Misiunea Catehezei ortodoxe

By | 09/09/2015

Cateheza constituie exprimarea cea mai esenţială a autorităţii didactice a Bisericii. Dar ce este cateheza creştină ortodoxă? Este o învăţătură sistematică, care are drept conţinut al ei adevărurile dogmatice ale credinţei creştine ortodoxe şi adevărurile morale care depind şi se leagă nedespărţit de învăţătura dogmatică. Cu alte cuvinte, pe de o parte, dogma creştină ortodoxă şi, pe de altă parte, ethosul creştin ortodox. Să nu uităm că credinţa creştină a fost propovăduită de-a lungul pământului prin kerygma cuvântului dumnezeiesc şi prin cateheză. Creştinismul ortodox conferă acea deschidere în relaţie cu întruparea iubirii lui Dumnezeu, în Persoana lui Iisus Hristos. Creştinul este chemat la realizarea deplinătăţii virtuţilor, prin imitarea lui Hristos „după măsura Întrupării”[1].

Coerenţa Teologiei academice depinde de poziţia centrală pe care o are Persoana lui Hristos în Teologie. Eforturile teologice şi spirituale ale teologiei academice se inspiră deseori şi se îmbogăţesc unilateral, de obicei, din surse seculare, din cultura generală, din ştiinţa contemporană, din filosofie, psihologie şi pedagogie. Mai întâi învățământul teologic s-a complicat pe sine, amestecându-se cu elementul lumesc, ştiinţific şi a atras după el în această direcţie şi lucrarea pastorală, misionară a Bisericii. Mai cu seamă în predică, în catehizare şi mărturisire, s-a vădit această influenţă ne-familiară. Încă şi astăzi confesorul, predicatorul şi catehetul se trudesc să fie şi să pară, pe cât posibil, în lucrarea lor mai buni psihologi, retori şi pedagogi, fiindcă ei cred că astfel îşi exercită mai corect atribuţia lor şi influenţează mai pozitiv turma încredințată spre păstorire. Şi-n acest punct se vădeşte clar secularizarea ca prezenţă în viața noastră şi care arată, din păcate, o dezorientare duhovnicească clară a păstorilor şi a păstoriţilor de la ţelurile soteriologice iniţiale pe care le-a avut de la început lucrarea de păstorire a sufletelor în spaţiul Bisericii noastre.

Părinţi Bisericii şi-au pus ca scop al teologiei lor şi ca centru şi punct de referinţă al misiunii lor pastorale edificarea Bisericii şi folosul duhovnicesc al credincioşilor, pentru înfăptuirea unicului scop în viaţă: mântuirea. Mântuirea este memoria noastră sfântă. În Biserica patristică şi în sfânta noastră tradiţie unitară, lucrarea duhovnicească în ansamblul ei avea ca obiectiv mântuirea. Era o lucrare pur mântuitoare (soteriologică). Biserica Învierii nu este restânsă la cei care au fost contemporani cu Hristos, ci care îi cuprinde pe toţi aceia care au răspuns chemării lui Iisus Hristos. Azi, gând vorbim de cateheză, avem deseori ca obiectiv educaţia. Lucrarea noastră e în principal socială, educativă şi instructivă. Catehismul, predica, şi chiar mărturisirea, au azi ca centru de referinţă ceea ce numim educaţia religioasă şi nu, mai concret, pocăinţa, schimbarea vieții, întoarcerea la credinţă şi la mântuire. Conţinutul lucrării noastre, în timp ce în vechime era pur teologic şi eclesiastic, astăzi, pe alocuri, el poate fi caracterizat ca educativ, social şi cultural, cu o exprimare religioasă simplă şi particulară. Aceasta nu înseamnă însă că izolăm teologia de alte ştiinţe, de vreme ce şi astăzi, pe de-o parte, ştiinţa este abordată, cel puţin de anumiţi teologi, cu suspiciune şi, pe de altă parte, credinţa este apoi considerată ceva fără vreo legătură reală cu domeniul cunoaşterii culturale şi istorice. Suspiciunea de mai sus şi dialectica de origine apuseană între teorie şi practică, îi face rezervaţi pe acești teologi faţă de orice formă de cunoaştere. Învăţătura morală abstractă şi catehizarea abstractă, ce au fost considerate că constituie adevăruri teologice mântuitoare, au constituit dogmatic temeiul lecţiei de religie sau a catehezei.

