Hristos și cultura istoriei

By | 04/09/2015

teofan_mada_70Problematica Persoanei lui Hristos a fost o temă dominantă de-a lungul întregii istorii a creștinătății atât apusene cât și răsăritene. Acest lucru este ușor de înțeles, dat fiind faptul că Persoana lui Hristos este punctul central și scopul final al vieții creștine. Viața ecleziastică este atât de inextricabil țesută în jurul lui Hristos încât viziunea noastră despre Persoana Sa conține în ea însăși viziunea noastră despre Biserică. În întregul Nou Testament și în întreaga tradiție patristică se subliniază inseparabilitatea Persoanei lui Hristos, Logosul Întrupat, de Biserică. Viața ecleziastică este cu nimic mai prejos și nu poate fi nimic mai mult decât o comuniune unică și dăinuitoare cu Hristos.

Ce oferă Biserica lumii ce era până acum necunoscut? Spus mai simplu: Ce este nou și unic în creștinătate? Răspunsul este Iisus Hristos, Cuvântul Întrupat al lui Dumnezeu. Unicitatea Evangheliei creștine constă în faptul că introduce în istorie nu o nouă teologie speculativă, dar nici o nouă teologie practică, ci o nouă realitate unică, Ipostaza sau faptul Iisus Hristos. Pentru creștini Persoana lui Hristos este atât un mare paradox, cât și o mare minune. Hristos învinge moartea și dă viață unei noi realități. Apropiindu-ne de Hristos nu putem ignora evenimentul central al Învierii lui, cu care Se identifică. Chintesența de neschimbat a vieții creștine este credința în învierea lui Hristos. Implicarea existențială a Fiului lui Dumnezeu în istoria umanității implică faptul că această Cale creștină nu este doar un simplu fapt de acceptare a unor axiome teoretice despre Dumnezeu, ci este în primul rând un alt mod de existență. Trebuie să spunem că nu putem prezenta o descriere adecvată în legătură cu Persoana lui Hristos în afara experienței și realității ecleziastice. Nu putem evita faptul central al dimensiunii ecleziastice. Hristologia nu este consecința unei propovăduiri externe și speculative, în sensul strict al cuvântului. Nici o alternativă la un sistem de idei în legătură cu liderul spiritual. Putem avea doar o considerație vitală asupra lui Iisus Hristos, a vieții Sale, a mesajului Său, a Faptelor Sale atunci când ne bazăm pe traditio veritatis ecclesiae.

Se știe foarte bine că în timpul primelor secole creștine avem o aducere împreună a două lumi, noua Evanghelie și lumea antică iudaică și cultura greco-romană. Această întâlnire a celor două mentalități și tradiții diferite nu a fost una ușoară. Adesea, cele două lumi au ajuns într-un conflict puternic și în opoziție. Tradiţia ortodoxă a făcut distincţia între înţelepciunea dumnezeiască şi cea omenească ( Origen; Sf. Vasile cel Mare; Sf. Diadoh al Foticeii ; Sf. Maxim Mărturisitorul; Sf. Simeon Noul Teolog). Dar totuși, este greșit din punct de vedere istoric să supraestimăm sau să absolutizăm conflictul și să-l considerăm ca fiind un abis imposibil de trecut. Până la urmă, Biserica nu a negat moștenirea culturală a civilizației clasice. Ea a fost, în principiu, deschisă spre îmbrățișarea culturii. Ar trebui să spunem mai degrabă că există o reacție absolută și negativă împotriva lui Hristos din afara lumii Bisericii: antică și modernă (Richard Niebuhr). Studiul gândirii creștine timpurii ar contribui la dezbaterea temei relației dintre Evanghelie și civilizație din timpurile noastre. Studiind datele din viața Bisericii de la începuturi am putea ușor să ajungem la concluzia că deși cultura a fost considerată, în principiu, în mod pozitiv, nu s-a înțeles niciodată ca fiind un bun necondiționat. Civilizația însemna în esență din prima epocă creștină, moștenirea elenă cu toate tendințele filosofice, structura socială și darul estetic (Sf. Iustin Martirul, Clement Alexandrinul). Problematica lui Hristos și a culturii apar de asemenea în eforturile Părinților greci, mai ales a celor din sec. al IV-lea, de a prezenta credința creștină într-un limbaj și o formulare accesibile oamenilor lui Dumnezeu. Este adevărat că Părinții nu au ezitat să folosească terminologia și categoriile gândirii grecești pentru a vorbi despre Persoana lui Hristos și a mesajului Său (Sf. Grigorie Teologul).

