Fericirea şi nefericirea

By | 27/08/2015

teofan_mada_64Într-adevăr, s-a observat în această viaţă că oamenii vicleni trăiesc în belşug şi se fericesc. Şi, desigur, cei ce se găsesc în apropierea Bisericii se întreabă şi de multe ori exprimă cu amărăciune aporia: Cum este posibil să permită aceasta Dumnezeu? În antiteză, oamenii evlavioşi să fie nefericiţi şi chinuiţi de sărăcie şi de diferite boli?

Răspunsul, izvorât din înţelepciunea patristică, este just şi clar. Nu le place oamenilor nerezonabili, care îl ridiculizează. Însă pentru oamenii care au suflet raţional, este şi satisfăcător, şi încurajator. Răspunsul este deci că omul care are suflet raţional nu face zgomot (nu este deranjat, neliniştit) când vede că se fericesc viclenii şi prosperă nevrednicii, fiindcă se gândeşte că „norocul este nestatornic şi viaţa este nesigură şi scurtă şi judecata este fără mită”.

Pentru gândirea şi tradiţia patristică, desfătarea vieţii în bogăţie, comoditate, lux, petrecerea bună şi putere este ceva ce bucură trupul şi ambiţia umană. Este ceva ce-i dă omului impresia sigură că viaţa şi fericirea sunt cuprinse în cadrele acestea pământeşti şi că sunt scopul unic şi final al vieţii. De aici şi vânătoarea acestora devine scopul şi ţelul unic. Se dovedeşte că pentru om este mai greu să fugă de forţarea lui strânsă prin acestea. Bogăţia, de exemplu, este cea mai mare capcană a acestei lumi în apropierea reală de Dumnezeu. Şi fiindcă toţi oamenii consideră bogăţia izvorul şi asigurarea fericirii, de aceea şi Iisus Hristos a spus cunoscuta sentinţă: „cât de greu va intra bogatul în Împărăţia Cerurilor!”, cât de grea, adică, este intrarea bogaţilor în fericirea adevărată.

Într-adevăr, în societate avem marea chestiune a bogăţiei, pe care mulţi oameni o consideră ca izvor al fericirii, bunăstării şi slavei, dar viaţa însăşi ne-a învăţat că oamenii care posedă o bogăţie mare au mărturisit că nu sunt fericiţi. Aceasta arată clar că fericirea nu este în buzunar, ci în inimă, nu este la bancă, ci în sentimente. Sfântul Antonie ne aminteşte că bogăţia „şi se fură, şi se înhaţă de cei puternici, după posibilităţi”. Deci bogăţia nu poate fi considerată ca factorul absolut şi cel mai sigur al fericirii. Şi deoarece bogăţia a fost legată cu forţa şi puterea oamenilor în societate, avem datoria să vorbim despre aceasta.

Sărăcia şi bogăţia sunt realmente două fenomene sociale. Învăţătura creştină susţine în mod repetat şi cu mare claritate că nu există absolutizare în gândirea care spune că sărăcia aduce nefericire şi bogăţia fericire, de vreme ce acestea se integrează în lucrurile trecătoare şi pământeşti. Nu doar fiindcă trec şi se scurg, ci şi fiindcă nu aduc cu sine, în mod obligatoriu, în raport cu viaţa veşnică, bogăţia – starea de fericire, sărăcia – chinul (nefericirea). De aceea şi sfânta noastră Biserică îi îndeamnă pe credincioşi să-L ceară continuu pe Domnul, în toate momentele vieţii lor şi în orice situaţii, atâta timp cât Domnul îi va izbăvi de mâhniri, dar îi va face şi bogaţi în darurile veşnice. E îndrăgit stihul cântat de David după binecuvântarea pâinilor: „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele”.

În viaţă, deci, toate se schimbă furtunos şi uşor. De aceea, ar fi lipsit de înţelepciune să se complace cineva în bogăţia lui şi în fericirea acesteia. Nu este inoportun şi fără legătură să-l amintim pe filosoful Heraclit şi atitudinea lui cunoscută împotriva tuturor celor din lume: „Toate se scurg”. De aceea Înţeleptul Sirah ne sfătuieşte că în timpul bogăţiei şi al saturaţiei trebuie să avem minte şi aducere aminte, aşa încât să ne gândim şi să nu uităm situaţiile antitetice (18, 25-26).

