Înţelegerea corectă a întristărilor

By | 07/09/2015

teofan_mada_72Rezultă deci că orice rău i se întâmplă omului, fie boală, fie moarte, fie sărăcie etc., trebuie privit din punctul de vedere al valorii creştine. Şi Lazăr s-a îmbolnăvit şi a murit, chiar dacă a fost prietenul lui Hristos. De aceea, omul care-L iubeşte pe Dumnezeu trebuie să suporte încercările în mod brav şi să rămână statornic în nădejdea în Dumnezeu şi în izbăvirea lui prin harul dumnezeiesc[1].

O situaţie tristă atinge sufletul oamenilor într-un mod diferit, depinzând de starea lor duhovnicească. Omul lumesc se teme de întristare şi o confruntă prin impuls lumesc şi văitare omenească. Dimpotrivă, omul trăitor în Hristos are o înţelegere diferită, legată în general cu demersul mult truditor al desăvârşirii duhovniceşti, ale cărei elemente sunt lupta împotriva patimilor şi dobândirea virtuţilor, dar şi, în decursul acestei lupte, aşteptarea supărărilor. Acest om are sufletul lui pregătit să accepte ispita, de aceea şi tristeţea nu-i dăunează[2]. Sufletul omului suferă într-adevăr, dar tratează cu indiferenţă orice durere şi nefericire, în timp ce-L simte aproape de el, înăuntrul lui, pe Dumnezeu ajutându-l şi mângâindu-l. „Sufletul încercat aproape este de Dumnezeu”[3], spune Sfântul Grigore Teologul. Şi Sfântul Maxim zice: „Cel ţinut de patimi rabdă cele triste, răbdătorul celor triste în Dumnezeu are nădejdea”[4], ca să arate confruntarea duhovnicească a unei tristeţi, amintindu-l concomitent şi pe Apostolul Pavel, care spune: „Noi întru toate suntem necăjiţi, dar nu striviţi; în stări fără ieşire, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi”[5].

Deci în timpul întristării există pericolul ca omul să se prăbuşească. Se prăbuşeşte însă numai dacă o primeşte printr-o gândire şi filozofie curat pământească şi nu-şi înalţă mintea şi nu-şi conduce gândirea spre Dumnezeu Însuşi şi Providenţa Lui. Omul trebuie să aibă încredere în Dumnezeu şi să nu-şi îndepărteze nădejdea de la El. Sfântul Maxim îl roagă pe Dumnezeu ca întristarea pe care a încercat-o în timpul luptei împotriva Monoteliţilor să devină cauză de micşorare a pedepsei lui din încălcarea poruncilor Lui[6]. Gândirea creştină nu-l lasă pe om să fie absorbit în întregime de lucrurile lumeşti, ci îl pune în faţa perspectivei cereşti. Astfel, oricât de mare este nedreptatea sau, în general, orice situaţie dificilă sau amară, interpretată ca nefericire sau întristare, omul credincios o confruntă cu răbdarea lui Iov, prin nădejdea sfinţilor Martiri, prin dispoziţia şi nădejdea că crucea prevesteşte învierea.

imagine_90Sfântul Marcu Ascetul menţionează trei nedreptăţi sociale caracteristice, sfătuind concomitent modul în care trebuie să fie confruntate pentru folosul celui nedreptăţit. Mai concret, se referă la momentul când cineva este păgubit sau când este jignit sau când este prigonit[7]. Atinge adică trei stări neplăcute, care îi jignesc pe oameni zilnic. Fiindcă cine nu se păgubeşte sau nu este batjocorit sau nu este luat în derâdere de oamenii puternici şi abili, care numai astfel trăiesc şi se mişcă în viaţă? Cunoscând deci acest comportament neplăcut, învaţă cum trebuie să fie acestea primite şi judecate, astfel încât nu numai să nu-l întristeze pe cel păgubit sau pe cel batjocorit sau pe cel prigonit, dar şi să-l folosească, cu un adevărat folos. De aceea îl cheamă pe om să nu ia în calcul prezentul, ci să aştepte viitorul, fiind sigur că această stare neplăcută provoacă multe bunuri „nu numai în prezent, dar şi în veacul viitor”.

