Stresul tristeţii

By | 19/08/2015

teofan_mada_56Bunăstarea materială în general, dezvoltarea variată, progresul şi odihna îi încălzesc pe locuitorii oraşelor şi satelor ca un soare. „O dată ce omul dobândeşte o fericire materială, aceasta este confundată cu adevărul. O dată ce nu mai simte nici o grijă spirituală, el adoarme în confortul său şi aceasta este numită pace. O dată ce se opreşte, deoarece îi lipseşte curajul să facă un pas în plus, el declară că şi-a atins scopul. O dată ce se dăruieşte delirului politic, el declară că luptă pentru libertatea celor oprimaţi”[1]. Însă un nor întunecă sufletele oamenilor. În fiecare zi stresul îi însoţeşte pe mulţi şi nu îi lasă să se dăruiască bucuriei duhovniceşti.

Drama omului de azi ne aminteşte de eroul lui Eschile, prezicătorul prizonier, care, fără exagerare, se condamnă pe sine, devenind singur prizonier şi suferind. Lanţuri grele de edificii şi cuceriri îl leagă de stâncile goale ale izolării şi singurătăţii, tornade de patimi îl bat, iar păsările carnivore ale răutăţii îl fac să sângereze. Omul crede că prin coalizarea egocentrică se va salva, dar exact această egocentricitate este factorul nihilist.

Omul de azi este prizonier datorită febrei iubirii de arginţi, a câştigului uşor şi a escrocheriei perfide, combinată cu minciuna inteligentă, cu nedreptatea artistică şi cu violenţa discretă, dar şi cu senzualitatea nesăturată împreună cu exaltările ei fără control, precum şi cu fobiile multe ale indiferenţei, pesimismului şi nulităţii.

Trebuie să spunem că lucrurile sunt mai dificile pentru cei pentru care „Dumnezeu este încă mort”[2] şi care Îl înmormântează, fără să controlăm şi să contravenim limitele sfinte ale libertăţii. Important este dacă împreună cu Dumnezeu s-a îndepărtat din viaţa noastră caracterul frumuseţii, al adevărului şi al dreptăţii. Aceasta duce la naşterea unui caracter nepotrivit şi a ateismului, iar marea tragedie a sa este sursa tristeţii stresului.

Pentru I. Kant, caracterul este elementul ideal al existenţei umane. Caracterul se distinge de patimă. Caracterul fără Dumnezeu este în esenţă inexistent. Starea morală generală alimentează continuu ispita stresului. Manifestările câtorva oameni, formarea unui ansamblu social oglindesc o situaţie improprie care surprinde pe fiecare gânditor şi încearcă să îndepărteze demonul disperării.

Astăzi, omul duhovnicesc se află sub o ameninţare continuă. Este crucial încercat şi ameninţat să fie condus către peripeţia tăcerii sau peripeţia relaţiilor strânse şi a compromisului putred. Desigur, rezistenţă nu înseamnă numai constatare, ci şi mod şi artă şi metodă, despre care, bineînţeles, nu vom vorbi noi aici. Inactivitatea generală micşorează continuu numărul oamenilor duhovniceşti. Faptele a căror putere a fost considerată temporară şi-au denaturat convingerile.

Excitarea îmbogăţirii şi a plăcerilor, ca o presiune grea, au adus obiecţiuni şi situaţii stresante. Trecerea totală de la religios la laic a alungat curajul sau a adus impertinenţa, a ofilit simplitatea şi a condus la venerarea verbalismului, iar elementul entuziasmant al unei vieţi adevărate şi liniştite a fost înlocuit cu elementul turbulent, gălăgios şi cu multe griji al unei vieţi fără sărbătoare, mediocră, banală, plângăreaţă şi bolnavă.

Alunecarea hedonismului, eudemonismului[3], mecanicismul chinuitor, faptele compromisurilor inumane îi conduc gâfâind pe oameni spre ţeluri exagerate, supunându-i la nişte situaţii de vid aparţinând unei vieţi cu totul necunoscută tradiţiei ortodoxe dăruitoare de viaţă. Fără a dori deloc a lua locul unui predicator arzător, care face observaţie tuturor din siguranţa amvonului înalt, doresc să mai fac câteva constatări introductive pe care sigur le-aţi discutat şi la care vă gândiţi. Scriitorul de azi nu aduce cu el din Universităţi renumite şi de la comunităţile ortodoxe din multe locuri ale lumii pentru comunitatea dumneavoastră originalitatea frumoasă adesea cerută, ci doreşte să se asimileze gânduri simple care rămân actuale, rămân cauza şi efectul, pretextul şi cauza, conform sfântului Maxim Mărturisitorul, marele teolog şi filosof bizantin.

Smintirea şi rătăcirea omului contemporan în egocentrism şi iubire de sine îi mărginesc vederea existenţei la smerenia hipsometrică. Filantropia bogaţilor devine adesea demonstrativă şi lipsită de har, ironizând în esenţă nefericirea. Individualismul i-a făcut pe oameni duri. Amintesc de alte locuri şi epoci. Puşkin a scris că voi fi iubit de poporul meu mult timp deoarece am elogiat la un barbar libertatea şi am predicat iubirea celor nefericiţi. Gogol ironiza cu umor nedreptatea socială. Turghienev avertizează în cea ce priveşte absenţa admirabilului comportament social. Prorocul şi profetul Dostoievski susţinea cu patimă libertatea şi pocăirea săracilor şi a nevoiaşilor.

