Cuvânt de laudă al Sfântului Nicodim Aghioritul la strămutarea moaştelor celui întru sfinţi Părintele nostru Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului

By | 18/08/2015

imagine_70Binecuvântează, Părinte!

Hrisostome, soare! Luminează astăzi mintea mea întunecată, numai cu o rază aurită din lumina prisositoare a minţii tale, din Palatele Împărăteşti ale Treimii fericite, unde te afli acum, preastrălucitor şi slăvit.

Hrisostome, cuvântător ecumenic şi dascăl cu glas tare al Bisericii întregi, împrumută-mi pentru puţin timp mie, neînvăţatului şi fără legătură cu retorica, limba ta de aur şi cu adevărat retorică, ce curge miere şi lapte.

Triplez vocea. Hrisostome, caligraf îndemânatic şi organ însufleţit al Sfântului Duh, dăruieşte-mi astăzi condeiul tău de aur şi rapid, ca să pot înţelege cu mintea mea şi cu limba ta să grăiesc, şi cu condeiul tău să scriu laudele tale şi elogiile şi astfel să-ţi ofer „ale tale dintru ale tale”.

Nimeni nu e capabil de la sine să te laude pe tine şi harismele tale, decât numai tu şi cei cărora le dai harul tău, cei ce-au luat de la tine. Şi mă refer la acei bărbaţi sfinţi şi înţelepţi din vechime, ce au putut scrie în mod vrednic viaţa şi elogiile tale. Şi aceştia sunt: cinci Patriarhi, doi împăraţi, doi senatori aristocraţi. Sf. Proclu al Constantinopolului, Sf. Chiril al Alexandriei, Gheorghe al Alexandriei, Sofronie al Ierusalimului, Martyrios al Antiohiei, Teodoret Episcop de Cyr, Palladie de Elenoupoleos, împăratul Leon cel înţelept, împăratul Constantin Porfirogenetul, Vasile Protothronos şi Simeon logofătul şi metafrastul şi toţi ceilalţi, care sunt douăzeci şi doi la număr.

1. Praznic ceresc şi pământesc

Acest har dă-mi-l şi mie astăzi, Părinte Hrisostome, ca să pot elogia cu el, nu în mod vrednic şi pe măsură, ci analog cu puterile mele, sărbătoarea de astăzi şi praznicul strămutării strălucitoare şi slăvite a moaştelor tale sfinte şi făcătoare de minuni, pe care cu bucurie o serbează toată Biserica luptătoare pământească a Ortodocşilor, cu toate cetele Ierarhiei Bisericeşti de jos, adică ale Patriarhilor, ale Arhiereilor, Preoţilor, Împăraţilor, senatorilor, aristocraţilor şi ale tuturor popoarelor.

Prăznuieşte astăzi şi se desfată şi întreaga Biserică triumfătoare de sus, a fericiţilor şi a întâilor-născuţi, a acestora care sunt scrişi în cer, cu toate cetele Ierarhiei cereşti, ale Îngerilor, ale Arhanghelilor, ale Începătoriilor, ale Stăpâniilor, ale Domniilor, ale Puterilor, ale Heruvimilor şi ale Serafimilor şi ale tuturor cetelor, şi ale sfinţilor celor din veacuri, Profeţi, Apostoli, martiri, Ierarhi, ale sfinţilor şi ale tuturor drepţilor.

Prăznuieşte astăzi cerul de sus şi îngerii şi fericiţii ce se află în cer, având între ei sufletul cu chip îngeresc şi duhul fericit al Sfântului Hrisostom, ce e foarte strălucitor şi foarte luminos şi din fiecare parte transmite razele şi strălucirile fericirii sfinte.

Prăznuieşte şi pământul de jos şi toţi oamenii pe pământ, ce au moaştele tale de viaţă mirositoare şi sfinte şi pline de minuni şi se bucură de harul bogat al minunilor şi al vindecărilor. Aşa are loc astăzi o bucurie comună şi o sărbătoare universală a cerului şi a pământului împreună, a îngerilor şi concomitent şi a oamenilor.

De aceea, şi noi ne-am adunat astăzi, fraţilor, ca să sărbătorim duhovniceşte şi plăcut lui Dumnezeu această strămutare strălucită şi slăvită, împreună cu mutarea moaştelor preasfinte ale Părintelui nostru sfânt şi cu vorbă aurită.

Prin această sărbătoare Îl slăvim pe Dumnezeu, Care a cinstit cu atâtea harisme cereşti şi dumnezeieşti pe Hrisostom, slujitorul Lui şi Ierarh Sfânt; îl fericim pe Sfântul Hrisostom, care, prin viaţa lui îngerească şi întocmai cu apostolii, a fost vrednic de a primi asemenea harisme de la Dumnezeu. Şi prin amândouă împreună să luăm plata noastră cuvenită, şi de la Dumnezeu, şi de la Sfânt.

2. Doliul credincioşilor pentru exil

Matematicianul Ahilleus scrie în observaţiile sale despre poetul Aratou că Egiptenii obişnuiau, când vedeau soarele, să coboare în timp de iarnă spre locurile sudice ale lumii, din cauză că se temeau, coborând încet-încet, ascuns în întregime sub pământ, că îi va lăsa complet neluminaţi; şi purtau toţi haine negre, de la cei mici până la cei mari, şi plângeau şi se jeleau. Când vedeau din nou soarele, primăvara, urcând în locurile nordice, dimpotrivă, toţi purtau haine albe, îşi puneau cununi pe cap şi se bucurau şi se desfătau.

Un eveniment asemănător, fraţilor, s-a întâmplat şi-n epoca marelui Sfânt pe care-l sărbătorim astăzi, a Părintelui nostru Ioan Hrisostom.

