Despre îngăduinţa necazurilor şi întristărilor

By | 20/08/2015

teofan_mada_57De vreme ce credinciosul urmează învăţătura lui Hristos, cunoaşte sau trebuie să cunoască şi să-şi amintească faptul că Iisus Hristos avertizează despre situaţia grea şi anevoioasă în care vor trăi oamenii Lui. Mai întâi oamenilor Lui proprii, ucenicilor Lui, când i-a trimis să propovăduiască învăţătura Lui, le-a spus: „În lumea aceasta necazuri veţi avea”[1]. Aceste cuvinte, „în lume”, nu determină numai timpul, dar şi situaţia, atâta timp cât lumea este viaţa prezentă, timpul prezent al vieţii până la moarte, dar şi în lume ucenicii vor simţi ura şi prigoana, adică situaţie tristă, serioasă, numai şi numai din cauză că sunt ucenicii lui Hristos. Acesta arată limpede că necazul este într-adevăr un factor de evidenţiere sau distingere a uceniciei în Dumnezeu, precum este în linii generale aplicarea poruncilor Lui şi creşterea în virtute.

Dacă, desigur, Învăţătorul lor le-ar fi făgăduit numai necazuri, fără răsplată pentru ele şi fără perspectiva ieşirii slăvite din mâhniri, ar fi parut că-i supraveghează ca un îndemnător al ucenicilor în trăirea situaţiilor triste, fără nădejde însă, fără garanţie serioasă şi ieşire fericită. Însă Hristos le-a mărturisit ce va urma mâhnirilor, ca să arate că tristeţile lor vor fi transformate în biruinţă şi bucurie: „Dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”. Hristos a biruit lumea, dar şi cele ale lumii.

Această sentinţă a lui Iisus Hristos arată tot demersul unui om credincios, care începe din această viaţă şi continuă în viaţa veşnică. Credinciosul, în consecinţă omul, nu înoată într-o mare necunoscută, fără orientare, ci vede înaintea lui ţărmul odihnei şi al mântuirii lui. Fiindcă suportă necazurile şi eforturile, cunoaşte valurile şi vânturile şi unde vor sfârşi acestea. Vezi, deci, de ce omul trăitor în Hristos nici nu e surprins de tristeţi, nici nu este indignat pentru ele.

Care sunt însă întristările pe care trebuie să le suporte fără geamăt sau plânset prietenul adevărat al lui Hristos? Este înscris în inima oamenilor faptul că sub termenul necazuri (întristări) se ascund toate greutăţile: boli, suferinţe fizice, sărăcie, eşecuri, orice încercare, chiar şi moartea. Orice creează tulburare în viaţa omului şi-i provoacă durere în suflet este un necaz , o întristare.

Învăţătura ortodoxă ne informează că Dumnezeu adesea permite ca omul să sufere şi să îndure o întristare. Această permisiune, pe care o dă Dumnezeu diavolului, nu este pedeapsă în sensul răsplăţii răului făcut (Dumnezeu nu se răzbună niciodată), ci este măsura ce se impune pentru corectare. Clement de Alexandria spune că „Dumnezeu nu pedepseşte (pedeapsa este răsplata răului), ci ispiteşte spre folosul în special al celor ispitiţi”[2]. Şi Dumnezeu permite mâhnirea, nu numai pentru ca omul să se întristeze, nici fără un scop anumit; o permite ca să-l trezească pe om într-o perioadă în care începe să se îndepărteze de El, neaplicând poruncile Lui, sau începe să arate mândrie şi îngâmfare, sau începe să fie condus spre distrugerea lui duhovnicească, de care Dumnezeu vrea să-l izbăvească, sau începe să-L uite şi să-L deprecieze în multe şi să-L şteargă din agenda vieţii lui. Pe scurt, tristeţea nu se îngăduie de către Dumnezeu ca să se facă daună în suflet, ci pentru dezmeticirea lui şi reamintirea faptului că interesul sufletului este să-şi amintească de Dumnezeu. Concomitent, tristeţea este dată fiindcă Dumnezeu vrea să ne izbăvească de sub asuprirea diavolului şi să ne mântuim.