Viaţa de astăzi ascunde multă nefericire. Pe psihologi îi surprinde continuu penuria bunăstării materiale. Tinerii sunt suferinzi fără suferinţă, înfricoşaţi şi nervoşi, agitaţi şi plictisiţi. O ceaţă acoperă relaţiile interpersonale, care nu lasă să se privească în ochi prietenii şi rudele. Prin urmare, se naşte întrebarea firească: merită ca cineva să se lupte pentru desăvârşirea unui mod de viaţă care conduce la izolare şi stres? De ce să ne mărim averea şi confortul, puterea şi slava, dacă lupta se transformă în stres mare? Originalitatea curiozităţii umane este chemată să-şi schimbe direcţia. „Tot ce este obstacol în înnobilarea sufletească este de la cel viclean, chiar dacă fascinează şi străluceşte. Nu se naşte virtutea, iar lumea nu va avea durată mare. Moştenirea noastră va fi un stres bogat şi nesfârşit?”[4]

Chiar dacă s-au înmulţit uniunile filantropice, dragostea multora s-a răcit. Pacea circulă înarmată în Balcani[5], Afganistan şi Irak. Filosofi fără înţelepciune, bogaţi săraci, politicieni fără scrupule, eticieni fără morală, intelectuali stupizi, creştini fără iubire se înmulţesc periculos. Astfel, se creează instabilitate, nelinişte, aritmie şi tulburare. Se discută cele trecătoare, sunt indicate improvizaţiile, se publică cele nefireşti, se iubeşte vulgaritatea şi senzaţionalul. Depravarea, decadenţa, obscuritatea, improvizaţia, transferul, amânarea fac de neapropiat fericirea desăvârşită.

Dar încă există spaţiu pentru optimism şi loc pentru nădejde. Lumina fericirii nu s-a stins în interiorul vieţii împrăştiate a cetăţenilor îmbulziţi. Nădejdea făcătoare de minuni vindecă boli grave, pe cei duri îi îmblânzeşte, pe cei imperfecţi îi transformă, pe cei sinceri îi face curajoşi, pe cei neliniştiţi îi calmează.

Oricum, din interiorul anulării zilnice a speranţelor, al eşecurilor nedorite şi subite, al surprizelor tragice, credinciosul inteligent creează apărare antistres, nu se supără indignat chiar dacă observă distrugerea planurilor lui frumoase. Şi rămâne un matur ce speră, calm şi afectuos, liniştit şi nefricos, chiar dacă stresul îi îngreunează mintea curată şi somnul dulce, sentimentele şi sensibilităţile.

Stresul îl face pe om subiectul unui zbucium prelungit, al unei frici ascunse, al unei continue împrăştieri şi al unui gol nesatisfăcut, care îl infectează şi îl supun unui martiriu neîntrerupt. Omul cu stres este simpatic deoarece este suferind. Bineînţeles că nu este permis să ne comportăm cu el cu milă, pentru că mila nu este permisă la nimeni în societatea de astăzi, când lumea a devenit o junglă. Sigur că există un procentaj de răspundere din partea lui, iar gradul său de inteligenţă şi politeţea noastră ne dă dreptul la dialog, dar nu ca dascăli, vindecători şi apreciatori, ci ca „fraţi şi prieteni”.

Omul cu stres se lasă antrenat în adoptarea unui comportament tulburător ce îi provoacă nelinişte şi deranj. Arta, ştiinţa, istoria, teologia sunt chemate să se ocupe cu victimele bolii secolului nostru şi nu pot şi nu trebuie să le ocolească. Cum am putea interpreta exact fenomenul plictiselii lumii comode de astăzi? Şi românul deja a devenit prizonier aceloraşi angrenaje. Face ceva ce nu i se potriveşte. Românul întotdeauna a avut o tendinţă înnăscută către libertate chiar dacă a fost sărac material, dar a fost bogat spiritual. Eroii istoriei româneşti, sfinţii din sinaxarul nostru, eroii din poveşti, din mitologie, din literatură, fără bineînţeles a se identifica, au un alt suflu, un alt aer, o ardoare pentru viaţă, nu aduc mirosul duhorii, al bolii şi mizeriei.

Bisericile, mănăstirile, schiturile şi hramurile nu îl lasă pe om în fumul gândurilor ce iau naştere într-un birou închis. Anturajul, vorba, aniversările, cântecele şi dansurile populare, psalmii, bocetele, pelerinajele, icoanele, darurile nu erau ciudăţeniile unor oameni buni şi simpli, ci ţintuirile singurătăţii şi deschiderile largi spre Dumnezeu şi om. Acei oameni nu cunoşteau singurătatea dură, stresul de azi. Pentru că, deşi în trecut problemele erau mai mari, singurătatea nu era la apogeul ce aduce stresul trist şi nu te lasă să te bucuri nici de bucurie.

