Misionarul de astăzi și misiunea lui Dumnezeu

By | 08/09/2015

teofan_mada_03_1Evanghelizarea este proclamarea mereu înnoită a mântuirii înfăptuite de Iisus Hristos pentru a face omenirea părtașă la Taina lui Dumnezeu și a vieții Sale de iubire și a o deschide spre un viitor de nădejde neclintită. Subiectul misiunii nu este credinciosul individual, misionarul sau chiar Biserica privită ca entitate impersonală, ci Dumnezeu în Treime. Omenirea intră în câmpul misiunii numai în cadrul sinergiei: Sfânta Treime, în dumnezeiasca Sa iconomie, a decis să lucreze prin noi, misiunea fiind transmiterea vieții comune care există în Dumnezeu. Misiunea nu este a noastră și nici măcar a Bisericii, ea este misiunea lui Dumnezeu, missio Dei.

Misiunea Bisericii nu este o misiune prozelitistă, ci manifestări proleptice a Împărăției lui Dumnezeu, dincolo de limitele culturale, confesionale sau religioase. Prioritatea misionară a Bisericii ar trebui definită nu prin conversii „cantitative”, ci prin calitatea și exclusivitatea Împărăției lui Dumnezeu sau căminul lui Dumnezeu. Misionarul nu proclamă „cuvinte”, ci pe Cuvântul, iar vestirea Evangheliei coincide cu Însăși Persoana lui Hristos, deschisă comuniunii în mod ontologic cu Tatăl. A fi glas al Cuvântului nu constituie un simplu aspect fictiv, ci presupune participarea la misterul Morții și Învierii lui Hristos cu tot eul propriu: intelect, libertate, voință și jertfă personală[1]. Numai participarea la jertfa lui Hristos, la chenoza Sa, face vestirea autentică.

Existența misionarului creștin este configurată cu Hristos, ce asumă un caracter relațional: el este în Hristos, prin Hristos și cu Hristos în slujba oamenilor. A fi la dispoziția lui Hristos este „raison d’etre” a preotului, disponibilitatea și fidelitatea față de voința lui Dumnezeu. Misiunea este pronunțarea „da”–ului nostru în favoarea lui Iisus–Evanghelizatorul și disponibilitatea noastră de a merge cu El oriunde ne duce.

Preocuparea principală a misionarului ortodox de astăzi, în special a persoanei consacrate și slujitorului altarului, trebuie să fie fidelitatea față de vocația personală, ca ucenic care vrea să îl urmeze pe Domnul. Iar fidelitatea în timp este numele jertfei și iubirii, a unei iubiri continue, autentice și profunde față de Hristos, Marele Arhiereu. Dacă Botezul este o adevărată intrare în sfințenia lui Dumnezeu prin încorporarea în Hristos și prin locuirea Duhului Său în noi înșine; ar fi un nonsens să ne mulțumim cu o viață mediocră, trăită conform unui moralism minimalist și a unei religiozități superficiale, ocazionale. Fidelitatea vocațională față de slujirea sacramentală este întemeiată pe fidelitatea lui Hristos, ce presupune o adeverire a comuniunii cu Hristos, în rugăciune, în asceză, în educație, în desăvârșirea vieții spirituale, în misiune, în contemplarea iubitoare a lui Dumnezeu–iubire.

Suntem responsabili de vestirea credinței, de totalitatea credinței și de exigențele misiunii în Hristos. Acolo, în societate, unde nu există iubire pentru Dumnezeu, misionarul este chemat să o introducă și să o manifeste la fiecare persoană. Iubirea noastră se realizează prin iubirea lui Iisus, în special în Sfânta Euharistie, care este o taină a iubirii, care creează iubire, continuitatea iubirii lui Hristos în iubirea noastră. Iubirea este forța misionară și pastorală a Bisericii. Iubirea noastră pentru Domnul ne îndeamnă să îi iubim pe cei pe care El îi iubește și să acceptăm cu bucurie misiunea comunicării iubirii Sale celor pe care îi slujim. Evanghelizarea nu este altceva decât dinamismul neîncetat al iubirii lui Hristos[2] care se îndreaptă spre inima oricărei ființe umane.

Misionarul nu este singur pentru că Dumnezeul creștin nu este un Dumnezeu depărtat sau de origine depărtată, ci un Dumnezeu de apropiere, o prezență Care mă cunoaște, mă iubește și Se preocupă de mine, un Dumnezeu al inimii mele. De aceea, Dumnezeu vrea ca noi, ca preoți, într-un mic punct al istoriei, să împărtășim preocupările Lui față de oameni. Dumnezeu este în așteptarea „da”–ului nostru, care bate la poarta fiecăruia care se consideră vrednic de ceea ce Dumnezeu îl consideră vrednic.