Vorbim, desigur, despre oamenii credincioşi şi evlavioşi cărora, atraşi de succes, li se întâmplă să se îndepărteze de Dumnezeu, şi nu despre necredincioşi şi neevlavioşi, care nu primesc mesajele mâhnirilor şi nu le descifrează. Dacă se întâmplă, desigur, şi neevlaviosul să primească mesajul unei mâhniri, îşi va reveni şi-şi va aminti că există Dumnezeu Pantocrator, Atotputernic, şi nu „negociator” .

Este omeneşte să-L uite cineva pe Dumnezeu în situaţiile unor mari succese sociale. Nu-i posibil însă ca această uitare, comportamentul superficial şi rău al omului să fie considerat ca dovadă ostentativă a puterii. Nu este putere, ci neputinţă şi slăbiciune. Faptul că cineva Îl uită pe Dumnezeu nu aduce cu sine contestarea şi inexistenţa Lui, ci dovada vădită a neputinţei şi a micimii omului. Puternic ar fi omul dacă avea puterea morală să-şi ridice ochii spre cer şi să-I mulţumească lui Dumnezeu. Puternic ar fi dacă ar spune cu smerenie, în orice moment mare al vieţii lui, cuvintele Apostolului Pavel: „Toate le pot în Hristos, Care mă întăreşte”[3]. Neridicarea ochilor la Dumnezeu cu sentimentul recunoştinţei pentru fericirea lui este neputinţă şi slăbiciune, este stare patologică.

Este dureros într-adevăr ca cineva să-L uite pe Dumnezeu, iar Dumnezeu, fiindcă nu vrea pierderea acestui om, să arate dorinţa Lui de a-l înţelepţi şi de a-l readuce la practica poruncilor Lui prin încercări, care într-adevăr pricinuiesc folos, precum spune Teodoret, remarcând că „necazul înţelepţeşte”[4].

În consecinţă, întristarea îngăduită vine să vindece această stare neevlavioasă şi să redea acestui om sănătatea sufletească: amintirea lui Dumnezeu. Iată motivul pentru care mâhnirea se consideră necesară pentru protecţia omului. Mâhnirea este, desigur, o situaţie de supărare, dar oricum constituie un timp potrivit pentru îngrijirea sufletului, tocmai precum iarna constituie un timp potrivit pentru agricultura pământului[5].

Mica întristare dă un mare folos, de vreme ce omul începe să afle că există poruncile lui Hristos, care trebuie să se pună în practică, sau revine la aplicarea poruncilor după o apatie sau dispreţuire relativă. Deci întristarea mică îl reuneşte pe om cu Dumnezeu. E lucru amar tristeţea, dar rezultatul este dulce. „Lepădarea ta de credinţă te va pedepsi şi răutatea ta te va mustra. Înţelege şi vezi cât este de rău şi de amar de a-L părăsi pe Domnul, Dumnezeul tău, şi de a nu mai avea nici o teamă de Mine, zice Domnul, Dumnezeul puterilor”[6], observă Profetul Ieremia.

Sfinţii Părinţi, care trăiseră stări de tristeţe, cunoşteau foarte bine că tristeţea îl aduce pe om la amintirea lui Dumnezeu. Această mişcare a omului nu este o mişcare de slăbiciune sau neputinţă, în sensul că neputincioşii societăţii sunt aproape de Dumnezeu şi cred în El, aşa cum afirmă azi mulţi dintre puternicii banului, ci este simţirea stării morale şi conştientizarea devierii din calea lui Dumnezeu, a uitării Lui, precum şi recunoaşterea Lui ca Învăţător şi Dumnezeu.

