Evanghelia și economia

By | 25/08/2015

teofan_mada_62Criza nu se află pur şi simplu într-un sistem impersonal pe care-l numim „economie”, ci chiar şi în motivaţiile noastre. Probabil că am întins coarda atunci când le-am cerut guvernelor să-şi asume nişte responsabilităţi pe care nu mai vroiam să le exercităm. Ar fi fost mai prudent să nu cumpărăm atâtea servicii de pe piaţă, căci ne-am transformat anumite virtuţi şi competenţe economice în redundanţă. Deşi au fost privite nu demult ca fiind opuse, piaţa şi statul se pare că au devenit inseparabile, două capete ale unui singur corporatist, a unei bestii centraliste. Încercând să facă pentru noi ceea ce noi obişnuiam să facem pentru noi înşine, piaţa şi statul s-au tranformat într-o entitate hibridă, având ca rezultat faptul că nu există nici o alta entitate la care să apelăm atunci când începem să ne simţim într-o entitate hibridă, având ca rezultat faptul că nu există nici o alta entitate la care să apelăm atunci când începem să ne simţim strânşi cu uşa. Nu doar că am făcut piaţa şi statul să fie prea puternice, dar le-am făcut să fie în acelaşi timp şi prea slabe. Le cerem guvernelor europene să intervină în mod constant, mai degrabă decât ocazional, pe piaţă pentru a ne proteja de pierderi financiare. Această intervenţie i-a făcut foarte dificilă misiunea pieţii de a ne judeca adevărata valoare a muncii sau adevărata valoare a economiei noastre. Piaţa nu mai poate funcţiona bine atunci când insistăm ca guvernul să vegheze asupra noastră şi să ne protejeze de corecţiile sau restricţiile pe care altfel piaţa ni le-ar aduce. Guvernului din orice țară îi este greu să ţină piept tuturor grupurilor care i se adresează pentru suport financiar. După ce le-a permis să se dezvolte pentru a rivaliza pe plan internaţional, corporaţiile şi băncile pot să pătrundă în buzunarele ce ne aparţin tuturor, iar guvernele au devenit prea slabe pentru a le putea împiedica pe cele mai mari să ne jefuiască economiile naţionale.

Fie că ne uităm la indivizi sau corporaţii, pieţe sau stat, creştinii aduc o contribuţie specială prin faptul că pun întrebarea: funcţionarea economiei ţine oare de exerciţiul abstinenţei? Prin asta, ei semnalează faptul că ei cred că fiecare dintre noi, în mod individual sau ca membri ai unei instituţii, este capabil să acţioneze ca o fiinţă unică cu propria libertate de a acţiona ca agenţi individuali maturi. Ne consideră pe fiecare în mod serios ca pe nişte fiinţe cu propria libertate şi demnitate. Nu suntem doar nişte bucăţi mici dintr-un sistem global uriaş, ci sutem în primul rând nişte persoane.

Atunci când economia se clatină, creştinii pot sugera câteva motive pentru care se întâmplă acest lucru. O economie ajunge să aibă probleme pentru că există un defect în viziunea operativă a interacţiunii umane. Printr-o dependenţă prea mare de conceptul de sistem, ajungem să producem nişte consecinţe ale concepţiei deficiente legate de relaţionare, ale unei doctrine nepotrivite a omului. O perspectivă de preţuire a fiinţelor umane este centrală pentru creştini, dacă ţinem cont de ce ne spune Scriptura: omul este făcut după chipul lui Dumnezeu. Două concepte fundamentale de dragoste şi libertate se pot extrage de aici. Prin „dragoste”, se înţelege ataşamentul care-i leagă pe oameni unii de alţii, unindu-i într-o comunitate, societate sau naţiune, fiecare membru fiind pregătit să acţioneze mai presus de propriile lui interese. Prin urmare, din perspectivă creştină, există două produse fundamentale ale economiei. Primul este fiinţa umană, iar cel de al doilea este cultura care îi face pe aceştia nişte ființe sociale, ceea ce-i face să trăiască astfel în societate. Oamenii sunt formaţi de culturi ca să-şi exercite generozitatea în libertate, pentru că ei vor.