Când a coborât de pe tronul ecumenic al Constantinopolului şi a rămas exilat în Kukuz şi în Arabisso şi în Pitounta, Constantinopolul, împărăteasa oraşelor, şi Biserica întreagă a Ortodocşilor, ce erau luminate de învăţăturile lui preaînţelepte şi de scrierile lui aurite, purtau negru şi plângeau şi se jeleau. Şi aceasta pentru că erau private de un soare atât de strălucitor, care cu lumina lui le lumina mintea în cunoaşterea conştientă a lui Dumnezeu şi a atribuţiilor creştine, dar şi le-a alungat din suflete întunericul neştiinţei şi al deznădejdii. Prin căldura lui, dădea viaţă şi încălzea voinţa şi inima lor, în iubirea pentru Dumnezeu şi în râvna pentru virtute.

Atunci, într-adevăr, constantinopolitanii nu iubeau mătăsurile şi rochiile strălucitoare ale Chinei, nu se bucurau de hainele de porfir ale Tyrului, nu mai tânjeau după pietrele preţioase ale Indiei. Numai după un lucru tânjeau, numai un lucru cereau, limba foarte dulce şi nemuritoare a lui Hrisostom. Aşa menţionează şi înţeleptul Teodorit într-unul dintre cele cinci cuvinte elogioase ale lui, pe care le-a scris Sfântului: „Oraşul Împărătesc vedea materialele de mătase şi se dezgusta de ele; zărea pietrele din India şi le dispreţuia; nici florile purpurii ale Tyrului nu-l mulţumeau; tânjea după gura de lut ce izvora apele nemuritoare ale învăţăturii”.

Ce zic? Întreaga lume s-a întristat mai mult, când Marele Hrisostom a fost exilat şi a tăcut gura preaaurită, decât s-ar fi întristat dacă era vorba să se piardă pentru totdeauna soarele din creaţie. Acest fapt e certificat de acele cuvinte pe care le spuneau cu lacrimi mulţimile de monahi şi fecioare ale Capadociei şi Taurokiliei, când îl vedeau pe Hrisostom plecând în exil: „era mai de folos să fie mărginit soarele, decât să tacă gura lui Ioan”.

3. Biserica şi-a pierdut mirele

Cât a fost încă în viaţă Hrisostom, chiar şi exilat, lumea avea o oarecare mângâiere, fiindcă şi de departe era luminată şi înviorată prin epistolele aurite, ca nişte raze aurite, pe care n-a încetat să le trimită din exil în Constantinopol şi în alte părţi.

Însă când a murit şi s-a ascuns cu desăvârşire sub pământ soarele în formă de aur, atunci a jelit atât de mult Biserica lui Hristos! Cât a plâns întreaga lume! Fiindcă a rămas ca şi corabia fără căpitan, ca turma fără păstor, ca oastea fără căpetenie şi ca lumea întunecată şi lipsită de har fără sfânt. Orfanii şi-au plâns tatăl, elevii şi-au jelit dascălul, săracii îşi jeleau nemângâiaţi protectorul lor, păcătoşii se întristau pentru nădejdea lor, însetaţii după cuvântul lui Dumnezeu, deoarece au fost privaţi de izvoarele de apă preadulci şi preaaurite ale învăţăturii gurii de aur. Necazul era comun, răul universal, nefericirea universală.

Şi, ca să spun cu exactitate, precum femeia ce-şi iubeşte bărbatul, când rămâne văduvă şi lipsită de mirele şi bărbatul ei, jeleşte şi plânge nemângâiată, aşa şi întreaga Biserică universală a lui Hristos se jelea îndoliată, când a fost privată de însoţitorul miresei şi mirele ei, Hrisostom. Mirele cu care născuse în Hristos mulţi fii duhovniceşti, prin durerile învăţăturii lui aurite şi ale sfântului botez.

Aşa a asemănat Biserica Sfântul Inochentie Papa, scriind despre Hrisostom împăratului Arcadie: „nu numai Biserica Constantinopolului a fost păgubită de lipsa limbii lui curgătoare de miere, dar şi lumea întreagă s-a văduvit, pierzând un astfel de bărbat îndumnezeit”. Auzi? S-a văduvit, zice; adică a rămas ca femeia văduvă întreaga Biserică ce se găseşte sub cer, din momentul în care a fost privată de Hrisostom, şi plângea nemângâiată lipsa lui.

De ce neconsolată? Nu numai pentru că a fost privată de lumina soarelui lui Hrisostom, dar şi acest disc al soarelui îl vedea neluminat. Adică nu vedea nici moaştele preacinstite ale lui Hrisostom, ca să se consoleze cel puţin cu acestea în tristeţea ei. În mod asemănător, în vechime, şi Rahiila îşi plângea neconsolată copiii şi nu vroia să se mângâie, fiindcă nu-i vedea; „şi nu voia să se mângâie, fiindcă nu existau” (Ier 38, 16).

4. Biserica îşi întâmpină mirele

Întreaga Biserică a lui Hristos a rămas în această văduvie şi tristeţe nemângâiată timp de treizeci şi trei de ani. Şi cred că ar striga uneori acel fragment îndoliat al Profetului Osea: „Mângâierea s-a ascuns de la ochii mei” (Os 13, 14); şi, alteori, cel jelitor al lui Ieremia: „Cum a rămas pustie cetatea ce avea altădată atâta popor! Cea care era renumită între neamuri a rămas ca văduva. Plânge şi plânge toată noaptea, neîntrerupt. Lacrimile brăzdează obrajii ei. Dintre toţi care-au iubit-o, nimeni nu se găseşte să o mângâie” (Plângerile lui Ier 1, 2-3).

Astăzi, Biserica lui Hristos, văzând, însă, cum iese şi se strămută din mormânt, ca de la orizontul de răsărit, acest soare strălucitor şi preadulce, îşi mângâie tristeţea ei; îşi transformă tristeţea în bucurie şi lacrimile în râs.