Dar este adevărat și faptul că erau critici și respingători ai civilizației păgâne greco-romane. Erau deschiși la îmbrățișarea tuturor acelor lucruri care erau considerate pozitive pentru preparatio et interpretatio Evangelica, dar în același timp se opuneau culturii păgâne. Acest proces, potrivit lui Florovsky, fiind încet și dramatic s-a încheiat în fine cu nașterea unei noi civilizații pe care o putem descrie ca bizantină (”Creștinism și Civilizație”). Trebuie să înțelegem că nu a existat decât o singură civilizație creștină secole de-a rândul, aceeași pentru Răsărit și pentru Apus, iar această civilizație a apărut și s-a dezvoltat în Răsărit. O anume civilizație apuseană a apărut mult mai târziu. Roma însăși a fost destul de bizantină chiar și în secolul al VIII-lea. Epoca bizantină începe, dacă nu cu Constantin însuși, în orice caz cu Teodosie, și ajunge la culmea sa sub Iustinian. În timpul său a fost în mod conștient și deliberat construită o civilizație creștină ca sistem. Noua cultură a fost o mare sinteză în care toate tradițiile și mișcările creative din trecut s-au contopit și integrat. Era un „nou elenism”, dar un elenism clar creștinizat, ca și cum ar fi fost „bisericizat”. Putem vorbi într-adevăr despre o cultură creștină care provine din dezbaterea creștino-elenă (W. Jaeger). Pe bună dreptate s-a spus că elementele civilizației elene au fost ținute și chiar îndrăgite, dar au fost atrase în procesul unei reinterpretări creștine. Era o acceptare a postulatelor culturii și transevaluării lor (Sf. Ioan Damaschin). Părinții Bisericii timpurii, deplasându-se între polii adevărului evanghelic și civilizație, au fost absolut convinși că Evanghelia creștină a fost centrală și dominantă în viața fiecăruia. Putem vorbi despre o convergență a celor sfinte și celor culturale care își trage originea în crearea ființelor umane și a re-creării întru Hristos. Avem nevoie de o teologie a culturii care să ne ajute să corectăm gândirea despre ceea ce este cultura și în ce măsură această cultură poate funcționa în viața ecleziastică.

Civilizația este legată de creativitatea dată oamenilor de Dumnezeu Însuși. În cartea Genezei găsim că Dumnezeu Domnul i-a dat posibilitatea lui Adam: (a) grădina cea din Eden și (b) numirea animalelor (2: 15, 19). Paul Tillich relaționează prima cu tehnologia și cea de a doua cu limbajul. Luată în accepțiunea sa filosofică, conceptul de civilizație este unul fundamental: este activitatea prin care omul umanizează lumea, începând cu propria sa natură. Omul devine om și umanizează natura și istoria prin limbajul său, prin munca sa, prin cele o mie de activități sau moduri de a se împlinii. Civilizația marchează transcendența omului față de animal: lumea nu îi este dată omului gata plăsmuită, nici propria sa umanitate, care are nevoie de educație și formare. Transformându-și lumea înconjurătoare, omul se transformă pe el însuși. În sens extins, cuvântul civilizație desemnează toate posibilitățile creatoare prin care omul dezvoltă și împlinește multiplele capacități ale spiritului și trupului său, se străduiește să controleze universul prin cunoaștere și prin muncă elaborată, umanizează și spiritualizează viață socială, atât viața familială cât și ansamblul vieții civile, grație progresului de deprinderi și de instituții; în fine, creează, comunică și păstrează în operele sale de-a lungul timpului, marile experiențe spirituale universale și aspirațiile majore ale omului, cu scopul de a folosi progresului uman general. Civilizația nu se justifică necondiționat; nu se justifică doar pe premize antropocentrice, doar la un nivel pur teoretic, in abstracto, ci tocmai pentru că oamenii au primit darul divin al creativității. Cu alte cuvinte, civilizația, în forma sa pură și nepângărită, este relaționată cu autenticitatea umană.

imagine_87Doar prin kenoza Persoanei Cuvântului lui Dumnezeu se poate realiza o recreare și restructurare a umanității. Este o idee fundamentală a antropologiei patristice că Logosul etern a lui Dumnezeu a sălășluit printre noi liber pentru a realiza prin Persoana teandrică restaurarea ființei umane. Prin asumarea unei naturi umane concrete și individuale a vindecat umanitatea. Consubstanțialitatea cu Tatăl prin dumnezeire, devenind consubstanțial cu noi prin umanitate, a recreat natura umană. Există o consecință antropologică: adevărata dimensiune a persoanei umane este exprimată în și prin Hristos.