Pentru economia modernă, omul este de unul singur, fără o relaţie organică cu nimic altceva decât cu sinele său. În perspectiva creştină, nicio o fiinţă umană nu este de capul său; toţi suntem în relație cu ceilalţi. Omul nu este o fiinţă fundamental izolată, fiind o fiinţă socială, dialogică şi relaţională, care nu va întârzia să ajungă la consens cu aproapele său. Este social pentru că este o creatură a iubirii: făcut din iubire şi păzit de iubirea lui Dumnezeu. Infloreşte atunci când iubeşte şi când se dedică celorlalţi. Toate comunităţile şi societăţile sunt entităţi ale dragostei. Dragostea aspiră la eternizare: vrem ca ea să crească şi poate creşte atunci când ne asumăm un control de sine care face ca dragostea să dureze mult.

Dragostea este responsabilă pentru oricare acţiune umane. Este ceea ce ţine împreună orice societate sau comunitate de oameni. Desigur am putea să ne referim la ea mai degrabă ca şi „ataşament”, din moment ce „dragostea” a devenit asociată cu sentimentele. Dragostea ţine un bărbat şi o femeie împreună, iar căsnicia lor le sprijină dragostea, astfel încât aceasta dăinuieşte chiar şi după ce prima lor dragoste se clatină. Această înclinaţie de a iubi ţine o societate împreună şi îi pregăteşte pe membrii ei să contribuie fără a aştepta recompensă sau plată în schimb. Dragostea este tăria socială care ţine oamenii împreună în familii şi comunitaţi şi îi face să lucreze şi să servească, indiferent dacă sunt sau nu plătiţi. Aceste ataşamente ne oferă o motivaţie pentru a stabili relaţii economice cu alţi oameni, atât cu cei pe care-i ştim dar şi cu străini din celălalt capăt al lumii. Dragostea ne trimite să lucrăm, să-i întâlnim pe ceilalţi şi să facem schimburi cu ei. Dragostea, ataşamentul sau angajamentul, dacă doriţi, este motorul oricărei economii: nu este o declaraţie sentimentală, ci una economică din punct de vedere pragmatic.

Avem nevoie de motive ca să mergem la muncă. Motivul nu figurează în economia neo-clasică şi această omisiune îl face să fie specific economiei moderne (‚neoclasice’). Economia modernă consideră că suntem împinşi doar de natura noastră şi, astfel din necesitate, astfel încât acest instinct este constant şi uniform. Relatarea creştină despre om ne ofera o perspectivă asupra motivelor. Ne spune că dragostea ne face să-l găsim şi să-l căutăm pe celălalt, şi să iubim, să-l mulţumim şi să-l îngrijim. Poţi să începi o afacere, să duci o campanie, să aduni bani pentru o acţiune de filantropie sau să iniţiezi o nouă mişcare politică: compania ta se poate exprima din punct de vedere civic, comercial, caritabil sau politic. Legea şi guvernul există pentru a salva această sferă în care orice individ poate să ia iniţiative, să lucreze pentru el însuşi şi pentru familia sa sau pentru orice alt grup.

Cu mult înainte să avem o ştiinţă numită „economie” am avut suficiente relatări despre om ca agent economic. Putem da şi distribui resursele în mod deliberat, de la o persoană la alta, cu dragoste şi libertate. Orice act economic este direcţionat spre un set de ţeluri despre care putem vorbi, cântări şi compara. Oricare dintre noi poate judeca şi este deschis la judecata celorlalţi. Totuşi cu posibilităţi reduse de interacţiune, economiştii moderni au adus o schimbare în gândirea despre noi ca fiind nişte agenţi publici într-o economie deschisă. Deşi dragostea şi motivarea, distribuţia şi scopul, au fost nişte concepte economice bine definite, economia modernă nu a lăsat loc dragostei şi şi dedicaţiei personale în servicii. În timp ce pe termen scurt, economia modernă pare a fi o descriere foarte plauzibilă a economiei umane atunci când întrebăm despre termenul mediu şi lung plauzibilitatea sa se diminuează. Am putea să notăm acest eşec şi să discutăm despre motivaţiile noastre ca fiind cauze ale crizei noastre?