imagine_72Deci Dumnezeu permite tristeţea sau mâhnirea ca să-l facă pe om să se pocăiască şi să se mântuiască. Foarte caracteristice sunt toate câte le scrie Apostolul Pavel în legătură cu încercarea cuiva care a căzut în păcatul desfrânării[7]. Scriind Corintenilor şi referindu-se la cel ce săvârşise desfrâul, vorbeşte despre pedeapsa care s-a impus acestuia, aceea de a fi prezent în Corint, cu scopul de a se salva sufletul lui. Îl dă pe acesta Satanei, ca să fie pedepsit şi ispitit trupul lui şi să se înţelepţească, astfel încât să se mântuiască sufletul lui în ziua Domnului. Nu este nedrept ca acesta să fie predat Satanei, dimpotrivă, este drept şi vrednic de ispitit de el, din cauză că a acceptat cu plăcere sfaturile lui viclene despre păcatele voluntare, precum spune Sfântul Maxim[8]. Aici tristeţea are exact sensul de încercare, ca acţiune binefăcătoare şi intervenţie a lui Dumnezeu, ca să nu rămână păcătosul încătuşat de Satana. Această încercare se prezintă ca o stare grea şi dureroasă, atingând limitele pălmuirii (loviturii morale), prin boală, prin catastrofă economică, prin nefericire familială, chiar şi prin moarte. Doare lovitura morală a celui lovit sau pălmuit. Omeneşte, cel pălmuit vrea să scape şi să elibereze, ca să nu mai sufere. Reacţionează prin logica omenească, fără ca gândirea lui să pătrundă în adâncul încercării de sus şi fără să înţeleagă că aceasta trage semnalul de alarmă pentru boala spirituală serioasă survenită sau existentă. Omul este încercat şi trebuie să-şi întoarcă privirea către Dumnezeu. Nici o încercare nu se întâmplă pentru distrugerea omului, în spatele unei încercări se ascunde un bine.

Sfântul Vasile, când vorbeşte despre educaţie, într-un punct se referă la mâhniri. Definind educaţia, spune că „învăţământul este educaţia celor folositoare sufletului”[9], tristeţea este educaţia, pedagogia sufletului, în sens de îndreptare şi povăţuire. Şi este cunoscut, precum ne informează Apostolul Pavel[10], că orice pedagogie este dură şi creează mâhnire şi supărare, până când se ivesc arată roadele ei bune. Este foarte elocvent exemplul pe care ni-l dă Vasile cel Mare, pentru a se arăta eficienţa „pedepsei” mâhnirii: „Şi copiii mici, ce neglijează lecţiile, după ce devin mai atenţi, după bătaia ce le-o dau dascălii şi pedagogii, acceptă învăţătura. Aceeaşi învăţătură o aud şi înainte de a fi bătuţi, însă după biciuire şi dureri, de îndată ce li se deschid urechile, devine acceptată în auz şi păstrată în memorie. Astfel se întâmplă şi cu aceştia ce nu ascultă învăţătura dumnezeiască şi se comportă dispreţuitor faţă de porunci”[11].

Faptul că omul vrea să scape în mod simplu de pălmuire (lovitura morală) spune limpede că este uşoară calea împotrivirii, care însă nu oferă nimic creştineşte. Ca exemplu simplu îl avem pe cel de-al patruzecilea mucenic, care, nerăbdând frigul, a părăsit cea mai mare comoară a vieţii lui, aceea de a deveni Martir pentru Hristos, ceea ce însemna sfânt al Bisericii noastre, cinstit veşnic pentru acest martiriu. Dimpotrivă, îi avem pe toţi sfinţii Martiri, care, tocmai din cauză că au răbdat durerea pălmuirilor (lovirilor), a chinurilor etc., au biruit, au fost îndreptăţiţi şi încununaţi de Dumnezeu. Sfântul Ignatie Teoforul, cu ocazia martiriului sfântului Policarp, îl sfătuieşte pe cel încercat să devină literalmente o nicovală care, fiind lovită, nu cedează, ci din contră, asupra ei se modelează, prin lovituri, alte metale[12].