Astăzi, văzând Biserica lui Hristos moaştele sfinte şi preacinstite ale mirelui ei, să fie mutate din satul fără importanţă al Komanilor în capitala şi împărăteasa tuturor oraşelor cu atâta alai şi atâta cinste şi atâta cortegiu (funerar) şi generozitate, cum niciodată nu au avut loc din veac pentru nimeni, nici Patriarh, nici împărat, tresaltă şi dănţuieşte duhovniceşte.

Astăzi, văzând Biserica lui Hristos pe mirele ei, Hrisostom, înălţându-se ca un soare raţional pe tronul lui Patriarhal şi Ecumenic, aşa cum se înalţă spre locurile nordice ale lumii soarele sensibil,

schimbă imediat rochiile anterioare de doliu,

se îmbracă în tunica exaltării,

aruncă sacosul vechi şi rochiile văduviei ei,

poartă haine strălucitoare, haine de nuntă, haine bucuroase şi desfătătoare, pe care le-a purtat şi când trăia însoţitorul miresei, Hrisostom,

e imitată în el acea Iudit preaînţeleaptă şi bărbătoasă, care, aşa cum e scris, „şi-a dezbrăcat rochiile de doliu şi de văduvie ale ei, a făcut baie şi şi-a uns trupul ei cu miruri de preţ. Şi-a pieptănat părul şi l-a împodobit cu o cordeluţă şi şi-a pus rochiile ei de sărbătoare, pe care le-a purtat în vremea când trăia soţul ei, Manase. A purtat sandalele ei şi toate bijuteriile ei: coliere, brăţări, inele, cercei” (Iudit 10, 3-4).

5. Biserica se bucură şi exaltă

Astăzi, Biserica lui Hristos, împodobită, întâmpină din exil trupul făcător de minuni şi răspânditor de miresme şi pe jumătate mort al astrului ei, Hrisostom.

Sărbătoreşte în mod vesel şi invită la praznicul comun şi universal al strămutării şi mutării şi întâmpinării moaştelor dascălului lumii, strigând acele cuvinte profetice: „Rupt-ai sacul meu şi m-ai încins cu veselie, ca să te cânte slava mea” (Ps 21, 14). Şi „să se bucure sufletul meu de Domnul; fiindcă m-a îmbrăcat cu haina mântuirii şi m-a înconjurat cu tunica desfătării; ca mireasă, m-a împodobit cu podoabe” (Is 61, 10).

Şi această bucurie are loc în mod îndreptăţit, fiindcă nu trebuia să se bucure azi toată Biserica lui Hristos? Acum, când vede că la moaştele lui Hrisostom s-au schimbat toate legile naturii şi au funcţionat numai legile harului; că trupul, chiar mort, când vrea se mută şi când vrea rămâne nemişcat; că trupul ce s-a îngropat înainte cu treizeci şi trei de ani se strămută viu şi nedizolvat, cu toate mădularele şi părţile lui întregi; că transcende acea hotărâre a lui Dumnezeu pentru Adam, ce-a spus pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Gen 3, 19).

Cum nu trebuia să se bucure azi Biserica, văzand trupul gurii de aur aflându-se în pământ pentru un interval de atâţia ani şi pe urmă fiind strămutat strălucit, depăşind în miros toate aromele pământului?

Cum nu trebuia să se bucure azi Biserica, văzând că trupul gurii de aur are toate caracteristicile şi elementele distinctive componente ale sfinţeniei?

Cum nu trebuia să se bucure, văzând că moaştele lui Ioan vindecă şchiopii, ridică pe cei paralizaţi, luminează orbii, izvorăsc ca un râu minunile şi harismele tămăduirilor celor ce se închină cu evlavie şi credinţă?

Cum n-a fost drept să se bucure cosmosul întreg, văzând cum un trup mort are putere asupra elementelor naturii de pe pământ, din mare şi din aer? Cum ridică vânturi de pe mare? Cum despică în crăpături pământul? Cum face corăbiile să se încline cu respect de la sine, ca şi cum ar fi raţionale şi însufleţite, pentru a întâmpina Sfintele Moaşte? Şi cum le direcţionează în locul unde vrea şi doreşte?

Şi ca să spun cel mai mare şi mai minunat, cum nu trebuia astăzi toată Biserica lui Hristos să se bucure, când a văzut deschizându-se acele buze neînsufleţite şi când a auzit ieşind vocea vie şi articulată din gura lui Hrisostom, ce murise înainte cu treizeci şi trei de ani, şi spunând „Pace vouă”?

Aici trebuie într-adevăr să strigăm psalmul lui David: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni” (Ps 76, 14).

Cine vede un eveniment atât de extraordinar şi nu se minunează?

Cine aude o asemenea minune şi nu e surprins?

Sufletul e creatorul şi maistrul vocii articulate, dar sufletul lui Hrisostom era despărţit de trup.

Cum s-a făcut deci artă fără artist?

Cum a urmat opera şi creaţia, fără creator?

Cum au răsunat lira şi flautul fără să bată liristul şi flautistul? Şi mai ales după ce lira şi flautul erau distruse?

Minunate sunt lucrurile tale, Doamne!

6. Trupul Sfântului – locaşul Duhului Sfânt

Cauza ce a provocat toate aceste minuni, fraţii mei, a fost sfântă şi dumnezeiască. Şi artistul acestei lucrări a fost Duhul Sfânt Însuşi; fiindcă, chiar dacă sufletul lui Hrisostom a fost despărţit de trup, harul Sfântului Duh, care activează totul şi care a fost unit cu Sfântul Hrisostom încă de când trăia, acelaşi după ce a murit, nu s-a separat nici de suflet, nici de trupul lui; ci sufletul lui l-a făcut fericit în cer, iar trupul lui, pe pământ, l-a făcut cunoscut ca izvor al multor altor minuni, şi îndeosebi al acesteia.