Economia tradiţională este întregul de care ţine şi economia modernă, astfel încât vom compara o parte cu întregul cu care relaţionează. Economia modernă omite câteva elemente care ţin de disciplina ca atare. Totuşi, economia modernă se consideră ca fiind întregul economic. Conţinutul redus l-a înlocuit pe cel întreg, versiunea scurtă a fost substituită cu cea lungă. Mai mult încă, există o stare de refuz a faptului că există sau nu o întreagă tradiţie sau o alternativă a ei. Voi folosi termenul de „modern” într-un sens aparte, cu o accepţiune personală a derivării cuvântului „modern”. Modernul are de a face cu moda, cu ceea ce este la modă la un moment dat. Contrastul nu este între economia trecută sau prezentă, ci între toate şcolile economiei şi cu o anume şcoală, „economia modernă”, care deţine un monopol. Devenind o regulă-canon, această economie modernă „neoclasică” are acelaşi efect nefericit la locul de muncă ca orice alt monopol. Economia modernă este o modalitate de a face economie, şi nu este aşa cum pretinde, singura modalitate contemporană permisă.

Trecutul conferă identitatea multor state europene. Tradiţia noastră istorică este o comoară cu resurse care ne ajută să ne înţelegem, ne permite să ne înţelegem cu ceilalţi şi să facem ajustările necesare pentru a schimba circumstanţele. Economia modernă ne oferă o relatare ieftină şi redusă a istoriei noastre care ne lasă cu o înţelegere foarte inflexibilă a sinelui, ceea ce face dificilă încercarea de a căută vreun sens în schimbările care au loc în jurul nostru. Prin ascunderea unor aspecte esenţiale despre identitatea noastră, ascund resurse prin care ne putem adapta şi rămâne o societate înfloritoare, şi prin urmare nu am putut să ne adaptăm prea bine. În consecință suferim din cauza crizei care pare economică dar care este în mod fundamental o criză a înţelegerii noastre a propriului sine şi a încrederii noastre.  

Economia modernă ne oferă o relatare abreviată despre cum suntem capabili să interacţionăm unii cu alţii. În mod implicit, imaginează o formă anume a fiinţei umane, agentul economic individual, care stăpâneşte totul. Dar individul est un dublu, divizat şi psihotic, stăpân pe de o parte, dar şi sclav al propriilor nevoi şi patimi pe de alta. Presupoziţia pe care se bazează economia modernă este că fiecare dintre noi este un stăpân care nu este el însuşi un stăpân. Rezultatul este că fiecare dintre noi trebuie să trăiască într-o lume plină de tirani care nu pot fi provocaţi şi care sunt dependenţi de cei care nu au niciun sentiment intrinsec faţă de noi, sau noi faţă de ei, iar rezultatul este că suferim de o disonanţă cognitivă. Dacă ne gândim doar pe termen scurt şi refuzăm termenul lung, vom avea o criză a încrederii depre ceea ce merită să lucrăm. Valoarea financiară a fiecărui lucru nu poate fi cu totul înţeleasă de la început, şi prin urmare nu poate fi plătită imediat. Dacă tot ce am făcut ar fi recunoscut şi recompensat pe moment, nu ar rămâne loc pentru interpretare, niciun risc, nicio libertate a acţiunii.

