Filantropia, darul lui Dumnezeu în lumea suferindă

By | 29/08/2015

teofan_mada_66Dimensiunea bisericească a filantropiei nu este pur și simplu o formă de activitate sau asistenţă socială care se adaugă aleatoriu la realitatea Bisericii văzute, o iniţiativă care s-ar putea lăsa şi pe seama altora. Dimpotrivă, ea face parte din ființarea Bisericii. După cum cuvântului lui Dumnezeu îi corespunde mărturisirea umană, cuvântul credinţei, tot aşa și iubirea, care este numele lui Dumnezeu, trebuie să-i corespundă iubirea Bisericii, activitatea sa terapeutică, filantropică şi socială. Iubirea aproapelui este datoria oricărui credincios, ca şi a întregii comunităţi ecleziale la toate nivelurile: comunitate locală (parohie, eparhie), Biserică naţională (Patriarhie), Biserică universală. În chintesență, totul porneşte de la iubire şi tinde la iubire.

Dimensiunea personală a iubirii nu poate să rămână niciodată un concept sau un lucru care se aplică doar individual, ci ea trebuie să devină existențială şi un fapt esenţial al Bisericii ca şi comunitate: adică are nevoie şi de forma instituţională care se exprimă în dinamica comunitară a Bisericii. În Biserică, contemplaţia şi acţiunea trebuie să coexiste şi să se integreze. Viața creştină constă într-o continuă urcare pe muntele întâlnirii cu Dumnezeu pentru a coborî apoi din nou, aducând iubirea şi tăria care derivă din ea, în aşa fel încât să-i slujim pe semeni cu însăşi iubirea lui Dumnezeu. Conştiinţa acestei îndatoriri filantropico-sociale a avut relevanţă constitutivă în Biserica Apostolică (cf. Fap. 2, 44-45) şi foarte repede s-a simțit nevoia unei anumite organizări ca și temei pentru o îndeplinire mai eficientă a ei. Astfel, în structura fundamentală a Bisericii a apărut „diaconia” ca slujire a iubirii faţă de aproapele, exercitată în mod comunitar şi în mod ordonat, o slujire concretă, dar în acelaşi timp şi spirituală (cf. Fap. 6,1-6). Cu extinderea ecumenică a Bisericii, în primul mileniu creștin, această exercitare a misiunii social-filantropice a devenit unul dintre domeniile sale esenţiale.

Activitatea social-filantropică este independentă de idei partinice, partide şi ideologii, nu este un mijloc pentru a schimba lumea în mod antropologic-ideologic şi nu este în slujba pragmatismului strategiilor lumeşti, ci este pusă în fapt aici şi acum de manifestarea întrupată a iubirii de care omul are mereu nevoie. Desigur, ea cultivă o conlucrare de principiu, firească și fructuoasă cu multiplele organizaţii sociale şi filantropice, cu structurile statului şi asociaţiile umanitare care participă la solidaritatea umană exprimată de societatea civilă în ansamblul ei. Ea evită să facă apartenențe sau prozelitism. Iubirea este gratuită. Nu se foloseşte pentru a atinge alte scopuri. Dar lucrul acesta nu înseamnă că acţiunea filantropică trebuie să lase deoparte Evanghelia, din care ea se inspiră și căreia îi este fidelă. Creştinul ştie când este momentul să vorbească despre Hristos și Evanghelia Sa şi când este potrivit să nu-L mărturisească cu buzele şi să lase să vorbească doar iubirea. El ştie că Dumnezeu este iubire şi se face prezent tocmai în momentele în care nu s-a făcut nimic altceva decât iubire. Ea trebuie să practice iubirea faţă de aproapele şi ca şi comunitate, altminteri îl vesteşte pe Dumnezeul iubirii în mod unilateral, incomplet, insuficient și relativizant. Angajarea socială are un sens spiritual mult mai profund, care merge mult dincolo de simplul activism moralizant și social. Însuşi Dumnezeu ne îndeamnă în interiorul nostru să alinăm lipsurile celorlalți. Astfel, în acest mod, noi Îl ducem pe El însuşi în lumea suferindă. Cu cât Îl ducem în mod conştient şi clar ca dar, cu atât iubirea noastră va schimba mai eficient lumea şi va trezi nădejdea, o nădejde care merge dincolo de moarte.

Influenţa Evangheliei asupra vieţii sociale este covârşitoare, însă aceasta nu trebuie căutată atât în premisele unor diagnoze sociale sau în sugestiile- remedii pe care le propune, cu toate că unele dintre ele sunt pertinent-valabile, ci mai ales în stabilirea unor principii fundamentale spre a face faţă cu eficienţă realităţii sociale. Cu alte cuvinte, nu în conţinut trebuiesc căutate toate acestea, ci mai degrabă în metodă. Această metodă constă mai cu seamă în două lucruri; într-o critică veritabilă a lumii şi într-un imperativ tot atât de categoric în privinţa omului și problemelor lui, imperativ care sună aşa: „Iubeşte-l pe aproapele ca pe tine însuţi”. În mod deosebit creştinul, trăind în conformitate cu Evanghelia, recunoaşte că oamenii sunt toţi fraţi între ei, că viaţa înseamnă o chivernisire a bunurilor primite de la Dumnezeu, pentru care fiecare este responsabil în faţa celorlalţi, şi cine este bogat trebuie să fie ca şi un împlinitor al poruncilor lui Dumnezeu, iubind pe cel sărac.