Ceea ce s-a întâmplat cu trupul Sfântului Hrisostom se întâmplase şi cu Trupul lui Hristos. Dumnezeirea lui Iisus Hristos nu s-a despărţit în timpul morţii de trei zile, nici de sufletul Lui fericit, nici de Trupul Lui, ipostas dumnezeiesc.

Acest fenomen minunat al trupurilor Sfinţilor îl proclamă şi marele Grigorie al Tessalonicului, spunând: „Te vei închina de asemenea şi la sfintele racle ale sfinţilor şi la fiecare os al sfintelor moaşte, fiindcă nu s-a îndepărtat de ele harul lui Dumnezeu, întocmai precum nu s-a separat dumnezeirea de trupul supus al lui Hristos, în timpul morţii făcătoare de viaţă” (Filocalia).

Astfel (ca să concluzionez din cele de mai sus), chiar dacă moaştele lui Hrisostom erau după fire moarte şi nemişcate şi fără glas, după har erau vii şi de aceea s-a mişcat limba lui şi a vorbit; „fiindcă drepţii trăiesc în veac”.

7. Întoarcerea Sfântului – bucuria tuturor Ortodocşilor

Să se veselească toţi Ortodocşii văzându-i pe Arhierei şi Preoţi cum duc în spate, cu multă evlavie şi frică, moaştele preasfinte ale lui Ioan, ca un nou Chivot al testamentului Domnului, şi cum fac metanie Patriarhii; cum li se închină împăraţii; cum îngenunchează senatorii; cum le însoţesc nobilii; şi cum împăratul merge înainte cu capul descoperit ca un rob, ducând tămâie şi lumânări mari, împreună cu senatul împărătesc şi sfântul sinod, precum menţionează scriitorul Anonim, aşa cum mergea cândva în faţa chivotului mărturiei împăratul Solomon; „Şi preoţii au ridicat Chivotul şi cortul mărturiei, şi împăratul şi tot poporul erau adunaţi înaintea Chivotului, jertfind oi şi boi fără număr ” (III Reg 8, 3).

Din restul poporului, unii merg înaintea [moaştelor], alţii în dreptul lor şi alţii le urmează. Şi nimeni să nu se întrebe de ce am asemănat moaştele lui Hrisostom cu Chivotul mărturiei. De ce nu? Chivot adevărat. Chivot erau, fraţilor, şi din Chivot, cel mai cinstit era acel trup, fiindcă avea înăuntrul său decalogul şi legea lui Dumnezeu, scrisă nu pe plăci de piatră, ci pe plăcile trupeşti ale inimii lui. Şi fiindcă avea ulciorul de aur, adică inima lui de aur, care conţinea mana adevărată şi cerească, pe Iisus Hristos, din Care cine mănâncă nu moare, ci trăieşte şi rămâne în veac.

Să spun cel mai mare fapt? Cum să-l relatez însă fără lacrimi şi cucernicie? Astăzi trebuie să se veselească Ortodocşii văzându-l pe Preasfinţitul Patriarh Proclu şi pe preacucernicul Împărat Teodosie, ca un alt Iosif şi Nicodim, cum ridică cu multă evlavie preacinstitele moaşte ale lui Hrisostom şi numai ei doi le pun în altar şi astfel le aşează sub jertfelnic şi Sfânta Masă, ca pe o comoară de aur şi de mare preţ, precum atunci Iosif şi cu Nicodim au pus în mormânt trupul ipostasului dumnezeiesc al lui Iisus.

Aţi văzut măreţii? Aţi văzut slavă? Aţi văzut minuni prin care Dumnezeu Cel minunat întru sfinţii Lui a slăvit, a mărit, a făcut demne de admirat moaştele lui Hrisostom? Realmente adevărat este Domnul în făgăduinţele Lui, fiindcă El a zis: „pe cei ce Mă slăvesc îi voi slăvi” (I Reg 2, 30).

Într-adevăr, dacă ar fi acum prezent înţeleptul Sirah, cu siguranţă ar spune despre moaştele lui Hrisostom acele elogii de mare slavă, pe care le-a spus cândva despre Simon, fiul lui Onia, marele Arhiereu: „Cât de măreţ era el în şuvoiul poporului, când ieşea din templul Domnului! Ca luceafărul de dimineaţă în mijlocul norului; ca luna plină în zilele ei; ca soarele strălucind peste locaşul Celui Preaînalt şi cu arcul curcubeului luminând în norii slavei; ca floarea trandafirului în zilele primăverii; ca floarea crinului la curgerea apelor; ca odrasla Libanului în zilele verii; ca focul şi ca tămâia de căţuie; ca vasul cel de aur, bătut şi împodobit cu tot felul de piatră scumpă; ca măslinul ce odrăsleşte roade şi chiparosul ce se înalţă în nori (Sir 50, 5-11).

De aceea, fraţilor, să ne bucurăm şi noi duhovniceşte astăzi; să-L slăvim pe Dumnezeu, Care a făcut atâtea minuni la sfintele moaşte ale lui Gură de Aur; să-l lăudăm pe marele Hrisostom prin imnuri şi ode duhovniceşti, el, care a fost slăvit atât de mult de Domnul şi când era încă în viaţă, şi după moarte; să ne închinăm cu gândul la preacinstitele lui moaşte, ca să primim şi harul Sfântului Duh, ce se află în ele şi care se transmite nevăzut, de vreme ce e invizibil şi nelimitat, „fiindcă harul nu e mărginit şi nici nu se trasează în locuri”, după Grigore Teologul; să-l comparăm pe Gură de Aur cu alţi sfinţi şi să-i oferim sfintele nume prin care şi-a dobândit virtuţile şi a devenit cu multe nume.

8. Lauda Ortodocşilor către Sfânt

Cu ce nume sfânt îl vom numi pe Hrisostom şi să nu i se potrivească?

