Duhovnicul, omul frumuseţii

By | 21/08/2015

teofan_mada_58Omul contemporan, căruia îi place să-şi audă doar propriul discurs, va urma cu dificultate învăţătura părinţilor despre smerenie, despre ascultarea de un părinte duhovnic. Libertatea ascultării, urmarea şi împlinirea voinţei lui Dumnezeu ese o faptă jertfitoare necesară mântuirii, dar necunoscută acelora care nu vor să (se) sfinţească. Lăsarea sau tăgăduirea voinţei noastre lasă pe Dumnezeu să intre în sufletul nostru şi să-l binecuvânteze. Căderea protopărinţilor a condus neamul omenesc la o peripeţie amară. Însă Preabunul Dumnezeu n-a părăsit făptura umană în tulburarea răzvrătirii şi în impasul rătăcirii sale, ci a creat posibilităţi şi moduri de întoarcere a făpturii umane prin drepţii şi profeţii Vechiului Testament. Culmea iubirii şi a providenţei Sale infinite a fost întruparea Fiului Său pentru mântuirea noastră şi pentru readucerea noastră la frumuseţea de la început a chipului lui Dumnezeu din om.

Sfântul Duh luminează, dă viaţă şi har celor botezaţi în numele Sfintei Treimi şi îi introduce în Biserică. Numai înlăuntrul Bisericii sălăşluieşte dumnezeiescul har ce izbăveşte şi mântuieşte pe om. Sfântul Duh, în ciuda multor greşeli ale noastre, nu a părăsit Biserica, vindecă, luminează, sfinţeşte, eliberează şi mângâie. Iar Biserica tămăduieşte, adică slujeşte liturgic şi pastoral, se jertfeşte, se dăruieşte şi îngrijeşte. Biserica continuă să tămăduiască tainic şi real sufletele pocăite pentru a face cunoscut biruinţa lui Dumnezeu peste păcat şi moarte. Biserica este o comunitate a iertării. Şi, la un anumit moment dat al transfigurării, ea preschimbă şi renaşte sufletele fără de moarte. Credinciosul astfel înnoit este mântuit, liber, fără frică, nepătimaş, salvat. Salvarea adusă de Mântuitorul pe Golgota, pe Sfânta Cruce, se identifică cu mântuirea care se obţine prin transformarea omului în urma iertării păcatelor lui de către Dumnezeu. Prin Tainele Bisericii primim şi ne unim deplin cu Hristos cel în stare de jertfă.

Biserica este o înnoire continuă a acestei unităţi, fiecare Taină adâncind în persoana credinciosului această unire. Prin fiece Botez, o nouă persoană intră în comuniune cu Hristos prin Sfântul Duh. Cel botezat moare pentru lumea păcatului, înviind întru Hristos, pentru a deveni ipostas în Hristos, pentru a deveni ca Hristos, pentru a purta pecetea chipului lui Hristos. Acela moare pentru sine însuşi printr-o dispoziţie de jertfire a ego-ului, pentru a trăi pentru Tatăl, primind Duhul comuniunii cu Hristos şi cu semenii lui.

O formă gravă a ego-lui subiectiv, mândru, constă în faptul de a nu ne recunoaşte păcatele şi, mai ales, de a nu ne vedea păcătoşi. Uităm că Hristos le-a asumat pe toate şi Şi-a dat viaţa pentru ele. Prin pocăinţă ne recunoaştem păcatele dar mai ales starea că suntem păcătoşi. Prin păcatele personale reprezintă o apostazie permanentă de Botezul meu, de vocaţia de a fi un martor al împărăţiei, un propovăduitor al Evangheliei, un luminător în întunericul lumii.

Prin păcatele noastre ne transformăm în trădători ai lui Hristos, neputincioşi duhovniceşte să transmitem cuvintele şi manifestările vieţii veşnice. Şi aşa numai suntem vestitori ai împărăţiei lui Hristos, ci simpli vorbitori ai propriilor noastre neputinţe. Nu ne putem ridica pe noi, cum să ridicăm şi pe alţi. De aceea este multă suferinţă în jurul nostru, pentru că făgăduinţele Botezului nu au fost ţinute. Numai pocăinţa ne mai poate salva, numai ea poate să înnoiască starea fiască baptismală.