Deci îmbogăţirea şi saturaţia ascund comoditatea şi pericolul uitării lui Dumnezeu. Şi, într-adevăr, s-a constatat cum, conform regulii, comoditatea conduce la uitarea lui Dumnezeu, de aceea şi Sfântul Simeon Noul Teolog o condamnă la fel cu „plăcerea” şi „cinstea”. Efortul omului spre îmbogăţire este de la sine o ispită, care reiese din cursa întinsă omului.

Exact aici se arată starea de căldicel şi superficialitatea comuniunii omului cu Dumnezeu: omul fericit, cel ce petrece în comoditate, uită uşor nimicnicia lui în faţa Dumnezeului atotputernic şi dătător de bunătăţi. În aceste condiţii sociale cvasi-generalizate, există pericolul de-a face din creştinism un sistem de autojustificare a căldicelului: „pentru că încă din momentul justificării noi devenim sclavii sistemului care ne justifică; suntem încorporaţi ca ostatici în partid, tehnică, economie, în filosofia pe care am autentificat-o, angajând în ea adevărul care ne-a fost descoperit. Noi suntem distruşi ca persoane prin morală, teologie, opere pe care le-am elaborat pentru a ne exprima credinţa creată de noi”.

În acest context, chiar şi instituţiile creștine pot să fie forţe ale alienării omului. Aceasta deoarece chiar şi ele se pot preschimba în mijloace de aservire a conştiinţei unor alte cauze decât celei a trăirii morţii şi Învierii lui Hristos: „…instituţiile Bisericii, cultul, şi chiar pietatea, caritatea pot să fie alienante pentru om… Sclavia are caracter sociologic, ea reprezintă conformitatea cu curentul general al societăţii. Faptul că omul adoptă fără să îşi dea seama obiceiuri, imagini, prejudecăţi, cutumele grupului său, că el vorbeşte, judecă, acţionează la fel ca toţi membrii grupului său reprezintă o sclavie. Vorbim de actualizare… Or, în timpurile noastre, acest pericol este cu atât mai considerabil cu cât această actualizare se face după metode precise şi riguroase, după tehnici multiple, pedagogice, relaţii umane, informaţie, după propagandă… Toate acestea sunt căile societăţii pentru a-l face pe om sclav”. E nevoie deci de mâhnire şi supărare ca să-L caute din nou pe Dumnezeu şi să se revină la El.

imagine_79Suntem, desigur, obligaţi să notăm că bogăţia nu este condamnabilă din start. Şi aceasta fiindcă nu se acuză şi nu se condamnă bogăţia în sine, ci uzul ei rău şi când devine cauza uitării şi dispreţuirii lui Dumnezeu şi, de asemenea, a aproapelui. În mod asemănător, fericiţi în viaţa cealaltă nu vor fi toţi deţinătorii de aici ai sărăciei şi ai bolilor, ci toţi câţi au răbdat pentru iubirea lui Dumnezeu şi sărăcia, şi nefericirea pământească. În această viaţă, bogaţii şi săracii trebuie, în sens creştin, să se găsească într-o relaţie de completare reciprocă; omul binefăcător prin bogăţie are datoria să completeze din surplusul lui pe săracul privat şi concomitent să ia (să primească) de la sărac vreo harismă pe care el însuşi n-o are. Să nu se considere ca imposibil sau chiar ciudat să i se facă bine „miluitorului săracului” din răbdarea şi rezistenţa morală a săracului miluit.

Contrar oricum cu bogatul rău sau smintit, pentru omul creştin, care a conştientizat cât de zadarnică şi de temporară este această viaţă, dar şi cât de nepreţuită şi veşnică este viaţa cerească, fericirea nu se găseşte în bogăţia şi desfătările acestei lumi. Omul credincios iubeşte bogăţia în măsura în care serveşte necesităţile lui de viaţă, dar ştie şi s-o dispreţuiască, când aceasta se pune piedică în calea lui spre Hristos. Cu îngăduinţa (toleranţa) cu mulţumire a sărăciei, răbdarea în nenorociri, toate eforturile, chiar şi moartea trupului, devin viaţa reală şi bucuria veşnică a sufletului pentru creştinul adevărat. Omul cu privirea aţintită spre Dumnezeu şi Împărăţia Lui depăşeşte nefericirile de aici pentru a câştiga fericirea cerească.