imagine_77Economia tradiţională poate vedea de ce nu acţionăm doar pentru consumul imediat. Recunoaşte raţionamentul abstinenţei, a deciziilor de a acţiona nu doar pentru sinele nostru viitor, dar şi pentru cei care vor veni după noi şi astfel să ne sacrificăm. Creştinii arată că identitatea fiecărei fiinţe umane este modelată de trecerea noastră prin timp. Atunci când trebuie să identificăm dorinţele acestui agent economic raţional trebuie să întrebăm despre ce cadru temporal este vorba. Ne concepem în momentul prezentului sau peste 30 de ani? Pentru cine lucrăm – pentru versiunea actuală a sinelui sau pentru cea viitoare? Înţelegem că este vorba de un schimb care are loc după o perioadă de timp specificată într-un contract. Din moment ce pentru multe tranzacţii nu există contracte sau nimic la care să putem face trimitere, tindem să concepem schimburile pe durate scurte de timp. Totuşi, economia în curs de desfăşurare depinde de existenţa unui legământ care se întinde pe mai multe decenii, care durează o viaţă întreagă sau chiar vieţile celor care trăiesc azi. Starea actuală a economiei nu depinde doar de generaţia din prezent.

Nu vom găsi originile crizei economice mondiale doar în cadrul temporal folosit de analiştii de marketing contemporani, pentru care „termen scurt” înseamnă perioada de timp dintre acum şi sfârşitul săptămânii viitoare, „termen mediu” se referă la următoarele 12 luni, iar „termen lung” se referă la următorii 5 ani sau maxim 10 ani. Fiecare dintre noi va trăi mai mult de atât. Să ne uităm în perspectiva şi să ne întrebăm la ce tip de economie sperăm în cele două/trei decenii şi ce trend din economia actuală este pe cale să producă. Obişnuiam să spunem că lucrăm acum pentru a acumula economii pentru momentele în care nu vom mai putea lucra. De fapt, când nu vom mai lucra, vom depinde de puterea de economisire a celor care lucrează la acel moment. Avem nevoie de o economie care va continua să funcţioneze astfel încât să putem să nu mai lucrăm la un moment în viitor atunci când vom fi sprijiniţi de cei pe care îi sprijinim acum. Ne bazăm acum pe sănătatea viitoare a economiei. Dacă speraţi la o economie destul de puternică pentru a vă sprijini atunci, ce direcţie ar trebui să luăm pentru a obţine o economie atunci?

Schimbul fundamental pe care se bazează întreaga economie umană are loc între generaţii. Este o tranzacţie lentă şi în timpul unui ciclu de viaţă între părinţi şi copii şi copiii copiilor. Toate tranzacţiile în care suntem implicaţi sunt doar episoade ale acestei tranzacţii de o viaţă. Pentru a câştiga această perspectivă pe termen lung trebuie să tragem camera de filmat mai în spate ca să ne surprindem viaţa de la început la sfârşit şi poate, ocazional, să avem o perspectivă mai largă care să includă buncii şi nepoţii. Suntem siguri că copii noştri nu vor trăi niciodată în circumstanţe la fel de dificile ca şi cele trăite de bunicii lor? Ce schimbări am face dacă am ştii că avem o şansă de a experimenta o dislocare sălbatică a economiei ca şi o veritabilă depresiune? Cum v-aţi pregăti copii sau pe voi înşivă dacă aţi şti că acest lucru s-ar întâmpla? Dacă am putea stabili această perspectivă largă, am putea identifica nişte schimbări pe termen lung care conduc criza economică actuală şi am putea să luăm în calcul costurile şi beneficiile unei astfel de viziuni între generaţii.

Fiecare societate se construieşte pe ceea ce le-a fost lăsat de generaţiile anterioare. Fiecare oraş stă pe movila construită de toate practicile şi obiceiurile care constituiau cultura acelei societăţi care ne unesc şi formează o societate funcţională. Un set profund şi neexaminat de capaciății ne fac să respectăm legea şi ne oferă o stabilitate politică. Ne fac să fim popoare care suntem doritori să corectăm şi să ne adaptăm, şi care suntem motivaţi să acţionăm în feluri care provoacă mai mult bine decât să-i afecteze pe cei din jurul lor. Suntem împiedicaţi şi împuterniciţi de noţiuni ca şi binele comun peste care nu trecem uşor.