Harul Pocăinţei : durerea pentru tot ce am păcătuit este singura noastră cale spre Dumnezeu, ea ne renaşte şi ne face asemenea lui Hristos însuşi. Însă la măsura lui Hristos, Arhetipul frumuseţii mântuirii, nimeni nu ajunge şi astfel pocăinţa nu are sfârşit cât trăim în această lume. Ea are un început mereu acelaşi plin de ardoare şi lumină care înalţă starea noastră pe pământ. Pe om numai păcatul îl înjoseşte, de aceea singura noastră preocupare este cum să ne primenim întreaga noastră fiinţă ca să fim creştini adevăraţi. Tot cuvântul şi lucrul care sunt manifestarea patimilor noastre şi nu a voinţei lui Dumnezeu distruge viaţa noastră duhovnicească. Să ne pocăim, ca în locul glasului nostru pătimaş să auzim vocea lui Dumnezeu în inima noastră.

Şi tocmai ca fiul risipitor ne întoarcem şi venim în faţa „martorului” (duhovnicul) lui Hristos spre a-ne spăla păcatele şi a primi iarăşi în fiinţa noastră veşmântul lui Hristos luminos, haina Lui de slavă, Care a aşezat în trupul Său jertfit puterea prin care fiecare dintre noi poate să-şi biruie ego-ul şi capcanele lui mincinoase. Şi numai aşa ne apropiem de comuniunea Euharistică, prin care ne ridicăm la cea mai mare şi binecuvântată treaptă : participă la împărăţia celor care în Hristos şi-au biruit ego-ul cu tendinţele lui subiectiviste.

Să îmbrăţişăm asceza : cultura duhului, iar omul ascezei este omul inimii. Şi în acest mod viaţa devine o împărtăşire continuă cu Dumnezeu. Să cerem în rugăciune de la Dumnezeu : „Doamne, dăruieşte-mi lumina cunoaşterii Tale!, pentru că toţi suferim de necunoaştere. Lipsa cunoştinţei adevărate a lui Dumnezeu este cea mai mare suferinţă în această viaţă. Această necunoaştere a lui Dumnezeu este boala cea mai mare a societăţii secularizate de astăzi. Nu este de mirare că omul este şi rămâne singur, trist, mâhnit, nedumerit, neîmpăcat. Nu are pace, nu se poate odihni, nu scapă de remuşcările conştiinţei, de vină şi chin.

Numai dacă va accepta un Mântuitor în viaţa lui, va putea să-şi vindece problemele conştiinţei. Să alerge deci la un duhovnic care-l poate ajuta renască şi să se vindece de prea mult sine. Prin conştientizarea păcatului nostru, putem identifica chinul şi iadul în care ne zbatem. În acest proces, duhovnicul inspiră o ascultare firească provenită din respect, iar nu din impunere pretenţioasă, deoarece altfel el nu-şi va atinge scopul şi rezultatele vor fi dureroase pentru amândouă părţile (precum experienţa a demonstrat-o constant).

Lucrarea duhovnicului nu este numai de a asculta cu răbdare şi fără multe întrebări păcatele celui ce se mărturiseşte şi să citească rugăciunea de dezlegare, ci lucrarea lui cuprinde elementul necesar şi esenţial al îndrumării, al sfatului clar şi simplu, a ajutorului prin studiu, a rugăciunii şi a vieţii tainice şi mustrarea mângâietoare. Iar, dacă este necesar, el va putea da şi un canon cu măsură drămuit, ca să nu se deznădăjduiască sau dezamăgească cel ce se spovedeşte (desigur, dacă acela este pentru prima oară în cădere).

Trebuie să spunem faptul că lejeritatea, superficialitatea şi laxitatea părintelui duhovnic sunt foarte periculoase. Faptul de a fi „călduţ” şi indiferenţa pentru păcatele de moarte şi neimpunerea niciunui canon nu sunt iubitoare de oameni, ci subiectivităţi care nu-l ajută pe păcătos să simtă păcătoşenia lui. „Deasupra tuturor virtuţilor este discernământul”, a spus Avva Pimen.

