Imperativele misiunii contemporane

By | 06/09/2015

teofan_mada_49Biserica se confruntă astăzi în plan pastoral și misionar mai mult cu indiferența și cu necredința practică, decât cu ateismul militant. Se constată o anumită ostilitate culturală față de creștinism în general. Homo adorans al timpurilor trecute a devenit homo indifferens al postmodenismului. În acest context, Biserica este chemată să meargă în întâmpinarea oamenilor (Geh-hin-Kirche), dar și să recepteze mesajul care vine de la societate spre ea. Astăzi, evanghelizarea are nevoie de misionari pregătiți, curajoși și râvnitori pentru ca lumea și frumusețea Evangheliei să prevaleze asupra orientărilor culturale ale relativismului secular și ale indiferenței religioase și să transforme diferitele moduri de a gândi și de făptui într-un umanism autentic. Fără Dumnezeu, omul își pierde măreția, fără Dumnezeu nu există umanism adevărat. O libertate cumpărată cu renunțarea la calea către Dumnezeu nu ar mai fi libertate în adevăratul sens al cuvântului. Omul de astăzi vrea un singur lucru, să fie liber; nu vrea nimic altceva. Dar această autonomie este la o analiză profundă o minciună, o minciună ontologică, pentru că omul nu există de la sine însuși și pentru sine însuși; dar este și o minciună politică și practică, pentru că colaborarea, împărtășirea libertății este vitală și necesară. Și dacă Dumnezeu nu există, dacă Dumnezeu nu este o instanță accesibilă omului, rămâne ca și supremă instanță numai consensul majorității umane. Nimic nu afirmă libertatea umană mai mult decât căutarea binelui şi a adevărului lui Dumnezeu, solicitând-o la o atare adeziune încât să implice aspectele fundamentale ale vieţii umane. Acesta este în mod deosebit cazul adevărului mântuitor, care nu este numai obiect al reflecției, ci și un fapt holistic care cuprinde întreaga persoană – minte, voinţă, sentimente, atitudini, fapte – atunci când ea aderă la Iisus Hristos. În această căutare a binelui şi a adevărului este deja în lucrare Duhul Sfânt care transformă și afirmă libertatea umană, care deschide şi dispune sufletele la primirea adevărului evanghelic mântuitor[1].

Misionarul ortodox trebuie să găsească un limbaj comun cu lumea, pentru a explica Evanghelia potrivit particularităților unei anumite culturi. Problema erei noastre „post-creștine” o reprezintă faptul că nu mai există un limbaj comun cu lumea. Duhul, după ce a realizat Întruparea lui Iisus Hristos în sânul feciorelnic al Maicii Domnului, dă viaţă lucrării materne a Bisericii în evanghelizarea culturilor în istorie. Deşi Evanghelia este independentă de toate culturile, ea are capacitatea să le transfigureze, fără a-și pierde particularitatea și unicitatea[2]. În acest sens, Duhul Sfânt este Iconomul dumnezeiesc al Evangheliei în dialog cu orice cultură, este Cel Care îndeamnă și inspiră în mod fructuos dialogul dintre cuvântul lui Dumnezeu, revelat în Iisus Hristos, şi întrebările cele mai esențiale care provin de la multitudinea de popoare, oameni şi culturi. Cu alte cuvinte, Sfântul Duh continuă în istorie, în taina unității aceleiaşi şi unice credinţe, evenimentul Rusaliilor, care se îmbogăţeşte prin diversitatea limbajelor şi a culturilor.

Avem nevoie de o mare conștiință de sine, de o deschidere spre societate și potențialul de a înnoi mereu misiunea creștină. Din perspectivă biblică, nu suntem chemați să furnizăm o interpretare diferită a lumii, a istoriei și a firii omenești, ci să le transformăm în așteptarea transfigurării prezenței dumnezeiești. Misiunea creștină este chemată să proclame slava autentică a omului, să tragă un semnal de alarmă cu privire la amenințările la adresa demnității umane prin lipsirea de valorile și bogățiile sale spirituale, prin marginalizarea sau moartea ce amenință pe cei mai slabi și neputincioși. Nu se poate aduce cult lui Dumnezeu fără a-l proteja pe om, Fiul Său, și nu poate fi slujit omul fără a întreba cine este Părintele său și a răspunde la întrebarea despre el. Lumea științei și a tehnologiei, lumea civilizației și a culturii, trebuie să fie o lume deschisă la transcendența către Dumnezeul cel viu și adevărat, plecând de la omul viu și adevărat.