Un călugăr care este incapabil să se compromită cu realitatea existentă, datorită poruncilor evanghelice, pleacă spre liniştea din pustiu, înfăţişând faptul că ceea ce noi considerăm a fi progres nu este, de fapt, din moment ce nu dă confortul psihic şi sufletesc dorit. Deci lumea nu este cu adevărat progresivă, ci ipocrită şi nedreaptă. Astfel, monahul se simte în lume stânjenit, controlând prin simpla sa prezenţă deşertăciunea şi aroganţa lumii. În interiorul lumii convenţionale, oamenii sunt surprinşi de prezenţa unui călugăr de parcă ar fi prost sau nebun. Simplitatea sau nebunia monahului se află în faptul că nu se odihneşte în viaţa dulce şi poartă în fiecare zi aceleaşi haine negre. Tăcerea sa controlează tainic marea şi goala flecăreală a zilelor noastre.

Fără bombăneala inspectorului ce se învârte continuu şi nu ajută la siguranţa, cumpătarea, distincţia şi consolarea oamenilor, să colaborăm pentru pocăirea adevărată şi folositoare. Mănăstirile de la noi, de la Sfântul Munte, din toată Grecia, Rusia, Serbia, din Europa Apuseană şi din America, ca un spaţiu de lucru al virtuţii, cotizează mult la liniştea cea bună a luptei spre destindere. Sfântul Munte Athos ar fi putut să transporte cu grijă clima temperată a unei tradiţii cu fervenţă vie, care de o mie de ani păzeşte cu afecţiune, care s-a născut cu destul de mult timp înainte şi care aduce caracteristicile vieţii cu har, ale spiritualităţii sfinţilor părinţi, îndepărtând rapid orice ispită de stres şi orice pericol.

Oamenii smereniei, ai practicii şi ai virtuţii, care înlocuiesc mii de pagini de carte, nu au ce face cu bucuria lor, nu au timp să se odihnească, prin efort se odihnesc iar modul şi atitudinea lor de viaţă înfăţişează faptul că ştiu foarte bine ce fac şi ce caută, în aşa fel încât probabil stresul le este necunoscut. Falsa smerenie – cea care pretinde că viaţa interioară trebuie să rămână secretă şi că faptele creştinului nu îi privesc pe ceilalţi – este de fapt o ipocrizie: lumina interioară a harului trebuie să strălucească!

Există întotdeauna o umilinţă falsă sau o ipocrizie a creştinilor ce îi determină să spună că faptele lor nu-i interesează pe oameni. În realitate, Pavel, de pildă, ne aminteşte că oamenii au ochii fixaţi asupra noastră. Să fim siguri că şi „într-o societate necreştină fiecare faptă a creştinului este observată, judecată, analizată”[6]. Noi suntem cei vinovaţi dacă din cauza purtărilor noastre, numele lui Hristos este dispreţuit printre necreştini. Revelaţia dumnezeiască nu este neutră. Nici Evanghelia.

Calmul şi seninătatea provin din smerenie, care înfloreşte în taină şi simplitate. O viaţă complexă şi turbulentă, ce are ca scop doar preocuparea cu materia, este firesc să aibă consecinţa de a nu odihni niciodată sufletul. Şi astăzi există Părinți care se luptă din răsputeri pentru stresurile celor mulţi, care se obosesc pentru a se odihni alţii, care se roagă pentru cei ce nu se roagă, care veghează benevol atunci când alţii nu dorm involuntar, care împlinesc mai multe decât spun, care dau pomană fără să aspire la nimic, care se mişcă smerit şi fără să se plângă, omiţând, făcându-se că nu cunosc şi nu văd, fără pretenţii de la nimeni şi chiar comportându-se dur numai cu sinele lor. Nu cumva la un moment dat ar fi trebuit să ne preocupe şi această dimensiune? Nu cumva ar fi fost de folos o limitare de sine, o concentrare de sine şi cunoaştere de sine care să ducă la o mai bună cunoaştere a fratelui şi a lui Dumnezeu şi la tăierea rădăcinilor nervilor adânci ai stresului? Nu cumva liniştea din „pustiul” mănăstirilor are altceva să ofere pustiului ecvestru al marilor oraşe cu atâtea reţete de medicamente care nu mai sunt eficiente?

Fără cârjele mizeriei sau ale aroganţei, cu toată nobleţea demnităţii unice a adevăratei persoane umane irepetabile, suntem întotdeauna chemaţi, sfătuiţi să stăm în picioare cu optimism, înaintând sigur, refuzând continuu cele în plus şi improvizate. Sοfronie, un mare părinte Aghiorit, transmitea o pace inefabilă. Întâlnirea cu el ducea la o bucurie spontană, la binecuvântare şi evlavie. Era un om cu adevărat al lui Dumnezeu, înţelept, serios, demn, nobil, smerit, simplu, fermecător şi creştin. Trăia fericirea nepătimirii, a rugăciunii, a seninătăţii. Ani de-a rândul lumea îi depozita greutăţile ei şi în special stresul ei. Fără să se gîrbovească sub ele, le ridica, transformând durerea în rugăciune înlăcrimată. Parcurgând secolul XX, ne mângâie aceşti părinţi ce formează sursă de lumină şi bucurie.

