Colinda îngerilor

By | 14/08/2015

teofan_mada_52Fecioara Maria „a născut pe Fiul său Cel Unul Născut” (Luca 2,7). Prin această afirmaţie, Sfântul Evanghelist Luca aminteşte într-un mod clar marele eveniment spre care indicau profeţiile din istoria sfântă a lui Israel. Evanghelistul Luca numeşte acest Prunc „Cel Unul Născut”. În limbajul care s-a dezvoltat în Sfintele Scripturi ale Vechiului Legământ, „unul-născut” nu însemna primul dintr-o serie de copii. Expresia „unul-născut” desemna un titlu de cinste, independent de faptul că îl urmau sau nu alţi fraţi şi surori. Astfel este numit poporul Israel de Dumnezeu în Cartea Ieşirii (4,22), ca „Fiul Meu, unul-născut”, iar aceasta exprimă alegerea Israelului, demnitatea lui unică, iubirea particulară a lui Dumnezeu Tatăl. Biserica primară ştia că în Iisus această afirmaţie a dobândit o nouă profunzime, că promisiunile făcute Israelului au fost însumate în El.

Astfel, Epistola către Evrei îl numeşte pe Iisus „unul născut” doar pentru a-L arăta ca Fiu trimis în lume de Dumnezeu (cf. 1,5-7) după ce poporul credinţei a fost pregătit pedagogic de profeţiile Vechiului Testament. Unul născut îi aparţine lui Dumnezeu într-un mod special – şi de aceea El trebuie să îi fie dat lui Dumnezeu într-un mod special – aşa cum este în numeroase religii – şi trebuie să fie răscumpărat printr-o jertfă, după cum aminteşte Sfântul Evanghelist Luca în episodul Prezentării la Templu. Unul născut îi aparţine lui Dumnezeu într-un mod special, ca şi cum ar fi destinat pentru jertfă. În jertfa lui Iisus de pe Cruce, acest destin de unul născut este împlinit într-un mod unic.

În persoana Sa, El oferă omenirea lui Dumnezeu şi uneşte omul cu Dumnezeu în aşa măsură încât Dumnezeu devine totul în toate. Sfântul Apostol Pavel amplifică şi aprofundează ideea despre Iisus ca Unul născut în Epistolele către Coloseni şi respectiv către Efeseni: Iisus, citim în aceste texte, este Unul născut al întregii Creaţii – adevăratul prototip al omului, după care Dumnezeu a modelat făptura umană. Omul poate să fie după chipul lui Dumnezeu deoarece Iisus este atât Dumnezeu cât şi om, adevăratul chip al lui Dumnezeu şi al omului. Mai mult, după cum ni se spune în epistolele amintite, El este primul născut dintre cei morţi. Prin Înviere, El a rupt zidurile morţii pentru noi toţi. A deschis pentru om dimensiunea vieţii veşnice în comuniune cu Dumnezeu. În fine, ni se spune că El este primul născut dintre mulţi fraţi. Da, într-adevăr, acum El este cu adevărat primul dintr-o serie de fraţi şi surori: primul, adică acela care a inaugurat pentru noi comuniunea cu Dumnezeu. El creează adevărata fraternitate – nu ca aceea murdărită de păcat ca în cazul lui Cain şi Abel, ci noua fraternitate în care noi suntem familia sau casnicii lui Dumnezeu. Această nouă familie a lui Dumnezeu începe în momentul în care Maria îl înfăşează pe Unul născut şi îl aşează în iesle.