Să-l numim Înger? Da, merită, fiindcă el a trăit cu adevărat aceeaşi viaţă cu îngerii şi prin alte fapte ale lui: dormitul pe pământ, privegheri, rugăciuni, nevoinţele trupului, asceza peste măsură, în special posturi, pe care le-a avut ca însoţitor nedespărţit toată viaţa şi în mod excepţional cu puţin înainte de moartea lui, când trei luni întregi n-a mâncat deloc mâncare omenească, ca şi cum ar fi fost netrupesc şi imaterial, până când a murit. Adică a rezistat numai cu acea hrană nepieritoare pe care i-au dat-o şi au mâncat-o Sfinţii şi dumnezeieştii Apostoli, aşa cum mărturisesc în acord toţi scriitorii vieţii lui şi-n principal împăratul Leon.

Prin urmare, datorită vieţii lui îngereşti, un înger i s-a înfăţişat, când a urmat să fie hirotonit; un înger i-a apărut şi Patriarhului Flavian al Antiohiei, care a urmat să-l hirotonească.

Să-l numim Apostol? Desigur, fiindcă el, prin învăţătura lui aurită, ca prin farmec apostolic, a fermecat atâtea locuri şi atâtea neamuri ce erau cufundate în idolatrie şi în alte superstiţii păgâne şi diabolice şi le-a adus la credinţa în Hristos. Şi menţionez: Bitinia, Pontul, Finica, Arabissul, Tyrul, Sidonul, Gaza, Tripoli, Byritto, Cyzic şi pe Emesieni, Ivireni, Uzeni, Celţi, Scyţi şi alţi locuitori ai Mării. De aceea şi Sfinţii Apostoli i-au apărut de atâtea şi atâtea ori în mod vizibil, ca unui egal al apostolilor ce era. Petru şi Ioan de două ori. Prima dată în Antiohia, când unul i-a dat cheile împărăţiei cerurilor, iar celălalt Cartea Sfintei Scripturi. A doua oară în Pityounta, când l-au întărit pentru întristările ce le-a primit în exil şi l-au chemat în cer ca să se bucure împreună cu ei, dându-i şi mâncarea nepieritoare, despre care am spus anterior. Pavel în Constantinopol, când îi vorbea tainic la urechi, interpretând epistolele lui, şi când l-a sărutat simţibil, mulţumindu-i când le-a interpretat. Andrei şi Stahys i-au apărut simţual în Constantinopol, când, afară, în locul numit Zeugma, Sfântul se găsea în rugăciune, şi i-au spus: „să te bucuri, tu, cel mai încercat lucrător al pământului nostru”, precum mărturiseşte scriitorul Anonim.

Şi, în sfârşit, în Naosul Sfinţilor Apostoli au fost depuse moaştele preacinstite ale lui Hrisostom, ca să se arate de aici că este întocmai cu Apostolii.

Să-l numim profet? Da, şi acest nume, prin lucrările lui, l-a dobândit, fiindcă nu numai Sfântului Epifanie i-a profeţit că nu va apuca să ajungă pe tronul lui, spunând: „Să ştii bine că pe viitor nu vei mai urca pe tronul tău”, dar şi când era exilat, trecând prin Niceea, după scriitorul Anonim, a profeţit şi i-a spus tatălui împăratului Maurikios, care era fără copii, că va dobândi fiu, care va fi împărat, şi în continuare va păcătui, dar iarăşi se va pocăi şi se va învrednici de împărăţia cerurilor. Şi aşa au evoluat lucrurile.

Să-l numim martir? Da, şi i se potriveşte, fiindcă cu excepţia bolilor hidropice, a febrei ridicate, a durerii permanente de stomac, de care suferea de trei ori fericitul, a primit atâtea chinuri şi martirii în exilul lui, atât de la soldaţii duri şi neîndurători, ce erau cu el, cât şi de la Faretrios, episcopul inuman al Cezareeii. Prin ceea ce a suferit nu s-a arătat deloc inferior faţă de martiri, precum el singur le-a scris pe acestea într-o epistolă cu peniţa lui de aur: „ne-am distrus, ne-am consumat, prin nenumărate morţi am murit. Şi acestea le cunosc foarte exact cei ce-au fost pentru puţin timp cu mine, cu care n-am putut să discut nici măcar puţin, din cauză că am fost slăbit de febră continuă. Fiindcă am păţit şi am suferit mai rău decât cei care lucrează în mine şi decât cei care trăiesc în închisoare”.

De aceea, şi-n timpul morţii lui, au venit sfinţii martiri Basiliskos şi Lucian şi l-au invitat să meargă în cer, să locuiască împreună cu ei ca împreună-luptător; şi însăşi Preasfânta Doamnă Născătoare de Dumnezeu i-a prevestit că urmează să fie încercat de un sfârşit martiric, aşa cum am spus şi mai înainte.

Să-l numim Ierarh şi dascăl al Bisericii? Da, cu siguranţă. Şi nu doar atât, ci să-l numim şi cel mai mare dintre Ierarhii şi dascălii Bisericii.

Vreţi să înţelegeţi? Ascultaţi înspăimântătoarea vedenie ce-a avut-o Episcopul Adelfie de Arabissos, aşa cum o relatează, în acelaşi mod, şi Gheorghe de Alexandria, şi Anonim.

Acesta, zic, având multă iubire să afle despre sfântul Hrisostom, ce slavă s-a învrednicit să primească de la Dumnezeu în cer, şi rugându-l continuu pentru aceasta pe Domnul, a fost o dată în extaz şi-a văzut un bărbat foarte frumos ce i-a arătat într-un loc strălucitor toţi părinţii şi dascălii Bisericii, pe care, după ce i-a văzut Adelfie, şi nevăzându-l acolo pe Hrisostom după care tânjea, a ieşit trist; când cel care l-a condus l-a întrebat şi a aflat cauza tristeţii lui, i-a răspuns: „despre Ioan al pocăinţei vorbeşti? Omul ce se află în trup nu-l poate vedea pe acela; fiindcă se găseşte acolo unde este Tronul Domnesc”.