„În tinereţea sa, marele duhovnic Sofronie a trecut prin multe ambiguităţi şi chinuri, dar nu a întârziat să se echilibreze, îndepărtând fiecare josnicie supărătoare, frică şi teamă. S-a dăruit cu totul şi L-a câştigat pe Dumnezeu. S-a închis într-o chilie monahală şi a început să se elibereze. Scrie într-un mod caracteristic: Când începe să se dezvolte în mine principiul persoanei, atunci şi dacă m-aş afla în orice închisoare, sunt deja liber în duh, în interiorul spaţiului infinit al lumii create. Atunci omul nu vede cea ce este în exterior, ci trăieşte cea ce este în interior. Dar limba omenească este incapabilă să determine natura acestei teorii a abisurilor infinite”[7].

Marea tragedie a stresului omului modern îşi are rădăcinile în adâncul istoriei. Filosofii şi teologii, sociologii şi scriitorii se întreabă, cugetând mult, cum a făcut Dumnezeu o astfel de lume în care intensitatea suferinţei este adesea într-o exaltare inefabilă şi într-un paroxism de neridicat, de la acea cumplită după-amiază din Edenul lui Adam. Singur, cu slăbiciuni, gârbovit, izolat, sărac, bolnav, orfan, pierdut, omul de mii de ani urcă şi coboară, caută mântuirea, liniştea sufletească, fericirea. Simpatia şi suferinţa, iubirea şi solidaritatea acompaniază ieşirile din singurătate ale oamenilor care vin să-şi asume, să prevină şi să-L primească pe Hristos Însuşi, pentru ca Golgota să aducă Învierea.

Omul este responsabil de izolarea sa şi desigur suntem cu toţii responsabili de situaţia lui; Singurul care nu este vinovat este Hristos, care Se jertfeşte pentru mântuirea tuturor, care a venit fără păcate deși a asumat păcatele noastre de la Getsimani la Golgota. Un chip al înstrăinării de sine este chiar acela al libertăţii pe care o oferă societatea. Libertatea are loc atunci prin ideologie, evaziune şi vis. Or, tocmai societatea însăşi este cea care dă mijloacele acestei libertăţi, şi care sunt toate mijloacele de compensaţie: plăceri, vacanţe, sport, televiziune pe de-o parte, iar pe de altă parte teoriile politice, economice, obiectivele exaltante propuse de Stat pentru grandoarea naţiunii sau independenţa naţională sau fericirea indivizilor, decolonizarea, lupta contra imperialismului, violenţei etc., sau încă demonstraţia rezonabilă şi deschisă care îmi este oferită, cum că sunt cu adevărat om liber, graţie democraţiei, ridicării nivelului de trai, posibilităţii călătoriilor şi universalităţii culturii şi informaţiei mele. Iată cele trei mari orientări ale societăţii pentru ca să-mi evite suferinţa de a mă descoperi alienat[8].

În interiorul Bisericii învăţăm răbdarea întru necazuri şi ispite. Această educaţie ne maturizează, înfrumuseţându-ne şi miluindu-ne, pentru a deveni îngăduitori şi miluitori cu ceilalţi. Din amănuntele de zi cu zi suntem conduşi spre măreţia transcendenţei şi dobândirea unei alte vederi, deschisă dincolo de vedere şi fenomene, pentru ceea ce a fost creat omul şi nu pentru ceea ce este sau provizoriu a devenit. Aşa-numitele relaţii interpersonale, care foarte des sunt principalul motiv al necazurilor şi distanţării, iau astfel o dimensiune nouă pentru a nu ne anchiloza piedici trecătoare a nu ne îngrădi în întuneric şi ger. Încă se creează zâmbete ironice, stânjeneală, dezgust şi atac la greşelile clericilor când se vorbeşte despre Hristos în afara Bisericii. Fără să ne extindem în interpretări şi analize, vom spune doar că numai aceste reacţii reprezintă un mare necaz.

Dumnezeul inocent este condamnat de acolitul credincios al lui Adam în vremea noastră, iar aceasta se consideră soluţie, succes şi realizare. Voi lăsa subiectul necomentat, deoarece cunosc cât regretă amabilitatea dumneavoastră şi nu fiindcă mi-e frică că voi fi acuzat ca susţinând ceva pentru care nu am justificare.

Să ne luptăm pentru a vedea din nou viaţa şi lumea. Omul câştigă cu viteza cu care aleargă vertijul zădărniciei şi faptele amare, care sunt imposibil de evitat şi care îl supun în întregime necazului adânc al stresului. Să aşteptăm şi să suferim fără nici o vorbă necazurile, fără invidie, pentru a nu pierde prin necazuri adevărata persoană umană, ce are dorinţa de desăvârşire. Nu cumva să urâm din interiorul confuziei persoana umană dumnezeiască şi să ne facem viaţa de nesuportat. Sfântul Ioan Gură de Aur opinează că laicii se vor mântui prin milostenie, în sensul larg al cuvântului. Iar în altă parte continuă: să urăşti păcatul, dar nu-l urî pe păcătos. Cu ajutorul lui Dumnezeu, Care întăreşte dispoziţia şi intenţia, toate cele imposibile se realizează.

Fără să fiu smerit, mărturisesc că nu aduc în bagajele mele lucruri importante pentru a vi le arăta şi a le admira dumneavoastră. Vă rog să suportaţi încă un pic un hamal bizar, care aduce daruri străine, oricum antice şi foarte preţioase, cu înţelepciunea, experienţa şi cunoştinţele Sfinţilor Părinţi, cu speranţa ascunsă a scriitorului, nu cumva cineva, într-un fel, să înceapă să găsească marginea ghemului său încurcat, care îl face să se supere şi să fie supus la grea încercare de stres.