E un fenomen obişnuit deci ca oamenii să judece şi să-şi exprime părerea că cineva este nefericit, când este privat de cele ale vieţii, când este bolnav, când suferă ş. a.; şi, din contră, să-l considere fericit în special pe cel bogat sau pe cel neconfruntat cu boala şi, în general, pe cel ce nu suferă. După logica omenească a gânditorilor sociali, teza este corectă. Însă sensul fericirii sau al nefericirii din prisma învăţăturii creştine se distanţează de această teorie de dinainte. De multe ori aparenţele înşeală. De aceea nimeni nu ştie ce se ascunde în spatele unei fericiri sau nefericiri aparente, în special dacă se judecă prin prisma credinţei creştine şi a vieţii şi a împărăţiei veşnice. E însă sigur că semnalările lui Iisus Hristos referitoare la viaţa de aici şi la cea veşnică sunt adevărate, neclintite şi indestructibile (veşnice). În consecinţă, ceea ce pare aici ca fericire sau ca nefericire nu aduce cu sine acelaşi sens şi în viaţa veşnică.

E foarte folositor să citească cineva renumitele capitole trei şi patru din Înţelepciunea lui Solomon, în care scriitorul sfânt vorbeşte despre fericirea aparentă a păcătoşilor în viaţa pământească şi nefericirea aparentă a drepţilor. Se caracterizează aparentă fericirea de aici şi aparentă nefericirea de aici, în timp ce în viaţa veşnică, drepţii, care au fost încercaţi aici în multe moduri prin ispite şi mâhniri şi au răbdat cu bărbăţie toate acestea, se vor desfăta de pacea veşnică, iar necuviincioşii, care s-au sprijinit pe materie şi numai pe aceasta au adorat-o, vor încerca şi gusta nefericirea şi nenorocirea. Chiar şi viaţa lungă şi moartea subită, examinate prin prisma iubirii şi dreptăţii lui Dumnezeu, se dovedesc ca neatribuind fericirea vieţii îndelungate ori nefericirea morţii timpurii. Înţeleptul Solomon ne învaţă că este posibil să survină moartea timpurie, urmând ca omul să fie păzit de răutatea viitoare, care i-ar îndepărta înţelepciunea, şi să fie asigurată mântuirea lui: „A fost răpit, ca răutatea să nu-i schimbe mintea sa, înşelăciunea să nu-i amăgească sufletul”.

O consideraţie teologică clară a fericirii sau nefericirii reale a omului o găseşte cineva în parabola săracului Lazăr şi a bogatului. Toţi cunoaştem din sfânta Evanghelie mizeria în care a trăit Lazăr şi dispreţul pe care l-a încercat din partea oamenilor. Şi, într-adevăr, social şi ca mod de trăire, era o situaţie epuizantă, deznădăjduită în comparaţie cu bogăţia, fericirea, promovarea socială şi desfătările sociale ale bogatului.

Viaţa însă nu s-a terminat pentru ambele părţi. Am îndrăzni să spunem (chiar dacă echivalenţa exemplului nu mai e potrivită) că s-a sfârşit prima repriză a luptei şi, în aceasta, învinsul a fost Lazăr. Rămânea însă a doua repriză, care a rezervat răsturnarea rezultatului: a fost considerat ca biruitor învinsul. Deci ceea ce pare din punct de vedere social ca fericire sau nefericire, din punct de vedere creştin este răsturnat. De aici şi termenii fericire şi nefericire se relativizează.

Mai e necesar să răspundem cu claritate la întrebarea: toţi câţi se nefericesc aici vor fi fericiţi în ceruri? Şi toţi câţi se fericesc aici vor fi nefericiţi în cealaltă viaţă?