După secole, acea movilă se poate transforma într-un deal. Fiecare generaţie europeană refoloseşte stratul superior al materialului moştenit şi speră să adauge cel puţin la fel de mult cât a luat de la acel deal. Dar în ultimii ani am făcut excavări mai adânci în el şi-am săpat până la legăturile cele mai de bază care le conferă persoanelor motivaţia. Ca rezultat, fiecare dintre noi manifestă mai puţin ataşament faţă de un număr mai mic de persoane, faţă de cei pe care-i considerăm ca făcând parte din familie şi, prin urmare, avem mai puţine motive să lucrăm. Dar oare munca pe care am depus-o va înlocui capitalul cultural astfel încât să le permită copiilor noştri să trăiască la fel de bine ca noi?

Multe state europene au mers la muncă ca de obicei, vânzându-și produsele şi gândindu-se la altele noi. Dar care a fost valoarea muncii lor ca întreg? Au adăugat ei oare noi straturi de capital social şi uman? Au construit la fel de mult cât au dărâmat? Au câştigat ceea ce au plătit, sau au cheltuit ce s-a câştigat, nu de ei, ci de generaţiile de dinaintea lor? Valoarea este hotărâtă fie că societatea europeană continuă să fie robustă şi energetică, fie că nu. Dacă îşi pierde încrederea, toată munca noastră se poate să fi demolat mai mult decât să fi construit. Am avut oare dreptate să ne recompensăm şi să ne felicităm pentru ce avem? Două tipuri de oameni ne pot răspunde la această întrebare. Un tip face parte din muncitorii din altă parte a lumii care, probabil, va cumpăra ceea ce economia europeană produce. Un alt tip este generaţia care vine după noi. Ei ne vor spune dacă am făcut lucrurile uşoare pentru ei sau mai dificile, sau dacă munca noastră a adus cu adevărat o valoare adăugată sau dacă am cheltuit-o fără a o înlocui. Dacă am dinamitat părţi ale acelui deal, unde s-a dus acel material? În ultimele decenii, s-a făcut să explodeze o mare parte din materialul socio-cultural deasupra capetelor noastre. Acest nor mare a materialului cultural atomizat s-a transformat în banii care sunt comercializaţi pe pieţele financiare globale, traversând încoace şi încolo lumea de la un nivel comercial internaţional la altul. Banii şi acţiunile comercializate pe pieţele financiare globale reprezintă capitalul cultural transformat dintr-o formă fixă într-o formă foarte volatilă. Voi sugera ca acastă trecere de la capitalul scoio-cultural fix la o formă lichidă reprezintă decizia a milioane de indivizi care pariază în speranţa de a-şi clădi un viitor, deşi este puţin probabil că vor ajunge să le pese de el în viitor.

Sănătatea economiei fiecărei țării europene depinde de orientarea sa spre viitor. Orice viitor are nevoie de copii astfel încât populaţia să rămână aproximativ la fel şi cere ca acesţi copii să devină nişte persoane energice şi motivate astfel încât să avem o economie puternică. Dar există un motiv pentru care economia unei țări are probleme: proporţia mebrilor activi din punct de vedere economic este în scădere, iar proporţia celor dependenţi este în creştere. Cei care şi-au dat seama de acest aspect iau măsuri pentru a se salva, iar efectele încercărilor lor de a face acest lucru fac situaţia mai grea pentru toţi ceilalţi. Haideţi să notăm câteva conexiuni de acect tip. Am presupus că următoarea generaţie de agenţi economici va fi cel puţin la fel de energică ca şi a noastră, astfel încât să ne plătim cu încredere recompensele în speranţa că economia viitoare va fi mai mare decât cea actuală şi capabilă să achite obligaţiile financiare pe care li le-am lăsat. Dar se pare că lucrurile nu stau deloc aşa. Generaţia viitoare este mai mică decât generaţia actuală, iar astfel un număr mai mic de oameni activi vor sprijini un număr mai mare de oameni dependenţi şi inactivi. Nu ne-am considerat copiii ca fiind investiţia noastră majoră într-o economie financiară viitoare. Copiii cresc în familii. Căminul este spaţiul în care oamenii lucrează unii pentru alţii pe gratis şi din propria lor voinţă. În acest spaţiu, copii învaţă ceea ce merită să fie şi să aibă, devenind nişte persoane independente şi energice care sunt capabile să ia iniţiative economice. Pentru ca aceşti copii să devină nişte persoane care au o motivaţie şi instinct propriu, avem nevoie de o altă proprietate magică, pe care o voi numi „cultură”. Cultura reprezintă acele resurse care ne conferă o formare care ne îndepărtează de trupuri şi amalgamuri de dorinţe şi visuri, şi ne transformă în persoane care se pot decide liber pentru a urma o dorinţă anume şi se hotărăsc cu dragoste să acţioneze şi să lucreze pentru alte persoane. Cultura ne transformă în agenţi economici responsabili şi motivaţi, care nu sunt doar consumatori şi clienţi ai guvernului, ci producători şi binefăcători deopotrivă.

