Eu și patimile lui Iisus Hristos

By | 22/08/2015

teofan_mada_59Hristos a murit pentru mine, pentru tine, adică pentru noi. Majoritatea am auzit această propoziţie de atâtea ori încât s-a golit de efectul faptului că un Cineva a murit pentru ceea ce noi am făcut sau că am fost eliberaţi de păcat, moarte. Este similară istoriei adevărate a suferinţei şi morţii lui Iisus în Săptămâna Patimilor. O istorie de iubire. O istorie a iubirii lui Dumnezeu pentru noi. Cum trebuie să îi răspundem? Cum v-aţi aştepta să răspundă fratele cel mic la moartea fratelui său? Ne-am aştepta ca răspunsul lui să fie recunoștință. Ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la fiecare din noi este gratitudinea. O gratitudine suficient de puternică încât să primim iubirea întrupată a lui Hristos, o atitudine euharistică, de mulțumire, pentru darul iubirii lui Dumnezeu; o mulțumire suficient de puternică încât să ne facă să traducem iubirea noastră pentru Dumnezeu în iubirea tuturor oamenilor iubiți de Dumnezeu. La această iubire răstignită suntem chemaţi să răspundem cu iubirea noastră. În Patimile Domnului ceva cântă, ceva plânge. Cântă iubirea Lui şi destinul nostru sorocit de ea, plânge patimile care scriu ura noastră şi tot păcatul. Punct de încrucişare a iubirii şi urii, patimile Domnului anunță răul păcatului, faţă în faţă cu epopeea iubirii. Şi din această încrucişare a triumfat iubirea divină mântuitoare.

Modul de viață a lui Iisus trebuie să fie viața noastră, logica Lui, logica noastră, logica iubirii. Viaţa creştină este un „pelerinaj” de urmat și parcurs, care consistă nu atât într-o lege exterioară de respectat, ci în însăşi persoana lui Hristos, de întâlnit, de cunoscut, de primit, de acceptat, de urmat. De altfel, ar fi bine să se înţeleagă că  a avea  sau  a nu avea credinţă sunt expresii profund inadecvate. Pentru că credinţa este taina fratelui, un pelerinaj pe o cale împreună cu alţii. Viața creștină este pelerinajul împreună cu ceilalți în Hristos, marele Pelerin în istorie. Dacă Botezul este o adevărată intrare în sfinţenia lui Dumnezeu prin încorporarea în Hristos şi prin locuirea Duhului Său în noi înşine, ar fi un nonsens să ne mulţumim cu o viaţă mediocră, trăită conform unui moralism minimalist şi a unei religiozităţi superficiale, ocazionale. Fidelitatea vocaţională faţă de slujirea sacramentală este întemeiată pe fidelitatea lui Hristos, ce presupune o adeverire a comuniunii cu Hristos, în rugăciune, în asceză, în educaţie, în desăvârşirea vieţii spirituale, în misiune, în contemplarea iubitoare a lui Dumnezeu–iubire. Pentru că adevărul revelat nu este nici ceva, nicio formulă, nicio idee, nicio carte, dar un Cineva, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, care vine în întâmpinarea noastră. Așadar, acest adevăr, lumină și viață, care pentru noi poartă numele de Iisus Hristos, dă sens şi plinire vieţii noastre chiar si atunci când suntem departe de El, pentru că El este şi iubirea în așteptare.