Răspunsul scurt e nu! Nefericitul de aici se va ferici în cer, când rabdă situaţia lui socială lamentabilă cu răbdarea şi nădejdea săracului Lazăr, care, ca un Iov nou, nici nu blasfemia, nici nu se plângea împotriva Proniei Dumnezeieşti, ci răbda orice nefericire cu bărbăţie. Însă când se vaită împotriva lui Dumnezeu pentru nenorocirea lui, atunci nefericit va rămâne şi-n cealaltă viaţă. În privinţa fericitului de aici, dacă face uz bun de averea lui şi acceptă cu înţelepciune fericirea lui, adică fără să-L uite pe Dumnezeu şi pe aproapele lui, atunci fericirea lui va continua şi în veacul viitor. Dimpotrivă, dacă se comportă ca nesocotitul din Parabola bogatului şi a săracului Lazăr, atunci fericirea de aici se va transforma în nefericire veşnică. Exemplul săracului Lazăr ne învaţă mai mult că cerşetorul nenorocit de aici, prin răbdare şi credinţă, va fi nu numai răsplătit, dar Hristos îi rezervă o mare cinste, amintindu-Şi-l după nume, în antiteză cu bogaţii răi şi necucernici, al căror nume dispar în mormântul umed, precum dispare şi trupul lor. Aceasta se întâmplă şi aici, unde Hristos trece sub tăcere numele bogatului, ca o amintire indiferentă şi nevrednică, însă înregistrează numele lui Lazăr şi acela rămâne în cartea vieţii. Profetul David ne informează despre ambele cazuri. Mai întâi, despre cei neevlavioşi scrie: „Înmulţitu-s-au slăbiciunile celor ce aleargă după alţi dumnezei. Nu voi lua parte la adunările lor cu jertfe de sânge, nici nu voi pomeni numele lor pe buzele mele”. Despre cei evlavioşi declară: „De camătă şi de asuprire va scăpa sufletele lor şi scump va fi numele lor înaintea Lui”.

Când au loc situaţii urâte în viaţa omului, trebuie ca omul să nu se grăbească să concluzioneze şi să se pronunţe împotriva lui Dumnezeu, în timp ce există nefericirea aparentă. Nu-i posibil să cunoască sau să explice cineva cele ce se întâmplă şi să pătrundă în greutatea lor, ca să vadă ce se ascunde în spatele acestora. Dezamăgirea este faptul că omul consideră nefericire orice i se întâmplă rău sau trist, cu consecinţa de a cădea în deznădejde şi într-o stare de dezamăgire în faţa lui Dumnezeu. Însă este întotdeauna imposibil ca bunul Dumnezeu să vrea răul omului. Şi după cum ştim, „Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după voia Lui”. Sfântul Grigore Teologul ne aminteşte că de multe ori că durerea este mai bună decât sănătatea, răbdarea decât comoditatea şi cercetarea (unei încercări) decât nepăsarea, când urmează ca toate acestea să conlucreze la învierea unui suflet „căzut” şi „mort”. Cercetarea cu încercare a lui Dumnezeu în caz asemănător se întâmplă pentru mântuirea omului. În întristarea survenită, omul trebuie să-şi facă autoexaminarea şi autocritica, ca să înţeleagă devierea lui din calea lui Hristos şi să-L slăvească pe Dumnezeu, care l-a făcut să-şi revină.

Vom repeta faptul că omul este dator să rabde orice nefericire cu nădejde şi bărbăţie, fără să-i scadă speranţa şi iubirea către Domnul Cel Preamilostiv, Care dă acestea pentru o pedagogie curată. „Pe cine iubeşte Dumnezeu mustră”, însemnând că Dumnezeu se găseşte aproape de omul chinuit, dorind ridicarea şi restaurarea lui din cădere, şi că nu l-a părăsit. Părăsirea omului de către Dumnezeu nu trebuie să-l mulţumească pe om, ci mai degrabă să-l neliniştească, fiindcă Dumnezeu îi amână pedeapsa pentru ziua judecăţii. Din contră, încercarea trebuie să-l entuziasmeze şi s-o considere binefacere, de vreme ce suferinţele de aici îl păzesc pe om de pedeapsa veşnică: „Nici nu voi rupe legământul Meu şi cele ce ies din buzele Mele nu le voi schimba”.

Ceea ce n-a înţeles omul este provenienţa nefericirii întâmplătoare, adică să-l problematizeze şi să-l trezească fiecare suferinţă a vieţii şi să descopere că în spatele ei se găseşte pedagogia lui Dumnezeu şi nu întâmplarea sau natura, dat fiind că nimic nu are loc fără voia lui Dumnezeu. Când Sfânta noastră Biserică îl imploră pe Dumnezeu să păzească „fiecare oraş şi ţară de furia foametei, a cutremurului…”, învaţă limpede stăpânirea lui Dumnezeu asupra întregii firi şi a tuturor întâmplărilor omului şi ale naturii. Omul nu pricepe aceasta fiindcă îi lipseşte gândirea bisericească şi teologică, precum şi credinţa lui în puterea şi stăpânirea lui Dumnezeu. Dacă surprinde sensul încercărilor, atunci se va pocăi şi nu va rămâne în pedeapsa viitoare.

(Citit de 74 ori)