În ciuda multor succese, epoca noastră mândră nu a reuşit la sfârşitul unui mileniu să ofere pacea permanentă şi bucuria nădejdii. Astfel, oamenii urcă mândri şi cad disperaţi, păstrându-se în autarhia egoismului. „Cu cât societatea va exalta mai mult grandoarea omului, cu atât vom vedea mai mulţi oameni alienaţi, robiţi, închişi, torturaţi. Umanismul face culcuşul antiomenescului…Niciodată nu au fost mai oprimaţi oamenii ca în societăţile care plasau omul în vârful valorilor şi care exaltau măreţia omului, făcând dintr-însul măsura tuturor lucrurilor”[9].

Umanismul autonom, nihilist şi ieftin denaturează tradiția creștină, care accentuează practica, abstinenţa şi smerenia şi dă nădejdea sigură a desăvârşirii, centrând omul pe dobândirea sfințeniei. Nu mai există dorinţa desăvârşirii şi chiar se interpretează greşit, considerându-se irealizabilă sau faptă mândră.

Nu vom comenta ce se consideră astăzi viaţă duhovnicească şi unde se orientează dinamismul sârguinţei şi al sensibilităţii şi unde se risipeşte originalitatea şi curajul. Nerăbdarea în primă istanță şi dificultatea vădită îl condamnă pe om spre siguranţa unui cost câştigat care în curând aduce cunoscutul stres al rutinei, trândăviei, singurătăţii şi izolării. Scrierile Sfinţilor Părinţi insistă să accentueze discret şi special că dacă nu dă cineva sânge, nu va primi duh. Biruinţele vin întotdeauna după nevoințe.

imagine_71Nu trebuie să spunem că lupta pentru îndepărtarea stresului din viaţa noastră nu este istovitoare. Să acceptăm oricare situaţie a noastră şi să nu învinuim continuu pe ceilalţi. Să mărturisim înfrângerea noastră şi să avem grijă cum ne exprimăm. Amabilitatea este prima treaptă a spiritualităţii, spunea un contemporan duhovnic aghiorit. Haideţi să începem un dialog mic şi cu cei pe care i-am respins cândva sau de curând.

Iubirea este întotdeauna smerită. Dragostea şi smerenia lovesc mortal stresul. Practica este obligatorie pentru maturitatea duhovnicească. De câteva ori, drumul ascetic conduce spre o formă de disperare. Cei care o cunosc relatează că este probabil o şansă mare, specială, care se numeşte privilegiul disperării. Atunci se iau, din interiorul părăsirii perfecte, hotărâri importante care de obicei ajung să fie foarte fructuoase.

Un credincios care ştie să se roage, dincolo de formulele sterile şi de datoria insipidă, se pocăieşte cu lacrimi în ochi şi se consideră pe sine responsabil pentru răul existent şi pentru toată tragedia lumii. Rugându-se, învinge impasul golului şi al stresului şi chiar al morţii cumplite. Simpatia sfinţilor care se roagă pentru univers creşte în faţa antipatiei oamenilor, dar oamenii îi fac pe sfinţi să le fie foarte milă, deoarece lasă lumina şi merg la întuneric. „Orice om căruia îi lipseşte sfinţenia este responsabil pentru întreaga dezordine a lumii”[10].

Lumina vine atunci când deschidem uşi şi ferestre care se deschid pe dinăuntru, unde noi înşine ne-am închis. Trebuie să dorim lumina cu adevărat şi cu insistenţă. Am învăţat şi ne-am obişnuit cu semi-lumina şi ezităm să privim în ochi lumina splendidă a soarelui. Este nevoie de putere şi sinceritate. Nimeni nu ne împiedică, dacă dorim, să ne expunem la soare. „Din interiorul luminii vom vedea clar natura lucrurilor. De exemplu, vom vedea că Dumnezeu este mai aproape de cei pe care ochiul nostru nu-i vede, de cei care nu sunt la modă, de smeriţi, de desconsideraţi, şi este destul de îndepărtat de cei cu stres, care în ultimă instanţă, trebuie să o spunem cu toată sinceritatea, iubesc într-un fel stresul, din moment ce cultivă cauzele şi pretextele lui”[11].

Funcţionând necondiţionat, legea duhovnicească îi pedepseşte pe scriitorii fără inspiraţie, pe teologii fără experienţă, care se mişcă fără bucurie interioară, care se trădează prin lucrările lor. Cei care cunosc şi iubesc liniştea sunt superiori, spune sfântul Isaac Sirul. Cel care are pace este cel care poate să dea. Altfel, stresul aduce tristeţea, iar tristeţea stresul. Un suflet cu trezvie are grijă şi învinge toate obstacolele, devotat fiind scopului său sfânt. Depăşeşte uşor dificultăţile, necazurile şi tristeţile care se ivesc la tot pasul, mergând spre îndeplinirea ţelului. În acest mod, vede diferit lumea instabilă, viclenia răului, stabilitatea perfidă a răului, pe cei puţini care scolastic se luptă pentru distrugerea planurilor sale, pentru a răci dragostea şi a se uni cu ei. Pe iubitorul liniştii, al blândeţii şi al seninătăţii, observaţiile de mai sus îl întristează, dar nu îl stresează.