Ce este logica lui Dumnezeu? Este a gândi aşa cum Domnul ar fi gândit – limpede, optimist şi personal. Logica lui Hristos este de a ierta aşa cum Hristos ar fi dornic să ierte, atunci când pe cruce, a spus „Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac”. Logica lui Hristos înseamnă a iubi pe toți oameni, fără deosebire, aşa cum Hristos i-a iubit pe toți! Logica lui Hristos este să faci celorlalţi ce ai vrea alţii să-ţi facă! Logica lui Hristos este de a căuta să oferi, decât să primeşti! Logica lui Hristos este doritoare să-i slujească pe ceilalţi din iubire curată, să sufere pentru ceilalți cu iubire jertfitoare, să rabde în numele iubirii! Astăzi trebuie să recunoaştem tristul adevăr că logica lui Hristos ne lipseşte. Spre disperarea noastră, trebuie să recunoaştem că Hristos a scăzut în noi până în punctul în care El nu mai este rațiunea vieţii noastre de a fi. Cu toate că faptele, intențiile şi scopurile noastre în viață vor să arate altceva, noi de fapt L-am uitat pe Hristos şi L-am lăsat deoparte. Şi totuşi, dacă este să ne însușim logica lui Hristos, trebuie să-L primim ca Domn în inimile şi sufletele noastre. Trebuie să-i permitem lui Iisus Hristos să facă parte din vieţile noastre ca să putem începe să ne iubim, să ne înţelegem şi să ne apreciem. Cu Hristos în inimile noastre, vom ajunge să ne iubim unii pe alţii şi să dobândim logica lui Hristos, logica dăruirii jerfelnice. Calea iubirii pe care Dumnezeu ne-o indică spre fericire trebuie să fie şi pelerinajul noastru. Acolo, în societate, unde nu există iubire pentru Dumnezeu, creștinul este chemat să o introducă şi să o manifeste la fiecare persoană. Iubirea noastră se realizează prin iubirea lui Hristos, în special în Sfânta Euharistie, care este o taină a iubirii, care creează iubire, continuitatea iubirii lui Hristos în iubirea noastră. Iubirea noastră pentru Domnul ne îndeamnă să îi iubim pe cei pe care El îi iubeşte şi să acceptăm cu bucurie misiunea comunicării iubirii Sale celor pe care îi slujim. A fi în Hristos nu este altceva decât dinamismul neîncetat al iubirii lui Hristos care se îndreaptă spre inima oricărei fiinţe umane.

Scrisoarea către Filipeni, adaugă un nou aspect la răspunsul cât priveşte întrebarea despre calea spre fericire. Apostolul Paul vorbeşte, pe lângă iubirea lui Hristos, iubire care l-a dus pe Mântuitorul până la moartea pe cruce, şi despre slăvirea lui Hristos. Adresându-se filipenilor, el pleacă de la o situaţie concretă. Unii dintre filipeni se revoltaseră împotriva prezbiterilor pe care însuşi Paul i-a numit şi peste care şi-a impus mâinile. Apostolul îi îndeamnă pe toţi să aibă aceleaşi sentimente pe care le-a avut Iisus Domnul. Deşi Dumnezeu, El, din iubire faţă de noi, S-a smerit pe Sine luând firea robului, S-a smerit până la moartea pe cruce, cu toate acestea, moartea nu a avut ultimul cuvânt în viaţa lui Hristos, deoarece Dumnezeu L-a înălţat, L-a slăvit, dăruindu-i un nume care este mai presus de orice alt nume.

Cu această nouă specificare, care se referă la slăvirea lui Hristos, avem acum răspunsul complet la întrebarea despre calea pelegrină spre fericire, imaginea completă a pelerinajului pe care îl avem de parcurs, avem imaginea completă a căii care duce la fericire. Este calea generozităţii, a altruismului, a deschiderii, a iubirii faţă de Dumnezeu şi fraţi, iubire care însă înseamnă simultan suferinţă dar şi slăvire, slăvire care este participare la slăvirea lui Hristos. Iată drumul spre fericire pe care ni-l indică Dumnezeu.

Să privim însă acum la pelerinajul nostru, la drumul pe care mergem noi, la căile pe care le străbatem prin viaţa noastră. La o privire atentă, nu putem să nu observăm că avem multe calităţi, multe virtuţi. Facem multe fapte bune şi suntem, în general, orientaţi spre săvârşirea binelui. Dar trebuie s-o recunoaştem: nu întotdeauna faptele noastre sunt făcute din motive pure şi neamestecate de interese mărunte sau meschine. Se mai întâmplă, uneori, să fim şi interesaţi în ceea ce facem. Suntem preocupaţi parcă prea mult de noi, nu de puţine ori suntem orientaţi doar spre propria persoană. Atât de mult orientaţi spre noi încât, făcându-ne proiecte în care absolutizăm importanţa persoanei proprii, proiecte în cadrul cărora în calcul nu mai intră nici Dumnezeu, nici ceilalţi, ne ridicăm în slăvi, de fapt, pe noi înşine, în loc să-L slăvim pe Dumnezeu. Într-adevăr, trebuie să recunoaştem că săvârșim fapte păcătoase. Trebuie să recunoaştem că uneori calea pe care o alegem pentru a ajunge la fericire este contrară pelerinajului pe care ni-l indică Dumnezeu. De aceea, deşi dorim fericirea suntem totuşi nefericiţi, neîmpliniţi.

