincioşilor această absolutizare a diferitelor Taine (şi din păcate chiar a unor ierurgii). Emfaza absolută asupra tainei a sau b face să se piardă scopul final al vieții creștine, care este izbăvirea şi mântuirea omului în Hristos. Dar şi accentuarea unei Taine în defavoarea alteia, precum şi distingerea unei dogme în defavoarea alteia, este posibil să pricinuiască confuzie în viața credincioşilor şi să apară deviaţii variate, astfel încât să fie scindată unitatea credinţei şi să se denatureze caracterul omogen al spiritualităţii ortodoxe. În fiecare Taină a Bisericii este recapitulată toată premisa mântuirii. De aceea şi participarea noastră la orice Taină trebuie să aibă un caracter universal şi să fie determinantă pentru trăirea mântuirii. Multitudinea Tainelor nu înseamnă deloc fragmentarea mântuirii. Înseamnă foarte simplu, că acelaşi fapt îl vedem şi-l trăim din părţi diferite. Multitudinea Tainelor lărgeşte şi universalizează trăirea mântuitoare. Dacă vreţi, creşte şi înmulţeşte această trăire. Nu o împuţinează şi nici nu o fărâmiţează. Harul dumnezeiesc al Tainelor îndreaptă natura sau fiinţa creaturilor raţionale într-un mod creator, vindecător şi transfigurator, dar firesc.

Caracterul mistagogic intens face din catehizare, precum şi din predică, un instrument liturgic pentru înfăptuirea şi trăirea mântuirii. Catehizarea şi predica trebuie să-și cunoască locul lor corect în cult. Locul catehizării este aproape de Taine şi de celelalte acte liturgice ale Bisericii. Nu-i vorba despre un simplu învăţământ sau educaţie, ci despre mistagogie. Viaţa „tainică” departe de mistagogie sfârşeşte într-o stereotipie. Golul unei slujiri fără mistagogie este umplut de inerţie şi sterilitate duhovnicească. Şi cel mai rău: în loc să stăpânească în sfârşit elementele învierii, stăpânesc apăsător chinul, tristeţea şi impasul. Predica în Biserica Noului Testament funcţiona mântuitor (1 Cor. 1, 21). Aşa a fost înţeleasă şi catehizarea în tradiţia ortodoxă. Ele nu trebuie să fie consideate funcţii de importanţă secundară pentru viaţa Bisericii, precum şi pentru viaţa duhovnicească a credincioşilor, şi de aceea nu este firesc să fie dezgolite de elementul harismatic şi mistagogic.

Trebuie să conştientizăm că viaţa duhovnicească, aşa cum este prezentată în tradiţia catehetică, nu este ceva ce se câştigă numai prin lupta personală, ci ceva mai profund, ce se transmite esenţial din generaţie în generaţie prin Taine. Ceea ce numim ethos eclezial, creştere duhovnicească şi maturitate în cadrul unei comunităţi, se înfăptuieşte în modul cel mai bun în cadrul sinaxelor latreutice ale Bisericii. Acolo are loc naşterea şi creşterea duhovnicească. Acolo învăţarea limbajului credinţei. Şi după cum limba maternă nu este cuprinsă în procesele învăţării, în legile vreunei educaţii artistice, astfel şi limba maternă a credinţei „se învaţă” într-o relaţie foarte substanţială cu trunchiul Bisericii. Transmiterea, „învăţarea” vieţii duhovniceşti, precum şi cunoaşterea şi trăirea credinţei şi a ethosului unei tradiţii, sunt un fel de hrană cu lapte duhovnicesc, cuprinse în legile maternităţii spirituale. Numai într-un astfel de spaţiu natural şi „matern” putem aştepta naşterea, creşterea şi maturitatea duhovnicească.

Catehizarea în special nu este o ipoteză abstractă; nu-i vorba despre o educaţie şi învăţare tehnică; ci este mai mult: o funcţie mistagogică. Biserica prin cateheză poate exprima nu numai autenticitatea ei, dar şi maternitatea adevărată. Şi copiii Bisericii au nevoie astăzi în special de această afecţiune maternă şi responsabilitate maternă.

(Citit de 51 ori)