Pe această bază putem stabili anumite puncte în ceea ce privește problematica lui Hristos și a civilizației: Preocuparea pozitivă pentru cultură nu este irelevantă pentru crearea ființelor umane de Dumnezeu Însuși care imprimă asupra lor chipul Său divin. Nu este la fel de irelevant pentru re-crearea lor de către Hristos, Cuvântul Întrupat, care re-pictează și restaurează chipul divin întunecat de către păcat. Din această perspectivă este evident că persoanei umane i s-a dat, atât prin creație cât și prin recreația întru Hristos, imense potențialități pentru crearea unei istorii personale a sfințeniei, iar în același timp, omul este chemat de Creator să corespundă nevoilor vremii sale și să-și folosească darul divin al creativității pentru a construi o civilizație care să fie demnă de vocația originară și esențială a persoanei umane. Luarea în considerare a experienței istorice dar și situația actuală pot fi considerate ca fiind nefezabile, ca o iluzie sau un vis. Dar totuși vocația ființei umane este să progreseze, cu ajutorul lui Dumnezeu, și să treacă de la starea actuală la o stare care se poate numi o viață umană transformată.

Aici este nevoie de o nouă remarcă: nu există doar cultură și cultură, ci există în civilizație însăși două elemente inseparabile: memoria și judecata. Primul element este evident: ceea ce reunește oamenii într-o cultură, ceea ce le dă o anumită comunitate de a ființa, de a face, de a comunica, este, întâi de toate, memoria lor comună. Este acea memorie comunicată care unifică conținuturile unei civilizații; și, în mod reciproc, se accede la o civilizație accedând la memoria sa. Aceasta este valabil și pentru cultură religioasă. Dar cunoștința nu este totul, pentru că asumarea sau dobândirea unei civilizații nu se limitează la simpla memorizare sau la învățarea conținuturilor sale. Sunt ignorate alegerile, opiniile, deciziile, particularitățile, strădaniile și chiar erorile istoriei, cu alte cuvinte, libertatea, viața rațională și capacitatea demiurgică care le-a făurit treptat în evoluția istorică civilizatoare. Civilizația nu este o simplă memorie automată sau mecanică, ci ea este rațiune creatoare și facultate de adaptare istorică, capacitate inovatoare. Adică, ea nu este doar memorie ci și judecată. Desigur, acest lucru este valabil și pentru cultura creștină, ce se definește pe sine drept cultură a Întrupării: a transmite cuiva o civilizație nu este doar a-i transmite o memorie – este a-l face capabil de judecată în deplină cunoștință și libertate iubitoare. Creștin nu este doar cel care cunoaște elementele tradiției sale, ci cel care este apt să judece toate lucrurile vieții pornind de la credință.

Din atitudinile și polaritățile menționate mai sus, în ceea ce privește problematica civilizației, se înțelege că ea nu este bună necondiționat și nici rea per se. Cultura poate fi bună, un adevărat dar divin, dar poate fi și rea, o adevărată putere malefică sau un jug. Poate fi o cale ce duce spre înțelegerea Evangheliei creștine, dar poate fi în egală măsură un obstacol serios pentru a ajunge la mesajul creștin. Cultura chiar poate facilita viața umană și să sprijine persoanele umane, ajutându-le la dezvoltarea lor spirituală, dar poate să-i înstrăineze de la viața umană autentică, nepermițându-le persoanelor umane să-și realizeze vocația ce stă la baza progresului infinit al cunoașterii lor și uniunii cu Dumnezeu. Cultura poate sprijini persoanele umane în dezvoltarea talentelor personale; poate fi un pas serios spre progresul ființei umane, dar în egală măsură poate fi o povară grea, ostilă și constrângătoare pentru creativitatea umană.

În lumea noastră foarte civilizată elementele spirituale sunt adesea inexistente și persoana umană este strivită de fructele propriei sale creații. Pe bune dreptate s-a spus că în vremea noastre ființele umane suferă de tirania rutinei culturale și de robia civilizației. Adesea nu rămâne loc pentru o viață umană creativă și autentică. Este ciudat dar adevărat, cultura duce de multe ori spre un mod necivilizat de viață. Trăim într-o perioadă a istoriei când realizările umane sunt absolutizate și chiar zeificate. Este o perioadă de neo-idolatrie, când ființa umană sub-culturală este în multe aspecte considerată ca o sub-ființă umană. Cred că aceasta este o problemă nu doar pentru societățile noastre laice dar și pentru bisericile secularizate.