Se cunoaşte că prin încercare Dumnezeu îngăduie diavolului puterea de a-l ispiti pe om, nu însă pentru a-l distruge, ci pentru a fi încercat şi trezit. Şi zicem că Dumnezeu permite vicleanului dreptul de a-l ispiti pe om, fiindcă Stăpânul întregii situaţii rămâne Dumnezeu, Care, după Sfântul Efrem Sirul, „ştie bine de câte încercări şi ispite au nevoie sufletele”[13]. Dumnezeu niciodată nu îngăduie tristeţe mai grea decât puterile de rezistenţă ale omului. Şi aceasta constituie prototipul, pentru că fiecare om care are o oarecare putere asupra cuiva nu trebuie să depăşească limita încercării, de teama că cel încercat tremură de frică[14]. „Credincios este Dumnezeu, Care nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre”[15], scrie Apostolul Pavel. Chiar şi mişcările demonilor şi serviciul lor către diavol se află sub permisiunea lui Dumnezeu[16]. Să notăm că într-adevăr Dumnezeu nu-i permite totul diavolului, nu-i permite, într-adevăr, să distrugă „sufletul” omului ispitit. Avem exemplul valid al lui Iov: Dumnezeu a îngăduit diavolului faptul de a păgubi şi cele existente ale lui Iov, şi copiii lui, şi trupul lui, nu i-a permis însă să atingă sufletul lui (Iov 2, 6)[17]. Şi de vreme ce Dumnezeu a îngăduit diavolului faptul de a-i pedepsi pe cei ce păcătuiesc, a fost numit robul lui Dumnezeu, chiar dacă este apostat şi tâlhar viclean[18], spune Sfântul Maxim.

Desigur, trebuie să notăm că Dumnezeu permite să fie supărat un om şi dintr-un motiv diferit: o face oamenilor ce dovedesc că-L iubesc, ca să se arate iubirea lor din tot sufletul către faţă de El[19]. Aceasta înseamnă că sunt încercaţi şi acei oameni care au dat dovadă stabilă şi puternică de iubire către Dumnezeu, şi prin întristări sunt conduşi la o mai mare iubire şi folos. Dumnezeiescul Pavel se laudă în necazuri şi în întristări, în timp ce vede că în spatele lor există folos sufletesc, care prezintă un demers evolutiv. Omul, în întristare sau necaz, şi-L aminteşte pe Dumnezeu şi învaţă să rabde şi să fie încercat în răbdare şi prin această încercare dobândeşte nădejde sigură în Iisus Hristos[20]. Şi se cunoaşte că nădejdea deţine un loc important în înfruntarea necazurilor, mâhnirilor şi tristeţilor, oricât de ciudat pare la prima vedere. Nădejdea trebuie să fie păzită cu atenţie de către om, ca să nu fie furată de diavol, când omul va cădea în deznădejde. Nădejdea îl uneşte pe omul lumii văzute cu „omul” lumii nevăzute. Nădejdea îl ridică pe om în sfera cerescului, unde vede cele viitoare, le contemplă, le pregustă şi simte uşurare în întristări, rămânând neînduplecat şi drept în ispite[21]. Omul în timpul tristeţii este dator să nu-şi lase sufletul să fie absorbit de ea, ci să-şi întoarcă ochiul sufletului „spre vederea bunurilor adevărate… nădejdea răsplăţii uşurează cele triste”[22]. Adică omul nu trebuie să rămână în „ceea ce se întâmplă”, ci să vadă ce-i ascuns în spatele lui. De altfel, orice încercare a omului pentru succesul unei lucrări conţine la început efort, durere şi multă dezamăgire. Acestea însă nu întrerup demersul lucrării, până când se încheie, când cel ostenitor, mulţumit şi fericit, uită, datorită rezultatului bun, toată dificultatea şi supărarea. Dacă cel întristat dă dovadă de minte filosofă, atunci mâhnirea-i va atinge mai uşor sufletul. Adică există încercarea „din iconomie” a omului, ca să arate dacă este pregătit şi capabil să aibă nădejde sigură în Dumnezeu[23]. De aceea, în toate încercările, omul nu trebuie să-şi piardă nădejdea în Dumnezeu şi să nu se indigneze pentru mâhnirea survenită[24], ci, în liniştea şi pacea inimii, să rămână rob credincios al lui Dumnezeu, ca să se bucure de bunurile aşteptate.