Aceeaşi vedenie a văzut şi Sfântul Marcu ascetul, şi a auzit aceleaşi cuvinte, de la sfântul Epifanie, care i-a apărut în vedenia lui; pentru că şi Sfântul Marcu l-a rugat pe Dumnezeu să afle despre Hrisostom, precum istoriseşte scriitorul Anonim.

Să-l numim cuvântător şi interpret al Sfintelor Scripturi? Dar aici nu mai e nevoie ca eu să vorbesc, ci trebuie ca şi pietrele şi lemnele să ia voce şi să proclame acest adevăr. Fiindcă marele Hrisostom a ştiut atât de bine arta retoricii şi atâta a jucat-o pe degete, după proverb, încât şi retorii secolului antic, şi retorii veacului contemporan, toţi mărturisesc, cu o gură, că Hrisostom a vorbit superior faţă de toată arta retoricii ce s-a aflat la oameni. De aceea, după scriitorul Anonim, Libaniu, acel retor antic şi celebru al Grecilor, cu toate că era duşman al credinţei, a declarat fără ruşine în faţa lui Iulian Apostatul că Ioan depăşeşte în retorică şi înţelepciune şi pe Demostene, cel mai mare retor, şi pe Platon, cel mai înţelept. Senieris, noul retor renumit al Italienilor, nu se ruşinează să-l numească în multe locuri al didahiilor lui pe Hrisostom cu aceste cuvinte: „moe ambucatore, adică retorul meu propriu”.

În interpretarea Sfintelor Scripturi, atât de mult a reuşit Gură de Aur, încât l-a depăşit şi pe Grigore Teologul. De aceea, scriitorul Anonim scrie că Teodosie, marele împărat, l-a rugat pe Grigore Teologul să interpreteze Sfânta Evanghelie, iar el a şi încercat să o interpreteze. Găsindu-se în nedumerire şi rugându-L pe Dumnezeu să-l informeze dacă interpretarea ce o face este corectă, a auzit de la Dumnezeu o voce spunându-i: „Nici ţie şi nici altcuiva nu i s-a dat aceasta, ci numai lui Ioan al Antiohiei”.

O dovadă a retoricii şi a înţelepciunii dumnezeieşti legate de Scripturi a lui Hrisostom sunt şi ucenicii lui minunaţi, Teodorit de Cyr, marele Nil, Isidor Peluziotul, Proclu de Constantinopol şi Sfântul Marcu Ascetul. Însă nici unul dintre aceştia n-a putut să-şi ajungă dascălul, de aceea Sfântul Proclu i-a spus lui Gheorghe de Alexandria acestea: „Aşa sunt eu faţă de fericitul Ioan, tocmai precum izvorul faţă de mare şi pârâul faţă de râu”.

De aceea, în fiecare didahie pe care a făcut-o Sfântul, auzind poporul acea limbă de aur şi retorică şi nesuportând bucuria, de multe ori băteau din palme sub amvon, aşa cum în multe locuri o spune Hrisostom. Şi scriitorul Anonim relatează că odată, când se făcea litania în Constantinopol, a rostit pe drum optsprezece discursuri pe nepregătite, acea gură preaaurită. Atâta uşurinţă avea de a vorbi de trei ori fericitul! De aceea nici nu au număr cele câte le-a scris.

Să-l numim pe Hrisostom prietenul desăvârşit şi autentic al Născătoarei de Dumnezeu? Da, şi de aceasta s-a învrednicit, fiindcă citim la scriitorul Anonim că, aflându-se Sfântul în Constantinopol, acolo unde s-a rugat toată noaptea afară, aşa cum era, treaz, a văzut-o pe Preasfânta Născătoare, care a venit la el cu o lumină strălucitoare, având în jur mulţime de bărbaţi şi femei. Atunci Aceea i-a spus cu o voce veselă şi melodică: „Ioane, slujitorul Fiului meu şi Dumnezeu, bine te-ai ostenit cu nevoinţa ascezei, bine ai păstorit turma, dar să te îmbărbătezi încă şi să fii puternic. Fiindcă te aşteaptă drum martiric şi se deschide în faţa ta stadionul atletic cu dureri şi ispite felurite, ca să se vădească încercarea ta şi pe pământ, şi-n cer. Încercarea ta de până acum e cunoscută numai de Dumnezeu. Să se veselească şi să se bucure duhul tău, fiindcă pentru tine s-a pus deoparte în cer o bucurie pe măsură cu întristările tale”.

De îndată ce a auzit acestea, Sfântul a căzut la pământ şi cu bucurie şi lacrimi a spus acele cuvinte ale Elisabetei: „Şi de unde mie aceasta, să vină la mine Maica Domnului meu?” (Lc 1, 43). Acel loc unde a stat Preasfânta a devenit după aceea o grădină şi ierburile acelei grădini făceau minuni şi vindecări acelora ce le cumpărau.

9. Schimbarea minunată a Sfântului Chiril

Cum să trec cu vederea şi altă vedenie pe care o relatează scriitorul Anonim însuşi?

