Ghetsemani

By | 02/09/2015

teofan_mada_69Agonia Domnului în grădina Ghetsemani este un moment cu totul particular al Patimilor. După ce a părăsit foişorul cel de sus, El s-a retras ca să se roage, singur, în faţa Tatălui. În acel moment de comuniune profundă, Evangheliile relatează că Iisus a experimentat o suferinţă aşa de mare încât L-a făcut să transpire sânge (Mat. 26, 38). Având conştiinţa morţii Sale iminente pe cruce, El simte mare angoasă şi apropierea morţii. Iisus le spune ucenicilor Săi: rămâneţi aici şi vegheaţi; şi acest apel la trezvie şi vigilenţă nu este doar o trimitire la acel moment de angoasă, de ameninţare, în care va sosi Iuda trădătorul, ci se referă la noi toţi, la creştinism din totdeauna. Este un mesaj actual şi actualizat pentru toate timpurile, pentru că somnolenţa ucenicilor este problema întregii istorii. Problema este în ce anume ar consista trezvia la care Domnul ne invită. Aş spune că somnolenţa ucenicilor, şi implicit a creştinilor, de-a lungul istoriei este o anumită pasivitate şi nepăsare a sufletului faţă de puterea manifestată a răului și de formele lui multiple. În comfortul nostru egoist nu vrem să fim deranjaţi prea mult de aceste chestiuni, vrem să nu facă parte din viaţa noastră, vrem să le ignorăm voit, vrem să le uităm gratuit: credem că poate că nu va fi aşa de grav, şi uităm. Vrem să nu auzim. Şi nu este numai insensibilitate: este nepăsare, letargie egoistă faţă de prezenţa lui Dumnezeu: aceasta este adevărata noastră somnolenţă, această insensibilitate faţă de prezenţa lui Dumnezeu care ne face insensibili şi faţă de rău. Faptul de a veghea împreună cu Domnul, ar trebui să fie tocmai momentul de a reflecta asupra somnolenţei generale a ucenicilor, a apărătorilor lui Iisus, a noastră, care nu vedem, nu vrem să vedem toată lucrarea răului, şi care nu vrem să intrăm în pătimirea Lui pentru binele nostru, pentru prezenţa lui Dumnezeu în lume, pentru iubirea faţă de aproapele şi faţă de Dumnezeu.

imagine_85Apoi, Domnul începe să se roage. Cei trei apostoli – Petru, Iacov, Ioan – dorm, dar câteodată se trezesc şi aud refrenul acestei rugăciuni a Domnului: „Să se împlinească nu voia Mea, ci a Ta”. Ce este această voinţă a mea, ce este această voinţă a ta, despre care vorbeşte Domnul? Voinţa mea este „că n-ar trebui să mor”, ci să fiu scutit de acest potir al suferinţei: este voinţa umană, a firii umane, şi Hristos simte, din adâncul eului fiinţei Sale, întreaga cuprindere a existenţei umane, conştientizează viaţa şi limitele ei, sentimentul sfâşietor al apropierii de abisul morţii, chinul nefiinţei, ameninţarea nimicului. Dacă noi avem această aversiune firească împotriva morţii, această frică naturală de moarte, cu atât mai mult El, care simte, împreună cu moartea, şi toată angoasa, durerea şi suferinţa omenirii. Trăieşte şi conştientizează că toate acestea sunt potirul pe care trebuie să-l bea, să accepte răul cu toate manifestările lui din lume, tot ceea ce înfricoşează, tot păcatul cu toată înstrăinarea lui. Şi putem înţelege cum Iisus, cu sufletul Său uman, este tulburat, chinuit în faţa acestei dimensiuni a realităţii umane pe care o percepe în toată cruzimea ei: voinţa Mea ar fi să nu beau potirul, însă voinţa Mea este ascultătoare voinţei Tale, voinţei Tatălui, care este şi adevărata voinţă a Fiului, pentru că Tatăl şi Fiul sunt de o fiinţă. Şi astfel Iisus transformă aversiunea firească, atitudinea de refuz a potirului suferinţei, împotriva misiunii Sale de a muri pentru noi în această rugăciune sfâşietoare, transformă această voinţă a Sa naturală în voinţă a lui Dumnezeu, într-un „amin” spus voinţei lui Dumnezeu Tatăl.

Omul în sine este înclinat să se opună voinţei lui Dumnezeu, să aibă intenţia de a urma propria voinţă, de a se simţi liber numai dacă este autonom; opune propria autonomie împotriva heteronomiei de a urma voinţa lui Dumnezeu. Aceasta este toată drama omenirii. Dar adevărul este că această autonomie este greşită şi această intrare în voinţa lui Dumnezeu nu este o contrară sinelui, nu este o dependenţă care limitează libertatea mea, ci este intrare în adevăr şi în iubire. Şi Iisus înalţă voinţa noastră, care se opune voinţei lui Dumnezeu, ridică această voinţă a noastră în sus, spre voinţa lui Dumnezeu, îndumnezeind-o. În această transformare a „nu”-ului în „da”, în această inserare a voinţei creaturale în voinţa Tatălui, El înnoieşte omenirea şi ne mântuiește. Şi ne invită să intrăm în această mişcare regenerativă a Lui: să ieşim din negativismul nostru, să părăsim refuzul nostru, „nu”-ul nostru existențial şi să intrăm în „da”-ul ontologic al Fiului şi să îmbrăţişăm „amin-ul” lui Iisus. Voinţa mea există, dar devine plenară dacă acceptă voinţa Tatălui, de aceea ea este decisivă, pentru că aceasta este adevărul, iubirea şi viaţa veşnică.

(Citit de 122 ori)