Este evidentă convingerea, şi nu doar simpla înţelegere, în spaţiul ascetic, că sunt încercaţi cei puternici, cei ce-L iubesc pe Dumnezeu, dar şi cei iubiţi de El, până în punctul în care marii asceţi să se supere când nu sunt încercaţi. Sfântul Maxim spune că întristarea „este încercarea sfinţilor” şi ea se întâmplă ca să fie arătată harisma lor ascunsă. De exemplu, Iov a fost încercat, cum am menţionat deja, ca să se arate bărbăţia lui, Iosif a fost încercat şi el ca să fie arătată înţelepciunea lui[25]. În general, întristarea devine cauza arătării generozităţii sufletului prin acceptarea ei bună şi bărbătească[26].

Aceasta ne dă prilejul să spunem că de multe ori se întâmplă, când sunt încercaţi oamenii buni, după judecata umană, să „se scandalizeze”, după caracterizarea Sfântului Hrisostom, anumiţi oameni care cred în Dumnezeu, dar din nefericire sunt nepricepuţi în învăţătura sfintei noastre Biserici despre Dumnezeiasca Pronie. Dimpotrivă, această încercare pare ciudată prietenilor[27] lui Dumnezeu, care cunosc provenienţa şi scopul întristărilor şi le acceptă şi le suferă cu plăcere.

[1] In 16, 33.

[2] Clement al Alexandriei, Stromate 7, 16, ΒΕΠΕΣ 8, 295.

[3] Fil 4, 13.

[4] Teodoret al Cyrului, La Psalmul 79, PG 80, 1492 c.

[5] Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilie la Psalmul 9, PG 55, 128.

[6] Ier 2, 19.

[7] 1Cor 5, 15.

[8] Sf. Maxim Mărturisitorul, Către Talasie, 26, PG 90, 3421 d.

[9] Sf. Vasile cel Mare, Είς την αρχήν των Παροιμίών, 5, ΕΠΕ 7, Θεσσαλονίκη 1973, p. 372.

[10] Evr 12, 11.

[11] Ibidem, p. 374-375.

[12] Sf. Ignatie, Către Policarp, PG 5, 721 b.

[13] Sf. Efrem Sirul, Despre răbdare, vol. 3, p. 312.

[14] Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Despre iubire, I, 68.

[15] 1Cor 10, 13.

[16] Cf. Sf. Efrem Sirul, op. cit., p. 310.

[17] Vezi Sf. Maxim Mărturisitorul, Diferite capete teologice şi despre iconomie, I, 83, PG 90, 1213 cd.

[18] Idem, Către Talasie, 26, PG 90, 341 c.                   

[19] Sf. Vasile cel Mare, Epistola 101, PG 32, 505 c.

[20] cf. Rom 5, 3-5.

[21] Sf. Maxim Mărturisitorul, Erminie la Psalmul 59, PG 90, 865 c.

[22] Sf. Vasile cel Mare, La Martira Iulita, PG 31, 236 b.

[23] Sf. Maxim Mărturisitorul, Despre iubire, I, 52.

[24] Sf. Grigore Teologul, Cuvântarea 17, p. 378.

[25] Vezi Sf. Maxim Mărturisitorul, Περί των πραχθέντων…, 2, PG 90, 137 d.

[26] Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, La Fapte, PG 60, 137 d.

[27] Idem, La Ioan, Omilia 72, PG 59, 341.

(Citit de 53 ori)