De fapt, credinţa, frica de Dumnezeu şi discernământul sunt cheile descătuşării sigure de tristeţea păcatului în urma dobândirii conştiinţei păcătoşeniei noastre. Studiul atent şi continuu al sinelui şi abordarea cu discernământ a problemelor penitentului ne păzesc de extremele contraproductive ale intransigenţei absurde, cât şi de cele ale indulgenţei oportuniste. O strategie fără discernământ va mări numărul problemelor şi va creşte durerea neîmplinirii. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, discernământul este înţelegerea voinţei lui Dumnezeu, astfel încât să făptuim după măsură fiecare lucru, la loc şi timp de Sus rânduite. Discernământul este un rezultat al experienţei şi cunoaşterii lui Dumnezeu şi o pătrundere fină în tainele sufletului.

Părintele duhovnic se străduieşte în viaţă să-l renască pe credincios, astfel încât Hristos să ia chip real în sufletele celor care se pocăiesc. Relaţia dintre Părinte şi fiu se dezvoltă într-un climat de încredere reciprocă, iubire şi respect, aşa încât sinceritatea să caracterizeze gândurile şi motivele lor. Adevăratul duhovnic trebuie să aibă experienţa harului, trebuie să treacă prin etapele despătimirii, care sunt în acelaşi timp experienţele harului în viaţa duhovnicească. Lucrarea rugăciunii, despătimirea, nu poate da nici o diplomă teologică, ci numai viaţa duhovnicească. În această viaţă duhovnicească trebuie să existe o coincidenţă a vederii propriului păcat ca duhovnic şi a aceleiaşi boli a fiului duhovnicesc. Prin ascultare omul devine liber lucrării harului asupra inimii lui. Nimic nu trebuie să ne atribuim nouă, ci toate să le păzim ca un dar de Sus.

Când fiul duhovnicesc are şi dezvoltă o încredere curată şi bună în duhovnicul lui se îndepărtează ruşinea, timiditatea şi frica iraţională puse în mişcare de demon. Sfintele canoane ale Bisericii sunt absolut severe pentru legarea şi păstrarea până la moarte a confidenţialităţii tainei spovedaniei duhovnicului, fără nici o excepţie. Părintele duhovnic nu este profesorul de teologie, filosoful dialectic, psihologul experimentat, psihanalistul bine plătit, misionarul indiferent sau predicatorul în general. Este omul concret căruia Biserica i-a dăruit şi încredinţat, consacrat şi poruncit lucrarea îndrumării celui ce se mărturiseşte adevărat, nu prin reţete cunoscute, generale şi formaliste, ci printr-o pedagogie individualizată, în faţa persoanei unice şi irepetabile, pe care Bunul Dumnezeu a adus-o în scaunul mărturisirii spre vindecare, terapie, salvare şi sfinţire. Calea duhovnicilor este calea ştiinţei despre veşnicie, ştiinţa ascultării.

Fiecare om are cunoştinţele lui, educaţia lui, istoricul lui, dispoziţiile lui şi slăbiciunile lui. Toţi avem slăbiciunile noastre. Nu sunt niciodată toate bune pentru toţi. Părintele duhovnic nu lucrează ca teolog erudit, ca om de ştiinţă, ca învăţător sau ca doctor, ci ca Tată sau Părinte, ce suferă pentru mântuirea copilului lui. Cu alte cuvinte, în Taina Mărturisirii nu funcţionează în special cunoştinţele teoretice şi capacităţile intelectuale, ci iubirea în Hristos şi Dumnezeiasca inspiraţie (luminare), care-l ajută să discearnă cât va folosi „iconomia”, îmbinând severitatea cu îngăduinţa, ori când şi cum canonul. De aceea, niciodată un canon nu poate fi acelaşi pentru toţi.