„Misiunea creștină nu este o problemă de concurență, de supremație sau întâietate, ci de coerență cu adevărul propriei credințe. Misiunea nu se reduce apoi la o chestiune de asistență socială, ci ea este, întâi de toate, o proclamare apostolică prin excelență, ce înseamnă nu numai promovarea valorilor umane, ci mai ales încredințarea cuvintelor de viață veșnică oamenilor care au nevoie de lumina Evangheliei și de harul mântuitor al lui Iisus Hristos[3].

imagine_91Orice slujire eclezială este întotdeauna un răspuns la o chemare a lui Dumnezeu. În Biserică nimeni nu este un ins izolat, ci toți suntem chemați, toți suntem trimiși și însoțiți de harul dumnezeiesc. Numai ascultând mereu și mereu cuvântul lui Iisus, care cere „vino și urmează-Mă”, numai întorcându-ne la chemarea apostolică de la început putem să înțelegem propria noastră slujire de ucenici în lume.

Comunitatea lui Hristos are o altă logică, o altă regulă, un alt model: cel dintâi este acea persoană care slujește tuturor. Fraza „Fiul omului a venit pentru a sluji” sintetizează misiunea Domnului nostru sub categoria slujirii, înțeleasă nu în sens generic, ci în cel concret al jertfei, a dăruirii totale a vieții ca „mântuire”. Comunitatea lui Hristos are o altă minte, mintea lui Hristos: „Cine vrea să devină mare între voi să fie slujitorul vostru și cine vrea să fie cel dintâi între voi să fie slujitorul tuturor”[4]. Criteriul măreției și întâietății ce se atribuie lui Dumnezeu nu este dominarea, ci slujirea sau diaconia ce devine lege fundamentală a uceniciei și a comunității creștine. Și Iisus indică și punctul de referință: Fiul Omului a venit pentru a sluji oamenilor; adică sintetizează misiunea sub imperativul dăruirii, înțeles nu în sens abstract, ci în acel concret al Crucii, al dăruirii totale a vieții ca „răscumpărare”, ca mântuire pentru mulți și o arată ca o condiție sui generis pentru misiune.

Este un mesaj sau adevăr pentru apostoli, pentru toată Biserica, pentru misionarul de pretutindeni și din totdeauna. Nu este logica stăpânirii, a puterii conform criteriilor umane, ci logica dăruirii, logica Crucii, care se află la temeiul exercitării oricărei autorități la orice nivel. În orice timp, Biserica se angajează să se conformeze minții lui Hristos și să o mărturisească și să o adeverească prin propria pildă pentru a face să transpară adevărata „domnie a lui Hristos”, aceea a iubirii. Misiunea pentru Evanghelie cere de la sine o voință tot mai mare de a asuma modul de viață al Domnului, Care a venit între noi ca Unul care slujește[5]. Pentru aceasta, misionarul are nevoie de o înrădăcinare și mai profundă și trainică în Taina lui Hristos. Comuniunea cu Hristos îi transformă viața pentru a mărturisi viața adevărată, ca să proclame unica viață a apostolatului: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2, 20). Aceasta constituie exigența primară pentru ca slujirea noastră să fie senină și bucuroasă și să dea rodul pe care Dumnezeu îl așteaptă de la noi.

Misionarul creștin slujește celuilalt și acest fapt nu este o simplă opțiune, ci o identificare cu propria existență, ce devine o parte esențială a propriei lui ființe, a rațiunii de a fi. O slujire care nu se măsoară în baza criteriilor moderne ale temporalului și imediatului, ale empiricului și aparenței, ci face prezentă iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu pentru toată făptura umană și întreaga creație și dă mărturie despre Dumnezeul iubirii. Misionarul creștin este o ființă în căutare, o ființă care are nevoie de adevăr și frumusețe, de experiența harului, de iubire și pace, de iertare și mântuire, pe care dorește să le împărtășească tuturor.

Misiunea nu reprezintă o autorealizare antropocentrică, întrucât ființa umană nu este arhitectul propriului destin veșnic. Autorealizarea întră în contradicție cu vocația noastră în Dumnezeu, simpla autorealizare este o relativizare a chemării noastre în Dumnezeu, este prea puțin pentru noi. Mărturisirea lui Dumnezeu și misiunea pentru Dumnezeu în totalitate sunt acceptarea liberă și iubitoare a faptului că avem nevoie de Dumnezeu, acceptarea faptului că avem nevoie de iubirea Sa și astfel afirmăm autentica noastră libertate. Misiunea și Evanghelizarea nu sunt reușita succesului uman sau o certitudine umană, ci o împlinire a conlucrării noastre sinergice cu Sfântul Duh. Pentru misionar, Dumnezeu este totul în toate. Tot ceea ce își dorește un mărturisitor sunt silabele unui singur cuvânt: Dumnezeu.

[1] Cf. Rm. 12, 1-2.

[2] Cf. 2 Cor. 5, 14.

[3] Se înţelege că orice lucrare sau slujire a Bisericii are o dimensiune evanghelizatoare ce ţine de propria identitate, iar aceasta nu trebuie separată niciodată de manifestarea practică a iubirii în sensul de a-i ajuta pe toţi să-L cunoască pe Hristos prin taina credinţei și iubirii. Faptul social şi Evanghelia sunt pur şi simplu inseparabile între ele. Acolo unde le ducem oamenilor numai informații, cunoştinţe, abilităţi, capacităţi tehnice şi instrumente, acolo împărtășim prea puţin.

[4] Marcu 10, 32-45.

[5] Cf. Luca 22, 25-27.

(Citit de 55 ori)