Sfântul Chiril al Alexandriei, avându-l unchi pe Teofil, duşmanul lui Hrisostom, şi din cauză că era influenţat de el şi de necunoaşterea adevărului, se exprima nefavorabil împotriva lui Hrisostom. Chiar dacă era sfânt, ca om ce era, omenescul suferea. Odată, o vede în vedenie pe Născătoarea de Dumnezeu împreună cu Hrisostom, conversând între ei într-un loc foarte luminat şi frumos; văzându-i, şi el a cerut să meargă aproape de ei, dar Sfântul Hrisostom l-a certat şi l-a împiedicat. Atunci, aude vocea Născătoarei de Dumnezeu zicând către Hrisostom: „Iartă-l de dragul meu, fiindcă a lucrat mult pentru mine şi l-a învins pe mândrul Nestorie, şi pe mine m-a proclamat Născătoare de Dumnezeu; din necunoştinţă a avut o părere rea despre tine; va dobândi o cunoaştere conştientă”. De aceea, de îndată ce s-a trezit, Sfântul Chiril a devenit prieten desăvârşit al lui Hrisostom şi l-a lăudat şi a ţinut discursuri elogiatoare despre el şi a scris viaţa lui pe etape. Pe acestea le-a găsit mai târziu Gheorghe de Alexandria şi de la ele a scris viaţa lui. Şi zic adevărul, de câte ori mă gândesc la această vedenie, rămân uimit şi extaziat şi înţeleg câtă măreţie are părintele nostru, Sfântul Hrisostom, fiindcă văd cum Maica Domnului, Împărăteasa cerului şi a pământului, mijloceşte la Hrisostom şi, într-un oarecare mod, îl roagă să-l ierte pe Sfântul Chiril, de dragul ei. „Iartă-l de dragul meu!” Ce slavă! Ce cinste! Ce măreţie a lui Hrisostom!

Cum altfel vreţi să-l numim pe Hrisostom, taumaturg? Da, fiindcă atât de bogată s-a dat de către Dumnezeu harisma minunilor moaştelor lui Hrisostom, încât toţi în comun să-l numim Ioan, făcătorul de minuni, după scriitorul Anonim, aşa cum l-au numit pe Grigorie de Neocezareea, taumaturgul.

Să-l numim milostiv? Desigur. Leon înţeleptul scrie că pentru îndurarea şi mila exagerată ce a arătat-o săracilor şi celor ce-au avut nevoie, Hrisostom a fost supranumit Ioan al milosteniei.

Să-l numim predicatorul pocăinţei? Şi cine ar putea să o nege? Atât de multă putere a avut cuvântul lui Hrisostom în a-i atrage pe păcătoşi la pocăinţă, încât orice păcătos ce auzea învăţătura lui era imposibil să nu se pocăiască şi să nu-şi schimbe viaţa. Dar şi acum, şi până la sfârşitul lumii, Hrisostom nu încetează să propovăduiască pocăinţa tuturor, prin scrierile lui preaînţelepte, să ofere lui Hristos mii de pocăiţi şi să umple Paradisul cu cei mântuiţi. De acee,a pe bună dreptate era numit, conform cu Gheorghe, Ioan al pocăinţei.

Dar ce este ceea ce fac? Eu, dorind să-l elogiez pe Hrisostom, mă asemăn cu unul ce vrea să golească marea cu lingura sau să măsoare lăţimea pământului cu palma lui. De aceea, să limitez elogiile Sfântului meu de aur, şi să zic numai câteva morale şi astfel să închei.

10. Îndemnuri morale ale Sfântului Nicodim

Fraţilor, sărbătorile Sfinţilor nu se fac pentru nici un alt scop, decât ca să se adune creştinii la acestea şi să audă izbânzile sfinţilor sărbătoriţi şi după puterea lor să-i imite şi ei, şi aşa să dobândească evlavie în sufletul lor şi îndreptarea şi acrivia în viaţa lor. Astfel ne învaţă limba preaaurită a lui Hrisostom: „Sărbătoarea este dovada lucrărilor bune, evlavia sufletului, acrivia modului de viaţă” (La 1 Corinteni).

Deci şi noi, care ne-am adunat azi aici ca să-l sărbătorim pe marele Hrisostom, să imităm, după putere, şi lucrările lui Hrisostom; şi să auzim ce învăţături aurite şi curgătoare de miere ne face:

Să ne pocăim zilnic în faţa lui Dumnezeu pentru greşelile ce le facem cu lucrul şi cu cuvântul şi cu cugetul, şi să luăm cu desăvârşire hotărârea să nu mai săvârşim altă dată păcatul. Aşa ne învaţă Hrisostom: „Pocăinţa e faptul de a nu mai săvârşi aceleaşi, fiindcă cel care face aceleaşi se aseamănă cu câinele ce se întoarce la vărsătura lui. Trebuie, deci, să ne depărtăm şi prin fapte, şi prin gânduri de cele ce-am îndrăznit. Şi după ce ne-am îndepărtat, să atacăm rănile cu medicamente opuse păcatelor, precum, de exemplu, spun: ai furat şi te-ai lăcomit? – îndepărtează-te de furt şi pune rănii tale milostenia; te-ai desfrânat? îndepărtează-te de desfrâu şi pune pe rană curăţenia; ai vorbit urât despre fratele tău? l-ai păgubit? încetează să-l mai acuzi şi pune înţelepciunea; şi la fiecare din păcatele noastre aşa să facem”.

Să fim răbdători în toate întristările ce ne vin, fie de la demoni, fie de la oameni, fie de la boala fizică a trupului. Şi să mulţumim întotdeauna lui Dumnezeu pentru toate câte ni se întâmplă, fie bune, fie rele, fiindcă şi Sfântul Hrisostom a răbdat cu bucurie exilurile prin care a trecut şi relele întristătoare şi suferinţele în exiluri; şi în toate a mulţumit lui Dumnezeu, obişnuind să zică mereu cuvântul vrednic de pomenit: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate; fiindcă nu voi înceta să spun aceasta în toate câte mi se întâmplă” (Epistola 11 către Olimpiada). Şi spunând acest ultim cuvânt, şi-a încredinţat sfântul lui suflet, conform cu Leon înţeleptul.

Să ne luptăm să fim feciorelnici şi înţelepţi nu numai cu gura, dar şi cu sufletul, nelăsând mintea noastră să se îndulcească cu cugete ruşinoase şi trupeşti.