Ce este de făcut? Să renunţăm la păcat, să părăsim calea cea largă, calea pe care am urmat-o până acum. Dumnezeu ne cheamă clipă de clipă la deschidere, la iubire, la pocăință, la schimbarea radicală a vieţii, la un a fi în Hristos. Alegând o cale fără destinație, aceea a închiderii, a indiferenței, a egoismului, am rătăcit în labirintul patimilor noastre, am pierdut ideea de pelerinaj și pelerinajul în sine spre casa Tatălui, spre fericirea paternală, spre împlinirea în Dumnezeu. Biserica, punându-ne în faţă crucea lui Hristos, calea urmată de Hristos, pelerinajul iubirii lui Hristos, a iubirii totale care se manifestă în jertfa lui Hristos pentru noi, ne cheamă, ca şi cum am fi la răscrucea vieţii noastre, să părăsim calea fără scop şi să alegem modul de viață al altruismului, al deschiderii, pelerinajul iubirii, pentru a regăsi astfel casa părintească şi a ajunge astfel la împlinirea şi bucuria noastră veşnică.

imagine_74Pelerinul nu este singur în demersul său, pentru că Dumnezeul creştin nu este un Dumnezeu depărtat sau de origine depărtată, ci un Dumnezeu de apropiere, o prezenţă Care mă cunoaşte, mă iubeşte şi Se preocupă de mine, un Dumnezeu al inimii mele. De aceea, Dumnezeu vrea ca noi, într-un mic punct al istoriei, să împărtăşim preocupările Lui faţă de ceilalți. Dumnezeu este în aşteptarea „da”–ului nostru, care bate la poarta fiecăruia care se consideră vrednic de ceea ce Dumnezeu îl consideră vrednic.

Ascultând relatarea pătimirii, este foarte uşor să acuzăm pe Iuda şi arhiereii legii iudaice, pe iudei şi Pilat, ca responsabili ai condamnării la moarte a lui Iisus din Nazaret. La o primă vedere ei sunt cei vinovaţi de uciderea Lui, printr-o urzeală complice care merge de la ură, la minciună, la trădare, la ostilitate declarată, la laşitate. Dar poate că acest mod de a vedea lucrurile este prea simplist sau unilateral, pentru a fi corect. Moartea lui Iisus pe cruce nu este imputabilă numai acelora care – într-un mod sau altul – au fost protagoniştii imediaţi ai arestării, procesului şi condamnării Sale. Şi nu trebuie să ne gândim că toţi capii iudeilor au acţionat din pură răutate în a-l fi condamnat pe Iisus Hristos. Arhiereii, farisei şi „bătrânii poporului” nu erau o ceată de răufăcători. Nu erau mai „răi” decât mulţi alţii… sau chiar decât noi. Ar fi facil și confortant din punct de vedere psihologic ca Iisus Hristos să fi fost omorât numai de către mâna marilor răufăcători, întrucât noi nu am avea nimic de împărţit cu persoanele lor. Dar nu a fost aşa, eu, tu, noi nu suntem excluși de faptul de a-L fi respins în afara lumii și istoriei noastre pe Fiul lui Dumnezeu.