Mândria duşmăneşte de moarte iubirea, cunoscuta mamă a stresului, ca patimă privată a păcii. Evanghelia, necunoscută chiar şi creştinilor, nu spune numai să luăm, dar şi să dăm, iar dacă ni se cere una, să dăm două. Şi nu numai să nu urâm, dar şi să îi iubim şi pe cei care ne duşmănesc şi să nu nedreptăţim, ci să îi ajutăm pe nedreptăţiţi. Bineînţeles, acestea astăzi nu sunt plăcute, când stresul se consideră stare naturală, iar creştinismul, ideologie care se epuizează în estetică. Preponderenţa creştinismului este asigurată de îndrăzneala de a nu putea urî pe nimeni şi niciodată, de a iubi pe toţi şi a trăi pentru alţii, sacrificându-te continuu şi împărţindu-te pentru toate. Astfel, la momentul oportun se scoate nervul stresului.

Iubirea creştină este întotdeauna reală. Fapta este teoria de bază. Deseori iubirea se exprimă fără cuvinte, este concretă şi nu generală sau abstractă. Dostoievski relatează că atunci când o femeie bogată l-a vizitat pe stareţul Zosima şi i-a spus: Eu îi iubesc pe toţi oamenii, dar pe sluga mea nu pot!, stareţul i-a răspuns: Pe nimeni nu iubeşti. „Eroii povestirilor desăvârşite ale lui Schiathiti Papadiamanti sunt oameni de sacrificiu, milostivi şi solidari. Eroii cretanului Kazantzakis nu au sentimentul adânc al sfintei iubiri, se luptă pentru dreptate, strigă, se zbat şi se stresează. Eroii lui Papadiamanti ne vor în Schiathos, iar cei lui Kazantzakis nu ne atrag în Creta”[12].

A nu iubi este o boală grea. Dragostea, conform apostolului Pavel, „rabdă îndelung, nu invidiază, nu se trufeşte, nu se îngâmfă, nu se poartă cu necuviinţă, nu-şi caută ale sale, nu se întărâtă, nu ţine în seamă răul, nu se bucură de nedreptate, ci de adevăr se bucură, pe toate le suferă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduieşte, pe toate le rabdă”[13].

Purtătorii acestui fel de iubire sunt sfinţii. Nu sunt relataţi de formulare care adesea îi prezintă pe acei care urmează ura şi răutatea. Literatura noastră descrie destule figuri întunecate ale realităţii de zi cu zi, cu îndrăzneală şi exactitate, iar stresul curge în paginile povestirilor, romanelor şi poeziilor. Bineînţeles, fiecare depune ceea ce are. Ceea ce observă exprimă. Nu mă refer la teologia sterilă şi la transformarea literaturii într-o predică tunătoare. Cu toată această dimensiune a lucrării lui N. G. Pentzikis, unde durerea, moartea, pesimismul, memoria galopantă şi descrierea cu amănunte au găsit cale de scăpare în scrierea sinaxarului.

Cauza tuturor răutăţilor este absenţa dragostei. Condamnările, defăimările, caliciile, înhăţările, intrigile, vicleniile, meschinăriile, frica, laşitatea, nedreptăţile, mărturiile false există din cauza lipsei de iubire. Ciudăţenia, răutatea, nerăbdarea şi neomenia colaborează sistematic pentru a aduce permanent stresul în suflet. De foarte devreme, marele predicator al secolelor, Sfântul Ioan Gură de Aur, spunea descriind şi această situaţie a creştinilor: Unul împotriva celuilalt să se revolte, unul să mănânce şi să sfâşie inima membrilor celuilalt, alţii pentru bani, alţii pentru slavă, alţii pur şi simplu şi fără vreun motiv să ridiculizeze şi să-şi bată joc, la care se adaugă numeroase traumatisme între ei, şi să văd mai mulţi morţi decât în timpul războiului, iar numele de creştin să nu mai aibă nici un sens, nu pot să mă gândesc la ceva mai lamentabil demn acestei tragedii.

Cred că vorbele grele de mai sus nu sunt retorice şi caracterizează bine epoca noastră. Absentând generozitatea sufletească, rămân represaliile, în aşa fel încât să domine pretutindeni arta războiului şi războaiele civile. În acest război bizar, ucigând te ucizi, rănind te răneşti. Nu lovi, zice sfântul Ioan Gură de Aur, pe cel lovit de patimi. Sănătatea va veni prin toleranţa discretă, cu iubirea dragostei, a adevărului şi a păcii.

Să nu se considere cele spuse un manual de sfaturi, ci o salutare din inimă a omului închis, înfricoşat şi stresat, care, cu toate dificultăţile, peripeţiile şi consecinţele drumului său, doreşte seninătatea. Ar fi o bucurie specială pentru mine dacă aş reuşi nu să vă conving, ci numai să vă fac să consideraţi faptul că săracul poate să se consoleze cu sărăcia lui, bogatul să aibă diferit siguranţa bogăţiei sale, dascălul să predea instruindu-se, funcţionarul să se bucure mai mult de patronul lui.