Aceasta este adevărata feciorie după Hrisostom: „Fecioara trebuie să fie curată nu numai cu gura, dar şi cu sufletul, dacă urmăreşte să-L întâmpine pe Mirele Sfânt”. Şi iarăşi, „condiţia fecioriei e să fie sfântă şi în suflet, şi în trup” (Cuvânt despre feciorie). De multe ori e feciorelnic cineva cu trupul, dar cu sufletul şi cu cugetele desfrânează şi săvârşeşte adulter.

Lângă feciorie, să avem şi milostenia, fiindcă dacă are cineva fecioria, însă este nemilostiv către săraci, cu nimic nu se foloseşte, ci rămâne în afara împărăţiei cerurilor, precum au păţit şi cele cinci fecioare nebune. Astfel certifică şi Sfântul Hrisostom, spunând: „Priveşte cât de mare este fecioria! Însă când are ca soră a ei milostenia, nimic înspăimântător nu le poate învinge. Astfel, fecioria, asociată cu milostenia, e superioară tuturor. Cele cinci fecioare nebune n-au intrat înăuntru, fiindcă împreună cu fecioria n-au avut şi milostenia”.

Să urâm cu toată inima iubirea de arginţi şi neîndurarea. Fiindcă pe cei ce o singură dată se înrobesc de ea, îi face să nu vadă, să nu audă, să nu aibă conştiinţă, nici să caute mântuirea lor, precum învaţă şi sfântul nostru de aur: „E înspăimântător lucru iubirea de arginţi! Înspăimântător! Distruge şi ochii, şi urechile; îi face pe oameni mai răi decât fiarele; nu lasă nici conştiinţă, nici prietenie, nici comunicare; nici nu permite să înţelegem mântuirea sufletului nostru; ci de toate ne îndepărtează, şi pe câţi îi cuprinde îi face robii ei, ca şi cum ar fi tiranul cel mai dur” (Omilia 65 la Ioan).

Să urâm mândria şi să avem smerenia în sufletul nostru; fiindcă fără smerenie e imposibil să ne mântuim, după Hrisostom, care zice: „Nimic nu e egal cu smerenia; de aceea şi Fericirile Iisus le-a început de aici, ca să pună o temelie solidă şi piedestalul marelui edificiu. Astfel, a pus prima smerenia, fiindcă nimeni nu se poate mântui fără ea” (Omilia 33 la Ioan).

Şi mai întâi de toate să încercăm să avem iubire către fraţii noştri, fiindcă iubirea e capul tuturor bunurilor, fiindcă iubirea e mai mare şi decât martiriul şi fiindcă fără iubire, toate virtuţile sunt zadarnice.

Aşa hotărăsc buzele de aur ale lui Hrisostom: „Faţă de iubire nimic nu există mai mare, nici egal, nici martiriul însuşi, care e capul tuturor bunurilor. Şi cum? Ascultă. Iubirea fără martiriu îl face pe cineva ucenicul lui Hristos; martiriul însă, fără iubire, nu poate face aceasta” (Cuvânt la martirul Roman).

Şi din nou interpretează acea maximă a lui Pavel, care zice: „Să avem mai întâi de toate iubirea, care e legătura desăvârşirii. Pe toate aceasta le leagă. Orice bun vei spune, când aceasta e absentă, nu e nimic, fiindcă oricâte realizări ar avea cineva, toate sunt zadarnice dacă nu există iubire” (Cuvânt 8 către Coloseni).

11. Triumful lui Hrisostom

Hrisostome, fericite şi preafericite Părinte,

Noul vas al alegerii, după îngerul ce i-a apărut lui Flavian;

Mare dascăl al lumii, după Inochentie;

Om de trei ori fericit, după Fotie;

Învăţător al Bisericii, după Sinodul 6 Ecumenic;

Noul Ioan Botezătorul şi noul Ioan Teologul, după Teodorit şi Ioan de Euhaito;

Înţeleptul Bisericii şi păstorul ce-şi iubeşte oile lui, după Gheorghe de Alexandria;

Imitatorul şi chezaşul milostivirii dumnezeieşti, după Leon cel înţelept;

Omul adevărat al lui Dumnezeu şi predicatorul autentic al pocăinţei, după Simeon Metafrastul;

Gura lui Dumnezeu, după scriitorul Anonim;

Gura lui Hristos şi gura lui Pavel, după cugetarea aceea faimoasă şi maxima comună, care zice: „Gura lui Pavel e gura lui Hristos. Gura lui Hrisostom e gura lui Hristos şi a lui Pavel”.

Pentru mine, Nicodim, eşti dascălul dascălilor, fiindcă precum pictorii împodobesc lemnele şi pietrele şi icoanele cu aur şi precum aurarii fac frumoasă arama şi argintul împodobindu-le cu aur, astfel şi toţi dascălii mai tineri în general împodobesc şi înfrumuseţează cuvintele şi arama lor, pietrele şi lemnele (adică scrierile lor neimportante şi ieftine) cu învăţăturile tale preaaurite.

Primeşte, te rugăm, elogiul neînsemant ce ţi-l oferim, precum a primit Domnul cei doi bani ai văduvei. Da, ştim că acesta e mult inferior faţă de laudele ce ţi se cuvin, dar şi aceasta o ştim, că atât astronomii, cât şi geografii, pe o mică hârtie descriu lăţimea aproape infinită a cerului şi măsura nemăsurabilă a întregului glob pământesc. Şi gravorii pietrelor sculptează de multe ori într-o piatră de inel foarte mică trupurile mari ale Giganţilor.

Te rugăm, în viaţa prezentă, păzeşte-ne pe noi de orice daună a duşmanilor văzuţi. În viaţa viitoare, învredniceşte-ne pe noi de Împărăţia Cerească, cu mijlocirile tale şi cu Harul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia Îi aparţine slava şi stăpânirea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în veac. Amin.

(Citit de 19 ori)