Astfel, Părintele Atanasie, egumenul Marii Meteore, spune: „aşa cum se interzice în mod absolut duhovnicului să facă cunoscute păcatele celui ce se mărturiseşte, tot aşa se interzice în mod absolut – şi vă rog să dăm o atenţie mare la aceasta – să facă cunoscute altora sfaturile şi canonul lui, care sunt rezultanta multor parametri”. Părintele duhovnic este chemat ca doctor terapeut de suflete, ascultând faptele necuviincioase ale celui ce se spovedeşte, cu ajutorul lui Dumnezeu, să diagnosticheze gradul de sinceritate a celor spuse, calitatea pocăinţei, dimensiunea „zdrobirii” interioare, autenticitatea smereniei, măsura pulsului hotărârii pentru schimbarea vieţii, ura păcatului, nerepetarea lui, iubirea fierbinte pentru Dumnezeu şi durerea şi mâhnirea ce i-a fost dată prin păcat.

În relaţia personală, de dialog dintre duhovnic şi fiul său duhovnicesc, primul îl întâmpină pe al doilea cu iubire, pentru a-l ajuta, iar nu pentru a-l mustra. De aceea Biserica Ortodoxă nu a preluat sistemul apusean, în care cel ce se confesează îşi răscumpără nevăzut păcatele lui înşirându-le sau enumerându-le, fără nici un deranj, chiar şi prin internet (!). Percepţia Răscumpărării în anumite reprezentări, icoane sau chiar a Celui Răstignit, ar vrea să spună că fiecare se mântuieşte singur, fără ajutorul nimănui. Astfel avem Sfântul individualist, sfânta singurătate şi mântuirea individuală. Pentru Biserica Ortodoxă mântuirea noastră vine întotdeauna prin alţii. Celălalt este mântuirea mea.

Lucrarea principală a Bisericii Ortodoxe este mântuirea sufletelor. Preotul duhovnic dă iertarea păcatelor prin harul Sfântului Duh şi odihneşte cu adevărat pe cei ce au căzut în păcate, pe păcătoşi. Biserica trebuie să-i vadă pe păcătoşi cu compătimire, îngăduinţă şi înţelegere, chiar dacă au săvârşit şi mărturisit apoi fapte îngrozitoare. Nimeni nu este fără de păcat şi nimeni nu are voie să arunce cu piatra anatematizării. Toţi suntem păcătoşi, numai Domnul este fără de păcat! De aceea, mărturisirea nu implică aplicarea mecanică a unui cod penal. Să medităm la o cugetare-răspuns extraordinară: Fii atent ca nu cumva lovind păcatul, să-l loveşti pe păcătos! Oare uităm în întregime acest fapt şi lovim ca persoane în necunoştinţă de cauză pe păcătosul ce mereu păstrează unicitatea lui sfântă după chipul persoanei, şi nu păcatul ?

În scaunul Spovedaniei credinciosul îşi expune neputinţa în faţa lui Dumnezeu şi aşa se odihneşte, liniştindu-se (Avva Aghaton). Această (re)cunoaştere de sine şi, apoi, depunere a neputinţei în faţa lui Dumnezeu nu este un act facil. De obicei, omul nu acceptă şi nu vrea să recunoască neputinţa lui proprie. De multe ori, chiar dacă se convinge de ea, el are tendinţa de a se autodisculpa cu abilitate. Omul este de fapt maestru în arta simulării, duplicităţii, ambivalenţei, ipocriziei; este maestru în arta mascării şi compromisului. Încă şi înaintea lui Dumnezeu el încearcă să se ascundă într-un mod absurd, întocmai ca Adam. Cel mai mare compromis în viaţă este compromisul prin auto-amăgire.

Cel ce îşi ascultă, iubeşte libertatea sufletului său şi, în acest mod, renunţă la voinţa egoistă, aşteptând cu încredere marea pace. Când ascult nu pierd nimic, ci numai câştig şi, în special, mă bucur de smerenia fericită şi înfrumuseţătoare. Rămân în bucurie şi nu mă amăgesc, nu am ură personală, nu osândesc sau judec. Astfel meditând, ne vom focaliza atenţia doar spre cele esenţiale. Smerenia, trezvia, discernământul ajută la căldura şi curăţenia rugăciunii. Omul trezviei şi unitar al rugăciunii dăruieşte totul lui Hristos cel răstignit şi fraţilor lui, se bucură de prezent, trăieşte şi înfrumuseţează prezentul ca iubitor de Dumnezeu şi de semeni.

(Citit de 84 ori)