Sarcina misiunii contemporane este aceea de afirma conotațiile sociologice ale vieții creștine, relativizate în trecut de o anumită înțelegere teologică unilaterală. Teologia, în cadrul unui sistem scolastic în izolare de bazele sale trinitare, a elaborat, probabil inconştient, o noţiune distorsionată a hristocentricităţii cu consecințe pentru soteriologie, ale cărei expresii clasice a fost formula extra nos – pro nobis, care a dus la rolul pasiv jucat de creștinismul apusean în evoluțiile socio-politico-economice, cu consecințe îndelungate asupra ethosului creștin apusean[3]. Conotațiile sociologice ale vieții creștine ne vor ajuta să evităm dilema între credință și știință, într-o lume confruntată cu extincția tehnologică și manipularea genetică; sau între spiritualitatea individuală și responsabilitatea socială, într-o societate guvernată de un sistem economic injust, confruntată cu amenințarea nucleară și epidemia SIDA.

Biserica nu ar trebui să își piardă nicicând din vedere dimensiunea socială a misiunii și să se transforme într-o religie privatizată a individului, sau chiar ceva de interes relativizat, denominațional. Avem nevoie de o modalitate reînnoită de proclamare a Evangheliei în contextul actual, în care evoluțiile secularizării au lăsat urme grele. Schimbarea culturală trebuie să constituie o atenție particulară în vestirea Evangheliei, pentru a da un motiv pentru propria credință și în situații diferite de cele din trecut. Criza omului care se experimentează aduce cu sine o indiferență generalizată față de creștinism, până la tentativa de a-l marginaliza din viața publică. Fragmentarea culturilor locale în contextul cultural al globalizării[4] aduce cu sine fenomenul persoanelor care doresc să aparțină Bisericii, dar care sunt puternic modelate de o viziune a vieții în contrast cu creștinismul.

imagine_89Întreaga comunitate este chemată să reînvigoreze spiritul misionar pentru a da o nouă vestire și pentru a fi credibilă prin modul de viață al credinței. Misionarul contemporan este invitat să adopte programul samariteanului milostiv: o inimă care vede, o inimă care vorbește inimii într-o societate ce suferă de o atrofie a inimii ce reclamă „irigarea deșerturilor” spirituale, ce secătuiesc iubirea între oameni. A fi uniți cu Hristos în credință și în comuniune cu El înseamnă a fi „înrădăcinați și întemeiați în iubire”[5], țesutul care unește toate mădularele Trupului lui Dumnezeu. Mărturisitorul creștin poate să spună: „am găsit iubirea, iubirea s-a lăsat văzută”. Iubirea este firul de aur (Sfântul Dionisie Areopagitul) care leagă inima de Dumnezeu, astfel încât inima creștinului este cuprinsă de iubirea lui Dumnezeu, care devine singura călăuză, unicul factor al ființării sale. Evanghelia iubirii și a vieții este mereu și Evanghelia milostivirii, care se adresează mereu omului concret și păcătos care suntem noi toți, pentru a-l vindeca de orice rană. Nu există pentru om alt izvor de speranță în afară de milostivirea lui Dumnezeu. Să vorbim despre milostivirea lui Dumnezeu în fața căruia păcatele noastre sunt „particule de nisip” ce se pierd în imensitatea oceanului iubirii divine. Misionarul este creatorul prieteniei spirituale în care mai multe persoane își schimbă devoțiunea, sentimentele spirituale și devin realmente un singur duh. Este frumos să iubești pe pământ așa cum se iubește în cer și să înveți să iubești în această lume așa cum vom face veșnic în cealaltă lume.

Misiunea contemporană este chemată să învie în inima aproapelui speranța acolo unde este impas, durere sau moarte. A mărturisi în fiecare zi bucuria Domnului Înviat înseamnă a trăi „în mod pascal” și a face să răsune vestea fericită că Iisus Hristos nu este o idee sau o amintire din trecut, ci o Persoană care trăiește cu noi, prin noi și în noi și împreună cu El, prin și în El putem face toate lucrurile noi[6]. Paștile reprezintă un dar care trebuie asumat pentru a putea acționa în orice situație, cu harul lui Hristos, după mintea lui Dumnezeu, logica iubirii. Numai fiind persoane pascale putem spune un „da” iubirii în viața noastră, pe care să o ducem apoi lumii și să rămânem astfel în iubirea lui Hristos, în al Său astăzi. Chiar și sfințenia înseamnă a fi altoiți în taina pascală a lui Hristos, prin care ne este comunicat Duhul Său, viața Sa de Înviat. Sfinții manifestă în diferite moduri prezența puternică și transformatoare a Celui Înviat, pentru că ei se deschid plenar lucrării și darurilor Sfântului Duh. Sfinții schimbă lumea în mai bine, o transformă în mod durabil, punând în ea energiile pe care numai iubirea inspirată din Evanghelie le poate trezi.