Din moment ce piaţa ne-a descurajat de la a avea copii, vom avea mai puţin angajaţi şi plătitori de taxe, iar astfel economia noastră va începe să intre la apă. Următoarea generaţie va avea de purtat o povară mai mare ca a noastră, iar acest lucru nu va avea doar consecinţe economice profunde, ci se va repercuta şi asupra societătii şi economiei. Dar aceste consecinţe economice nu sunt întâmplătoare, pentru că economia anticipează întotdeauna ce urmează să se întâmple. Fluxul de numerar al capitalului global spune ceea ce nu am reuşit încă să spunem cu voce tare într-o dezbatere politică. Credinţa creştină se oferă pe o piaţă globală. Biserica îşi cultivă propria tradiţie spirituală şi intelectuală prin care poate să răspundă la întrebări, să afirme ceea ce este bine şi să identifice ceea ce nu este. Biserica sugerează că omul este atât cognoscibil pentru sine, cât şi un „obiect” bun de studiu şi totuşi nu este în întregime cunoscut, iar astfel nu doar un obiect al economiei, gestiunii sau oricărei alte discipline. Omul nu este o creatură anti-socială imaginată de economia modernă. Aşa cum s-a convins să creadă că este, aşa îşi poate schimba descrierea secătuită.

Am spus că o contribuţie a credinţei creştine la această discuţie este că pune în discuţie scara timpului. Întrebând despre termenul lung, credinţa creştină ne oferă mijlocul de a aduce la realitate lumea economiei, de a demitologiza banii şi de a menţine discursul economic în limitele în care este folositor. Am spus că economia este forma organizaţiei care apare de la deciziile deliberate ale individului şi prin extensie se referă la modul în care lucrurile se întâmplă şi vor continua să se întâmple. Succesul economic înseamnă să vezi în viitor. Acest lucru este posibil pentru orice comunitate făcută încrezătoare de virtuţiile şi practicile pe care le-a moştenit şi pe care continuă să le practice. Este datoria creştinului să pună întrebări despre lumea de deasupra noastră. In forma sa modernă, economia este plină de întrebări fără răspuns, goluri ruşinoase şi dezorientări. Oare am luat prea în serios relatarea redusă a posbilităţilor interacţiunii umane, considerând că este doar una?

Creştinii întreabă societatea dacă suferă de o criză de încredere. Aşteptarea noastră că circumstanţele noastre vor deveni încă mai confortabile este un neajuns. Poate că suntem martorii unui sfârşit de consens, poate că este anularea unui contract social? Creştinii statele europene pun această întrebare, dar nu trebuie doar să o facă, pentru că ei trebuie să răspundă la ea. Vor răspunde fie prin revenire, fie prin abandonarea în declinul economic. Creştinii pot ajuta o societate doar să-şi pună întrebări dificile şi să decidă dacă vor găsi vitalitatea de a îndura. Asta pot face creştinii şi cred că este contribuţia economică cea mai bună dintre toate.

(Citit de 19 ori)