În Evanghelia după Luca ni se spune că o mare ceată de îngeri l-a lăudat pe Dumnezeu şi a spus: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2,14). Noi îl slăvim pe Dumnezeu pentru frumuseţea, pentru măreţia, pentru bunătatea Sa, care devin vizibile nouă în ziua Naşterii Domnului. Imaginea frumuseţii, a frumosului, ne face fericiţi fără să trebuiască să ne întrebăm la ce foloseşte. Slava lui Dumnezeu, de la care derivă toate frumuseţile, ne face să izbucnim în uimire şi bucurie. Cel care surprinde o licărire a prezenţei lui Dumnezeu experimentează bucuria, şi în ziua Naşterii Domnului vedem ceva din lumina Lui. Dar mesajul îngerilor din noaptea sfântă a vorbit şi despre oameni: „pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” Expresia „între oameni bunăvoire”, potrivit traducerii latine a lui Ieronim, a intrat în mod deosebit în vocabularul Bisericilor în ultimele decenii. Dar care este traducerea corectă? Trebuie să citim textele împreună; doar astfel vom înţelege corect cântarea îngerilor. Ar fi o interpretare greşită aceea care ar recunoaşte exclusiv acţiunea lui Dumnezeu, ca şi cum El nu a chemat omul la un răspuns liber de iubire. Dar ar fi în aceeaşi măsură greşită o interpretare moralizatoare, potrivit căreia omul, prin bunăvoinţa sa, ar fi capabil, să spunem aşa, să se răscumpere pe sine. Ambele elemente merg împreună: har şi libertate, iubirea lui Dumnezeu pentru noi care ne precede, fără de care noi nu l-am putea iubi, şi răspunsul pe care îl aşteaptă de la noi, răspunsul pe care, prin naşterea Fiului Său, de-a dreptul îl cere de la noi. Nu putem să împărţim în entităţi independente împletirea dintre har şi libertate, dintre chemare şi răspuns. Sunt părţi inseparabil întreţesute. Astfel acest cuvânt este atât promisiune cât şi chemare. Dumnezeu a venit în întâmpinarea noastră cu darul Fiului Său. Dumnezeu vine mereu în întâmpinarea noastră în moduri neaşteptate. El nu încetează să ne caute, să ne ridice de câte ori avem nevoie. Nu abandonează oaia pierdută în pustiul în care s-a rătăcit. Dumnezeu nu lasă să fie confundat din cauza păcatelor noastre. El o ia iar şi iar de la capăt cu noi. Dar aşteaptă încă să iubim alături de El. Ne iubeşte, pentru ca şi noi să devenim persoane care iubesc, pentru ca astfel să fie pace pe pământ.

imagine_66Părinţii Bisericii oferă un comentariu surprinzător asupra cântului înălţat de îngeri pentru a-l saluta pe Mântuitor. Până în acel moment, spun Părinţii, îngerii l-au cunoscut pe Dumnezeu în măreţia universului, în raţiunea şi frumuseţea cosmosului care vin de la El şi sunt o reflecţie a Sa. Au preluat, ca să spunem aşa, cântecul tăcut de laudă al creaţiei şi l-au transformat într-o muzică cerească. Dar acum s-a întâmplat ceva nou, ceva ce i-a uimit. Cel despre care vorbeşte universul, Dumnezeu care susţine toate şi le duce în mâinile Sale, El însuşi a intrat în istoria omenirii, a devenit Cineva care acţionează şi suferă în istorie. Din uimirea plină de bucurie provocată de acest eveniment inimaginabil, din acest al doilea nou mod de a se manifesta al lui Dumnezeu, spun Părinţii, s-a născut un nou cântec, un verset pe care Evanghelia l-a păstrat pentru noi: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”. Am putea spune că, urmând structura poetică ebraică, cele două jumătăţi ale acestui verset dublu exprimă în esenţă acelaşi lucru, dar din perspective diferite. Slava lui Dumnezeu este în înaltul cerurilor, dar această stare de măreţie se găseşte acum în iesle; ceea ce era josnic a devenit acum sublim. Slava lui Dumnezeu este pe pământ, este mărirea smereniei şi a iubirii. Şi mai mult: slava lui Dumnezeu este pace. Acolo unde este El, este pace. El este prezent acolo unde fiinţele umane nu încearcă, în mod autonom, şi chiar violent, să creeze cetatea seculară fără de Dumnezeu. El este cu cei cu inimi treze; cu cei smeriţi şi cu cei care corespund propriei Sale „înălţimi”, înălţimea smereniei şi a iubirii. Acestor oameni le dă El pacea, pentru ca prin ei pacea să intre în lume.

Sfântul Luca nu spune că îngerii au cântat. El spune cu sobrietate: ceata îngerească l-a lăudat pe Dumnezeu şi a spus: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu…” (Luca 2,13). Dar oamenii au ştiut dintotdeauna că modul de a vorbi al îngerilor este diferit de modul de a vorbi al oamenilor, şi că mai presus de toate în această noapte a veştii fericite, ei s-au folosit de cântec pentru a face să strălucească slava cerească a lui Dumnezeu. Astfel această cântare a îngerilor a fost percepută din primele zile drept muzică ce vine de la Dumnezeu, drept o invitaţie de a ne uni în cântec, cu inimile pline de bucuria faptului că suntem iubiţi de Dumnezeu. Cantare amantis est, spunea Augustin: cântă cei care iubesc. Astfel, de-a lungul secolelor, cântecul îngerilor a devenit iar şi iar un cântec de iubire şi bucurie, un cântec al celor care iubesc. Naşterea Pruncului Iisus este un moment în care ne alăturăm cântărilor din toate timpurile, cântării ce uneşte cerul şi pământul, lumea văzută şi nevăzută, îngerii şi oamenii.

(Citit de 32 ori)