Învăţând corecta confruntare a mâhnirilor, Vasile cel Mare atinge, şi el, trei situaţii sociale întristătoare şi ne cheamă să le acceptăm nu cu duhul lumesc, care va conduce la deznădejde şi dezamăgire, ci cu un duh creştin sincer, care nu lasă loc pentru dezamăgire şi supărare. Spune deci Ierarhul înţelept: „Te îmbolnăveşti? Veseleşte-te, că pe cine Domnul iubeşte, îl educă. Sărăceşti? Desfată-te, că lui Lazăr i-au urmat cele bune. Eşti necinstit pentru numele lui Hristos? Fericit eşti, că ruşinea ta se schimbă-n slavă îngerească”[8].

În confruntarea diferitelor întristări, Sfântul Maxim îi împarte pe oameni în înţelepţi şi nesocotiţi, semnalând diferenţa existentă între ei în privinţa acceptării unei nenorociri. Învaţă deci că omul trebuie să arate şi să dovedească înţelepciune, pe de-o parte să nu reacţioneze în mod nebunesc şi cu deznădejde, pe de alta să arate răbdare, luând în considerare făgăduinţa lui Iisus Hristos că „cine va răbda până la sfârşit se va mântui”[9].

Confruntarea corectă şi înţeleaptă a lucrurilor face greutatea celor neplăcute mai mică şi rezistenţa omului mai mare[10], de vreme ce se retrage greutatea păcatelor. Sfântul Nil ne sfătuieşte: „Mulţumeşte în întristări, şi jugul păcatelor se uşurează”[11]. Mai mult, învaţă că omul trebuie să rabde cu circumspecţie o nenorocire, gandindu-se că poate pricina ei este starea lui duhovnicească rea şi poate trebuie să iasă din ea, ceea ce înseamnă că mâhnirea survenită are o particularitate terapeutică[12]. Dimpotrivă, confruntarea nebunească a unei nenorociri subestimează Pronia lui Dumnezeu şi Îl consideră pe Dumnezeu şi pe ceilalţi oameni cauzele acestei nenorociri. Adică nu se trezeşte, făcându-şi un autocontrol, ci procedează la gândirea iresponsabilă că alţii sunt cauzele pentru câte i se întâmplă.

Desigur, trebuie să ştim că nu-i cu putinţă să explice cineva voia lui Dumnezeu şi nu trebuie căutat modul prin care o încercare iese în folosul omului. O astfel de căutare i-ar dăuna mai mult omului, atâta timp cât n-ar putea pe o cale logică să ajungă la vreo concluzie sau la o explicaţie logică a fenomenului. Deci nu-i posibil să cunoască cineva modul în care acţionează Dumnezeu, dar nici nu-i în interesul omului, de vreme ce omul, ca muritor, nu poate să vadă planul dumnezeiesc, dar şi fiindcă dezamăgirea şi deznădejdea sunt simţăminte spre care omul înclină foarte uşor[13].

[1] Cf. Sf. Efrem Sirul, Despre răbdare, vol. 3, (ed. Gr.) 1990, p. 306-307.

[2] Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, La femeia Cananeancă, PG 52, 449.

[3] Sf. Grigore Teologul, Cuvântarea 17, 5, ΕΠΕ 5, p. 378.

[4] Sf. Maxim Mărturisitorul, Despre iubire, I, 3.

[5] cf. Rom 5, 3-5.

[6] Sf. Maxim Mărturisitorul, PG 90, 137 c.

[7] Sf. Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, p. 103.

[8] Sf. Vasile cel Mare, Cuvântul 13, PG 32, 1296 ab.

[9] Mt 10, 22.

[10] Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Despre iubire, IV, 24.

[11] Sf. Nil Ascetul, Capete mângâietoare, 35, PG 79, 1252 c.

[12] Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Despre iubire, II, 46.

[13] Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Către Stagir, 1, 7, PG 47, 441.

(Citit de 86 ori)