Nu vom scutura stresul răsturnând structurile societăţii. Nu ne vom linişti schimbând locuinţa, vehiculul, haina şi partenerul. Blândeţea şi gingăşia sunt aduse de conştiinţa liniştită, de relaţii sociale strânse şi de dialogul edificator. Cele mai rele sunt izolarea, implacabilitatea, neînţelegerea şi împărţirea. Cum să nu existe stres? Mândria şi invidia colaborează. Pacea în lume este în pericol şi acesta devine un motiv în plus de stres. Cu toate acestea rămânem împărţiţi. Bineînţeles, să condamni dezbinarea nu este de ajuns.

Trebuie să ne doară şi să ieşim din aşa numita carapace de siguranţă a individualismului. Să se creeze, să se reînnoiască şi reîncălzească prieteniile. Să pedepsim dezagregarea. Să dezvoltăm convenţii utile şi benefice şi să folosim medicamente cicatrizante cu dragoste şi sinceritate. Să simţim din adânc că iubirea este caracteristica principală a însoţitorilor lui Hristos şi fără ea nu facem nimic şi nu suntem nimic. Să eliminăm cu grijă tot ceea ce anulează iubirea pacificatoare, adică ranchiuna, invidia şi hazul de necazul altuia. Şi chiar dacă abundă bogăţia, ce o să faci dacă nu ai prieteni pentru a-ţi deschide inima? Bunătatea sufletească consolidează dragostea, iar barbaria ura. Precum zice înţelepciunea lui Sirah, faringele dulce înmulţeşte prietenii exact ca limba dulce. În vremea noastră cu mult stres, relaţia caldă a prieteniei dobândeşte o putere mai mare şi devine indispensabilă. Avem mare nevoie de comunicare, de înţelegere, de sfat şi ajutor, iar prietenia adevărată va contribui, deci să lucrăm cu smerenie şi înţelepciune pentru elaborarea ei. Retragerea discretă, acceptarea cu inimă deschisă vor păstra mai departe prietenia, într-o lume neprietenoasă, străină şi duşmănoasă, în care aceste enclave sunt întăritoare pentru evoluţia Duhului Sfânt. Să aşteptăm, nu să ne lăsăm aşteptaţi, să prevenim, să întindem mâna săracului înainte de a ne-o întinde el, să precedăm acordarea distincţiilor. Să ne amintim de lucrurile bune ce ni s-au întâmplat, de binefaceri, şi mai bine să vorbim lăudând dreptatea, preţuind frumosul, respectând sfântul, fără ambiţie şi vanitate.

Am învăţat să gândim, să ne exprimăm şi să ne mişcăm diferit. Nu ne punem viaţa în pericol pentru apărarea celorlalţi. Trecem peste uciderile din ziare, nevoiaşii de pe stradă, saluturile vecinilor, întrebările copiilor, tăcerea soţiei. Moise, ignorând viaţa boierească, l-a apărat pe cel nedreptăţit, i-a condus pe suferinzi, patruzeci de ani a cutreierat pustiul, a fost lipsit de căldura familială, a fost acuzat de privilegiaţi şi nu s-a plâns.

Ne este frică să nu păţim ceva rău făcând bine, ne justificăm excelent fuga şi ascunzişul nostru dând exemple multe. Conştiinţa întotdeauna se va bucura de un suflet care poate numai să simpatizeze, să compătimească şi să ajute omul. Oricât ne-am lupta, nu vom reuşi să transformăm adâncul nostru într-o stâncă pe care nu creşte nimic. Iar dacă nu putem să oferim ceva, să ne recunoaştem slăbiciunea, pentru că şi acest lucru este destul de important şi este un început de câştig, să ne fie milă de incapacitatea noastră. Fiindcă ieşirea din sinele nostru către ceilalţi este ocazia să îndepărtăm fumul stresului din sufletul nostru.

Trebuie sincer să o spunem, este imposibil să dorim viguros păstrarea avariţiei, senzualităţii, ambiţiei, setei de putere şi disputei şi să ne dispensăm de stres. Iubirea adevărată îl dezleagă pe om de situaţii bolnave şi îl leagă cu desăvârşirea, îl face impecabil, calm, foarte pacifist, iubitor de înţelepciune şi de Dumnezeu. Cineva poate uşor să observe că în vremea noastră arogantă poluarea stresului acoperă cerul oraşelor şi face înăbuşitoare viaţa oamenilor. Tinerii sunt preocupaţi teribil de mâine, de studii, servicii şi progresul lor. Simt devreme că trăiesc într-o lume care în esenţă nu îi mulţumeşte şi, din păcate, găsesc soluţii superficiale.

Credinţa, aşa cum s-a născut, poate să-l ajute pe omul liber. Tradiţia patristică ortodoxă sfântă este o carte deschisă pentru toţi. Biserica nu este pentru obligaţii protocolare, ci este tradiţia noastră. Din interiorul unei tradiţii purtătoare de viaţă se va găsi drumul personal spre unirea interioară, calm şi bucurie. Dispensarea de tristeţea stresului va veni cu frumosul cuvânt al literaturii ascetice, bucurie şi tristeţe, ce exprimă situaţia sufletului care se bucură în secret de credinţă şi de speranţa în Dumnezeu, pe Care L-a supărat cu greşeli şi eşecuri. „Este tristeţe pentru toată situaţia, dar şi bucurie, deoarece prin durere se ajunge la bucurie adevărată şi tihnă sufletească, dacă o mânuim corect”[14].