Mesajul misionarului ortodox adresat lumii post-moderne este că „Dumnezeu singurul ajunge”, că El este unicul lucru necesar, pentru ca oamenii să nu moară, ci toți să aibă viață veșnică[7]. Dumnezeu este originea existenței noastre, fundamentul și culmea libertății noastre. Dumnezeu trebuie să răsune din nou cu bucurie sub cerurile lumii contemporane, ca popoarele să se întâlnească cu El, să lucreze cu harul Său și cu puterea iubirii Sale pentru acea demnitate a omului pe care au descoperit-o marile tradiții din care s-au născut sau purces marile creații. Pe drumurile civilizației europene întâlnim multe crucifixe, în care Hristos așteaptă (omul de pretutindeni) și orientează la intersecție (în momentele cruciale ale vieții). Crucea, semnul iubirii nemărginite, dumnezeiești, trebuie să devină steaua noastră polară în noaptea vremii acestei lumi și reazem pentru orice durere. Cruce și iubire, cruce și speranță, cruce și lumină au fost sinonime în parcursul pelerinajului Bisericii în istorie, pentru că Hristos din iubire S-a lăsat răstignit, pentru a desființa răul cu binele, pentru a birui iubirea cea veșnică a lui Dumnezeu. Fiecare creștin misionar trebuie să învețe adevărurile acestea și să le împărtășească memoriei uitate contemporanului de astăzi. Hristos de la intersecțiile drumurilor vieții, El vine în întâmpinare ca Dumnezeu, ca Tată, ca Prieten și Îndrumător.

Misiunea creștină în contextul actual este o misiune de mărturie, care trebuie să răspundă păcatului care a invadat realitatea omului. Misionarul, acest prieten al lui Dumnezeu, se deschide în fața realității și a necesității lumii pentru sfat, ajutor și rugăciune. Misionarul este chemat astăzi să cunoască credinciosul pe nume. A cunoaște nu este o știință exterioară, ci înseamnă a fi în interior aproape de celălalt, a iubi. Misiunea noastră este încercarea de a-i cunoaște pe oameni din partea lui Dumnezeu și în vederea și pentru Dumnezeu, să mergem cu ei pe calea prieteniei sfinte a lui Dumnezeu!

[1] Duhul Sfânt creează afinitate şi apropie inimile de adevăr, ajutând cunoaşterea umană să crească în înţelepciune şi în abandonarea încrezătoare în adevăr și să-și afirme astfel autentica libertate harică a Evangheliei.

[2] Pentru relația dintre misiune și dialog, precum și pentru repetata îngrijorare cu privire la „sincretism”, a se vedea opera părtinitoare a vechii paradigme a lui W. A. Visser’t Hooft, No Other Name: The Choice between Syncretism and Christian Universalism, SCM Londra, 1963.

[3]Acest fapt s-a datorat translaţiei punctului determinant al mântuirii de la întrupare şi de la întreaga iconomie dumnezeiască înspre momentul specific al morţii lui Iisus pe Cruce. Ca urmare, soteriologia – ca toate celelalte ştiinţe ale teologiei creştine, inclusiv misiologia – s-au îndepărtat treptat de hristologie, văzută întotdeauna din perspectivă trinitară şi a devenit, până la urmă, un capitol separat al teologiei dogmatice (desigur, denominaţional ). Cu toate acestea, nu acesta a fost felul în care Biserica patristică se raporta la soteriologie. Părinţii noştri bisericeşti au răspuns la întrebarea mântuirii în strânsă legătură cu – în realitate, drept consecinţă a – doctrinei creştine despre natura, esenţa şi energiile celei de-a doua persoane a Sfintei Treimi.

[4] Vezi Robert Schreiter, The New Catholicity: Theology Between the Global and the Local – Noul Catolicism: Teologia între global și local (Maryknoll, NY: Orbis Books, 1997), 49-50.

[5] Ef. 3, 17.

[6] Cf. Ap. 21, 5.

[7] Cf. Ioan 3, 16.

(Citit de 46 ori)