Critica clară nu este altceva decât capacitatea profetică pe care o are cuvântul lui Dumnezeu de a evidenţia marea răutate a lumii, nu a lumii create de Dumnezeu, ci a acelei lumi care este rodul păcatului omenesc. În privinţa aceasta, avem un progres important în Biblie. Dacă multă vreme a persistat în Vechiul Testament convingerea că bogăţia ar fi semnul binecuvântării lui Dumnezeu, şi sărăcia nu ar fi decât „blestemul” cerului, în Evanghelii se ajunge la o concluzie diametral opusă. Bogăţia, apare, cum de fapt şi este de cele mai multe ori, ca rodul nedreptăţii şi al opresiunii, şi nu al norocului sau al onestităţii. Multe sisteme şi ideologii şi-au revendicat meritul de a exercita o funcţie critică şi cu adevărat ştiinţifică în confruntările cu societatea şi cu mecanismele economice, însă au făcut aceasta pe temeiul viziunii omului, care întotdeauna şi-a ignorat libertatea şi destinul veşnic, din care cauză toate revendicările omului s-au încheiat cu nedreptăţi şi mai mari decât cele pe care le eliminase. Atunci când cuvântul lui Dumnezeu judecă profetic această lume, o face în numele unuia care poate convinge lumea de păcat să se schimbe, pentru că este fără de păcat, pentru că este „Lumina lumii” sau „Lumină din Lumină”.

Creştinismul rămâne credibil dacă este fidel cu sine însăși și dacă este exigent. În confruntările cu nedreptatea, Evanghelia nu se opreşte la critica categorică, ci o depăşeşte prin imperativul categoric: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Acesta este adevăratul principiu social al Evangheliei, care dacă ar fi luat în serios, ar fi capabil să elimine sau să împiedice egoismul şi nedreptatea şi să remedieze toate relele inevitabile ale vieţii. Iubirea faţă de aproapele, în viziunea pe care o înţelege Evanghelia, este într-adevăr cel mai formidabil principiu social, capabil să depăşească orice atitudine ermetică, de închidere şi resemnare, care acceptă lumea aşa cum este. În toată Evanghelia nu întâlnim nici cea mai mică aluzie care să ne înveţe a fi indiferenţi faţă de fraţi. Indiferenţa evanghelică (a nu fi îngrijoraţi de hrană, de îmbrăcăminte, de ziua de mâine) exprimă cât se poate de bine cum trebuie să se poarte omul în confruntările lumii. Însă atunci când este vorba despre aproapele, Evanghelia nici nu vrea să audă vorbindu-se despre indiferenţă, indiferenți și blazați şi chiar îndeamnă iubirea şi mila. Mai mult, Evanghelia consideră ca absolut inseparabile nevoile spirituale şi cele temporale ale fraţilor, între suflet şi trup ea nu face nici o deosebire. În viaţa creştină ne punem la dispoziţia Celui „care a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi” (2Cor. 5,15). A ne pune la dispoziţia lui Hristos înseamnă să ne lăsăm atraşi în al Lui „pentru toţi”: fiind cu El putem să fim cu adevărat „pentru toţi”. Putem experimenta permanent bucuria de a-l pune pe Hristos în centrul vieţii noastre. Însă Hristos, întâiul nostru aproape, este prezent şi în cei săraci, fapt pentru care ei nu trebuie niciodată să fie insultaţi sau marginalizați. Îl cunoaștem pe Dumnezeu prin curăţia inimii, dar dovedim cunoașterea prin iubirea faţă de aproapele. Iubirea este scara împărăției care conduce spre Dumnezeu, bucuria de a fi iubiţi de Dumnezeu. Când noi lăsăm spaţiu iubirii lui Dumnezeu, suntem făcuţi asemenea cu El, părtaşi la însăşi dăruirea Sa. A ne deschide la iubirea Lui înseamnă a lăsa ca El să trăiască în noi şi să ne facă să iubim cu El, în El şi ca El; numai atunci credinţa noastră devine cu adevărat „lucrătoare prin iubire” (Gal. 5,6) şi El sălășluiește în noi (cf. 1Ioan. 4,12).

O nouă perspectivă se prezintă lumii: până la Hristos religia ori fusese creată pentru cele pământeşti, adaptându-se cu uşurinţă la societate, sau fusese plasată undeva în spaţiu, printre nori, în opoziţie directă cu toate ale vieţii şi istoriei. Însă acum o nouă poruncă ni se impune: de a nu purta grijă nefirească pentru toate nevoile vieţii noastre pământeşti și a ne lega sufletul de prosperităţile care ar putea îndepărta grija faţă de săraci, dar, în acelaşi timp, să şi muncim cu mâinile şi cu toată capacitatea pentru fraţii noştri, oamenii de pe acest pământ. Cu elocvenţă mai mare răsună chemarea la împărţire a bunurilor în ţările ale căror populaţie este compusă în majoritate din creştini, fiind şi mai gravă responsabilitatea lor în faţa mulţimilor care suferă din cauza lipsurilor şi a părăsirii. A le ajuta este mai degrabă o îndatorire de echitate decât un act de caritate. Invitându-ne să examinăm milostenia cu o privire mai profundă, care să treacă dincolo de dimensiunea pur materială, pentru o imagine de exigenţă spirituală, Scriptura ne învaţă că este mai multă bucurie în a dărui decât în a primi (cf. Fap. 20,35). Dacă ne gândim puţin vom vedea că nu există situaţie care să nu poată fi rezolvată cu iubirea faţă de aproapele, dar care nu exclude atitudine împotriva nedreptăţii: Iisus a luat atitudine şi a iubit!

(Citit de 74 ori)