Când cineva savurează viaţa uşoară, are ca plată stresul. Cel care nu se mulţumeşte cu viaţa relaxată şi atonică se luptă în singurătatea liniştei şi a tăcerii dramatice, care se transformă în sursă beneficiară de problematizare, de exaltare şi amuzament. Legătura cu Biserica, educaţia ortodoxă şi desfătarea cu Sfânta Scriptură şi Sinaxarul va reîncălzi speranţa inocenţei ascunse a copilăriei. Morala bisericească mărturiseşte conştiinţa responsabilă de sine, iubirea adevărată a aproapelui şi dragostea bună de Dumnezeu şi nu permite vizita disperării răuvoitoare.

Omul parcurge prezentul cu viziunea veşniciei, maturizându-se în trecut, năzuind cu discreţie spre viitor. „Dacă eşti creştin, nu ai cetate pe pământ… chiar dacă am intra în posesia întregului pământ, am fi nişte străini şi nişte persoane în trecere”[15]. Timpul nu-l bate pe credincios. Temporalitatea cu problemele ei nu formează un motiv de tristeţe permanentă. Nădejdea să fie permanentă. Pocăinţa, smerenia şi judecata vor aduce nostalgia echilibrului sufletesc.

Am scris aceste rânduri din dorinţa de a transmite ceva de care toată lumea are nevoie, siguranţa că prin toate faptele zilnice şi amare nu ne este permis să omitem nădejdea care omoară tristeţea stresului. Suntem chemaţi să transmitem discret bucuria nădejdii. Într-o lume suferindă nu este atât de folositoare judecarea sau condamnarea cât consolarea, iubirea care singură va corecta greşelile probabile.

Doresc ca discursul neambiţios al redactorului să fie începutul gândurilor pe care le veţi întregi în tihna casei dumneavoastră. Dumnezeu Cel dăruitor de pace şi lumină să fie întotdeauna cu dumneavoastră.

[1] Ibidem, p. 278.

[2] Ateismul se dă drept un incoativ şi constructiv: ca punct de plecare din care trebuie format omul şi societatea. Pentru ei, Dumnezeu nu există, acesta este primul fapt. Nu mai este nevoie de căutări istovitoare pentru a vedea dacă există un Dumnezeu: această problemă este „rezolvată”. Pentru oamenii de azi, gândirea sau ideea despre Dumnezeu este fără importanţă. „Gândirea despre Dumnezeu este o temă care nu mă interesează deloc”, spune cineva într-un articol dintr-un ziar parizian, „Dumnezeu mă interesează numai în măsura în care oamenii L-au inventat ca pe ceva ce a adus opere de artă şi poezii frumoase” – R. Lalou, în: L’Age Nouveau, ianuarie, 1955.

[3] După teoria hedonismului, toate adevărurile comportamentului uman s-ar lăsa conduse spre o singură sursă, un mobil care constă în căutarea plăcerii şi evitarea suferinţei. Plăcerea, pretind hedoniştii, este singura stare care are valoare şi este dorită de ea însăşi; de asemenea, oamenii nu acţionează decât cu scopul de a obţine plăcerea şi de a evita suferinţa. În ceea ce priveşte conţinutul obiectiv al aspiraţiilor noastre, al dorinţelor şi al actelor de voinţă, pe care le realizăm prin acţiunile noastre (educaţia unui copil, realizarea unui tablou, cucerirea libertăţii politice si naţionale etc), nu ar fi decât un mijloc în vederea unui singur scop veritabil, anume căutarea plăcerii. O teorie foarte aproape de hedonism şi care ocupă un loc important în Etica seculară este aceea a eudemonismului. Ceea ce distinge hedonismul de eudemonism este faptul că, după primul, comportamentul ar consta în căutarea plăcerilor izolate (cel puţin asta este teoria lui Aristippe, discipolul lui Socrate), în timp ce, după ultimul, comportamentul ar avea ca scop final fericirea, perceput ca sistem de viaţă, în care suma plăcerilor o depăşeşte pe cea a suferinţelor (ceea ce susţine Epicur). O varietate foarte răspândită a eudemonismului este reprezentată de utilitarism, un sistem al moralei seculare care îşi orientează principala atenţie asupra mijloacelor de a obţine fericirea (adică asupra a ceea ce este util pentru realizarea acestui scop).

[4] Η θλίψη…, p 38.

[5] Au ajuns de notorietate cuvintele episcopului sârb Artemie, care a afirmat: „Chiar şi bisericile care au supravieţuit de-a lungul celor 500 de ani de jug turcesc nu au mai putut supravieţui celor 18 luni de pace internaţională” – Memorandum-ul Patriarhiei Sârbeşti din 2004, p. 87.

[6] Jacques Ellul, Ethique de la liberté, vol. I, Editions Labor et Fides, Genève, 1973, p. 308.

[7] Η θλίψη …, p. 43.

[8] Jacques Ellul, op. cit., p. 263-264.

[9] Ibidem, p. 285.

[10] Ibidem, p. 257.

[11] Η θλίψη…, p. 47.

[12] Η θλίψη…, p. 49.

[13] I Cor 13, 4.

[14] Η θλίψη…, p. 54.

[15] La Statui, Omilia 17, 3, PG 49, 177 d.

(Citit de 98 ori)