În istorie, căderea omului în păcat asumă forme mereu noi. Dar ce răneşte azi în mod deosebit trupul lui Iisus Hristos? Să ne gândim numai la istoria mai recentă, la modul în care şi creştinătatea în sine, plictisită de credinţă, l-a părăsit pe Domnul: marile ideologii, ateismul practic și consumerismul, precum banalizarea omului care nu mai crede în nimic şi se lasă dus de val, au construit un nou păgânism, un păgânism mai rău, care voind să-l dea de o parte pe Dumnezeu în mod definitiv, a ajuns să se lepede de om. Şi astfel omul zace în ţărână. Dar ce mai răneşte azi în mod deosebit trupul lui Iisus? Din dureroasa patimă a Domnului face parte, cu siguranţă, agresiunea împotriva familiei. În zilele noastre se manifestă parcă o anti-Geneză, un anti-plan, un orgoliu diabolic care vrea să elimine familia. Omul ar vrea să reinventeze omenirea dând peste cap înseşi temeiurile vieţii aşa cum a gândit-o şi voit-o Dumnezeu. (Gen. 1, 27; 2,24). A te substitui lui Dumnezeu, fără a fi Dumnezeu este aroganţa cea mai nebunească, este aventura cea mai periculoasă.

Patima lui Hristos nu reprezintă un episod izolat sau de sine stătător în istoria și misiunea Dumnezeului-Om, ci reprezintă tensiunea ultimă provocată în societatea iudaică de întreg modul Său de a fi, a vorbi şi a învăţa. Iisus a fost respins și condamnat pentru că modul Său de a fi, logica şi cuvintele Sale nu erau compatibile cu logica comună, cu mecanismul și sistemul raporturilor sociale considerate intangibile, cu principiile, instituţiile istorice şi tradiţiile religioase considerate cele mai sacre şi inviolabile. Personalitatea, judecata şi învăţătura lui Iisus Hristos prezentau aspecte aşa de noi, particulare şi originale, încât contemporanii săi zeloși și fanatici nu ar fi recunoscut în vreun mod oarecare în El aşteptările proprii referitoare la mult așteptatul profetic „Mesia”.

Iisus Hristos a fost condamnat, pentru că a îndrăznit să spună: „Fericiţi cei săraci”, şi încă şi mai mult: „Vai vouă bogaţilor”. Dar și pentru că a îndrăznit să spună: „Îţi sunt iertate păcatele”. Și nu în ultimul rând, pentru că nu a ţinut sabatul conform regulilor, pentru că nu a acceptat să fie proclamat ca rege de popor, pentru că a spus că trebuie să iertăm totdeauna și pe toată lumea, pentru că a spus că în împărăţia lui Dumnezeu, vameşii şi desfrânatele pot, prin pocăință, „trece chiar înaintea” celui care ține forma exterioară a legii; pentru că a îndrăznit să alunge negustorii din templu, pentru că a vădit goliciunea spirituală a fariseismului.

Îţi trebuia o reală libertate interioară pentru a-L putea accepta pe Iisus Hristos în inima ta, îţi trebuia mărinimia sufletului, era nevoie de o disponibilitate totală şi personală spre bine, spre sensul adevărului, spre logica iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, fără obstacolul prejudecăţilor, moravurilor, convenţiilor și intereselor partinice. Dar Mântuitorul s-a confruntat cu dublicitatea, meschinătatea, ura, egoismul, orgoliul, prejudecata, laşitatea, răutatea, disprețul, mediocritatea oamenilor: a oamenilor din timpul Său ca şi a celor de ieri, de azi și de mâine, mai mari vremii, săracii şi lume obişnuită.

Ceea ce l-a dus pe Iisus Hristos la moarte, nu a fost atât acţiunea criminală a unei persoane sau grup de persoane, cât mai ales păcatele noastre din totdeauna. Nu a fost pur și simplu doar un cineva, ci un noi la modul universal. Cel care l-a condamnat pe Hristos atunci a fost păcatul, care a devenit atât de comun, atât de normal: în Iuda, în reprezentanții Templului, în Pilat, în Irod, în soldaţi, în mulţimea din Ierusalim, a fost ceva prezent din noi toţi.