Multe dintre problemele bisericilor noastre sub legate de mentalitatea care plasează cultura în topul intereselor lor. Creștinii uită de multe ori că cultura poate fi doar un mijloc spre înțelegerea creștină, dar în niciun caz nu poate fi un substitut al mesajului creștin. Este datoria noastră de creștini să înfruntăm chestiunea culturii și să ne dăm seama de limitele ei. Ține de obligația noastră să recunoaștem că o supraestimare a realizărilor culturale face persoana umană prizonieră a dobândirilor sale. Făcând din cultură centrul activității umane și scopul și temeiul existenței umane, de fapt, noi facem ca persoana umană să se înstrăineze de sine. În acest caz, ființa umană este tăiată de corpul principal al existenței sale; este separat de Dumnezeu, de aproapele său, dar și de natură.

În calitate de creștini, trebuie să vedem realitatea culturii sub lumina Evangheliei creștine. Asta înseamnă că atitudinea noastră față de cultură ar trebui să fie una ecleziocentrică. Într-adevăr, în cadrul comunității ecleziastice, creștinii își pot exercita chemarea de a căuta adevărata valoare și limitele civilizației. Ca trup care este păstrat în integritatea sa de prezența continuă a lui Hristos, Biserica are datoria și responsabilitatea de a discerne ceea ce este fidel adevărului Scripturii și ceea ce nu este, ceea ce edifică trupul și ceea ce duce la dispute. Doar în realitatea ecleziastică putem să ne maturizăm și să avem o înțelegere dreaptă a ceea ce este relevant pentru mesajul creștin și ceea ce este irelevant sau opus lui (Evrei 5:14). Biserica, poate azi mai mult decât în orice altă perioadă istorică, ar trebui să rămână fidelă dublei sale vocații: în primul rând, prin abilitatea sa spirituală de a distinge și de a vedea diferențele dintre bine și rău, iar în al doilea rând de a traduce responsabil principiile creștine fundamentale pentru a putea face față provocările contextului istoric în continuă dezvoltare. Biserica a exercitat această dublă misiune de-a lungul întregii istorii și are azi ca și întotdeauna obligația de a fi fidelă vocației sale. Este clar că trăim într-un pluralism cultural și că avem nevoie de criterii harismatice, adică ecleziastice pentru acesta (1 Cor. 12:10).

Este adevărat că în vremea noastră, poate ca în orice alt timp al istoriei, există în multe cazuri o tensiune radicală și un contrast între ethosul creștin și anumite forme ale culturii. Civilizația mecanizată, cultura care servește sistemele totalitare și interesele economice, civilizația care distruge atât echilibrul cât și integritatea mediului, împreună cu anumite idei și acțiuni care, în numele democrației, a egalității și a drepturilor umane răstoarnă armonia relației umane, toate acestea au o influență directă și indirectă asupra vieții bisericilor noastre. Este important, pentru binele bisericilor, ca să ținem minte că deși se află în lume nu aparțin lumii.

Într-o perioadă a istoriei, în care persoana umană este mai mult sau mai puțin înțărcuită în limitele înguste ale preocupărilor exclusiv lumești, Biserica, rămânând fidelă moștenirii ei, are chemarea de a predica Scriptura în mod responsabil, adică să prezinte în această lume a noastră și în acest timp al nostru Persoana lui Hristos. Nu poate renunța la scopul fundamental și esențial al existenței sale pentru a satisface temporar preocupările lumești. Atitudinea sa față de civilizație ar trebui să fie întotdeauna dialectică; o dialectică a abordării și a distanței, a solidarității și a judecății, de relație apropiată și adesea de o critică severă.

Nu putem abandona temeiul ecleziastic. Așa cum este imposibil să ne apropiem de hristologia ortodoxă în afara vieții și tradiției ecleziastice, așa nu este posibil să avem o judecată dreaptă despre realizările umane și culturale în afara experienței și a doctrinei (praxis și theoria) a Bisericii. Doar în Biserică înțelegem că Hristos nu este doar un legiuitor sau un lider religios sau o personalitate supraumană și istorică, ci ca Logosul etern întrupat a lui Dumnezeu care a devenit om ca să poată transforma lumea și civilizația. Promisiunea și profesiunea Biserici vizavi de cultură și în general față de întreaga dramă umană, este, cred, asumată și rezumată de povestea biblică a transfigurării. Efortul constant al diaconiei eleziastice este de a face transfigurarea accesibilă fiecărei situații umane actuale.

Când subliniem aici evenimentul transfigurării subliniem de fapt Persoana însăși a lui Iisus Hristos. Experiența ecleziastică nu este nimic altceva decât o comuniune activă în și prin Hristos. În această nouă și unică realitate toate activitățile umane sunt transfigurate, ca acestea să fie acte de iubire față de Dumnezeu și iubire față de chipul lui Dumnezeu, ființa umană; sunt acte care-l slăvesc pe Tatăl, Fiul și Sf. Duh și prin urmare slăvesc, respectă și onorează persoana umană.

(Citit de 53 ori)