Dar taina lui Hristos este nepătrunsă de minte, pentru că tocmai acceptând în mod liber și din iubire judecata Sa nedreaptă şi moartea pe cruce, El a învins tăria anonimă şi de nestăpânit a fără-de-legii, a acelui păcat care se manifestă în mii și mii de moduri în viaţa tuturor şi care ne este comun nouă ca unor protagonişti istorici ai pătimirii Sale. Hristos a murit pentru mine, pentru tine, pentru noi, pentru toţi oamenii: în numele Său avem adevărul și proba iubirii lui Dumnezeu, dar a unei iubiri mai tare decât moartea. A fi creștin nu este numai proclamare declarativă, ci şi prezenţă: urmarea paşilor lui Hristos cel răstignit. Crucea este izvor de mărturie, nu este un simbol particular de devoţiune, nu este un semn distinctiv de apartenenţă la vreun grup oarecare în interiorul societăţii, ci ea ne vorbeşte despre nădejdea ce depăşeşte neputinţele lumii noastre căzute. Crucea este o proclamare a iubirii ce ne vorbeşte despre biruinţa binelui în lume, ce ne arată un Dumnezeu care îi ridică pe cei smeriţi, care dă curaj celor slabi, care face să fie înlăturate diviziunile, iar ura să fie învinsă de iubire. A fi pelerin înseamnă mărturisirea Dumnezeului răstignit, existenţa autentică a pelerinului fiind cea sub cruce, sub imperativul jertfei totale. În Hristos, Dumnezeu şi-a asumat cu adevărat o fire umană. El nu are numai o iubire dumnezeiască, bogată în milostivire şi iertare, ci şi o inimă de om, capabilă să simtă toate vibraţiile iubirii Hristos, adevăratul „program” al vieţii creştine. Sfântul Apostol Pavel a enunţat acest program prin cuvinte înflăcărate: „Pentru mine a trăi înseamnă Hristos şi a muri este un câştig” (Filip. 1, 21). Şi iarăşi: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2,20).

Patimile lui Iisus Hristos ne învaţă că viaţa este o luptă. Crede cineva că un bun creştin nu suferă niciodată? Dumnezeu a avut un Fiu fără de păcat, nu a avut însă nici unul fără cruce. El nu ne-a promis niciodată imunitate faţă de durere, ci ne-a promis biruința în suferinţa noastră. Cea mai grea parte a suferinţei pentru creştini este ceasul întunecat în care sunt ispitiţi să creadă că Dumnezeu nu este cu ei în suferinţa lor, când ei îşi închipuie că Iisus Hristos domneşte în vreun paradis îndepărtat, pasiv și netulburat de nenorocirea lor. Acest lucru pur şi simplu nu este adevărat! Primul lucru pe care îl face Iisus Hristos atunci când vine la cei care suferă este să le arate mâinile Lui cu cicatrice. Ce parolă! Atunci când îşi verşi cele mai pătimaşe proteste în faţa lui Iisus, întrebându-L de ce a trebuit să ţi se întâmple aceasta tocmai ţie, priveşte! El îţi arată mâinile Lui. Pelerinul creștin în istorie se încredinţează lui Iisus Hristos cel răstignit şi înviat, iar astfel el este în acel „astăzi” al lui Dumnezeu, în paradis, pentru că paradisul este acesta: a fi cu Iisus Hristos, a fi cu Dumnezeu.

Prin viaţa ei duhovnicească, prin ethosul ei ascetico-mistic, prin ştiinţa sa poemantică şi realismul ei liturgic, Biserica evanghelizează, adică prin mărturia ei trăită de fidelitate faţă de Iisus Hristos, într-un cuvânt, prin sfinţenie. Învierea lui Hristos constituie începutul unui şir de „lucruri” noi, la care participăm şi noi, iar „lucrurile noi” sunt o lume plină de bucurie, în care nu mai sunt dureri şi suferinţe, nu mai este ranchiună şi ură, nu mai este dezbinare şi asuprire, ci numai iubire care vine de la Dumnezeu şi care transfigurează totul. Pelerinul este un călător aflat în drum spre patria cerească, un pelerin spre veşnicie, un pelerin la poarta cerului, mărturisitor al Evangheliei chemat să trăiască cele de sus, care sunt rod al Duhului (Cf. Gal. 5, 22). Mântuirea creştină ne este dată ca o participare la moravuri, la demnităţi, la o viaţă şi, în final, la o fericire, care sunt acelea ale îngerilor. Viaţa veşnică desemnează darul divin acordat omenirii: comuniunea cu Dumnezeu în această lume şi plinătatea sa în cea viitoare. Viaţa creştină ne-a fost deschisă de misterul pascal al lui Hristos şi credinţa este pelerinajul de a ajunge la ea.

(Citit de 102 ori)