imagine_92Cuvintele lui Iisus Hristos au înţeles doar în contextul specific al cursului vieţii, iar acea viaţă este viaţa însăşi a Bisericii. „Ein Ausdruck hat nur im Strome des Lebens Bedeutung – o expresie are înţeles numai înlăuntrul şuvoiului vieţii”, spunea Wittgenstein. O cercetare a cuvintelor lui Hristos în sensul expresiei ipsissima verba Christi, adică înţelese numai în sine, complet izolate de propriul lor context eclesial, nu ar avea nici o noimă. Astfel trebuie să accentuăm că centrul predicii creştine şi al catehizării eclesiale nu trebuie să fie doar educaţia, ci mântuirea. Hristos este pentru noi arhetipul mântuirii, exemplul desăvârşit, învăţătura sublimă, binefăcătorul darurilor dumnezeieşti, exigenţa poruncilor desăvârşite, izvorul vieţi duhovniceşti şi posibilitatea sfinţirii şi îndumnezeirii nostre. Iisus Hristos este principiul ontologic al vieţii creştinului. Hristos este principiul vieţii dumnezeieşti, unde Sfântul Duh este prezent în suflet, însufleţindu-l: El devine viaţă eshatologică, viaţa omului duhovnicesc şi pnevmatic. Întregul conţinut al catehizării primare era dogmatic, anti-eretic, moral, tainic şi liturgico-mistagogic. Temeiul şi scopul catehizării a fost desăvârşirea şi îndumnezeirea omului şi ţintea direct la mântuirea noastră, precum se menţionează caracteristic în Catehezele Mistagogice ale Sfântului Chiril al Ierusalimului. Toate începeau de la problema mântuirii şi cu aceasta sfârşeau. Cunoaşterea aghiografică, tradiţia şi înţelepciunea patristică, participarea la Tainele şi slujirea în lucrarea Bisericii, toate acestea trebuiau să fie integrate pentru catehizare în scopurile împlinirii mântuirii. Şi tradiţia pentru Ortodoxie înseamnă, în final, înfăptuirea mântuirii. Tradiţia ce nu are legătură cu lucrarea Sfintei Iconomii, mântuirea omului şi a întregii lumi, se găseşte în afara realităţii noastre bisericeşti. Şi când vorbim despre această tradiţie sfântă a Ortodoxiei, înţelegem acea tradiţie a lui Hristos, despre care vorbeşte şi Apostolul neamurilor în Epistola către Coloseni şi nu despre tradiţiile omeneşti variate ce s-au format şi se formează de-a lungul veacurilor în demersul istoric al Bisericii[2].

Predica şi catehizarea nu trebuie să aibă ca scop înlocuirea rolului educaţiei şi să facă lucrare strict educativă şi culturală, ci să propovăduiască, proclame şi să mărturisească credinţa, adică viaţa în Hristos. Şi aceasta se împlineşte şi ia expresia desăvârşită, în momentul în care predica şi catehizarea sunt integrate organic în cult şi în ethos, când presupun viaţa liturgică şi mistagogică a Bisericii. La Biserică creştinul primeşte la dumnezeiasca Liturghie atât Cuvântul biblic, cât şi Trupul euharistic al lui Hristos. Atunci credinţa ca mărturisire va fi actul voinţei libere şi va arăta respectul particularităţii personale şi a libertăţii religioase a altuia.

Noi ascultăm Sfânta Scriptură în cadrul Liturghiei şi o înţelegem ca Trup. Toate faptele iconomiei mântuirii sau Tainele ce se săvârşesc, mistagogiile noastre liturgice explică şi celebrează ce spun cuvintele în Scriptură. Încă, coexistenţa predicii şi a catehizării cu tainele Bisericii în cadrul cultului înseamnă şi altceva mai profund, întâlnirea pe Masa euharistică a cuvântului lui Dumnezeu cu istoria Bisericii. De obicei predica este analiza cuvântului evanghelic şi catehizarea este iniţierea în taina vieţii Bisericii. E foarte caracteristic pentru Ortodoxie faptul că nici o Taină şi nici un act liturgic, în special taina Sfintei Euharistii, nu se săvârşeşte fără să avem pe sfânta Masă Antimisul şi Evanghelia. Şi aceasta înseamnă coexistenţa cuvântului lui Dumnezeu cu viaţa martirică a Bisericii. Biserica noastră e într-adevăr biblică şi tradiţională. În cadrul acestui spaţiu sfânt trebuie să se mişte catehizarea şi predica. Istoria biblică şi istoria Bisericii constituie demersul nostru istoric sfânt şi în acest spaţiu sfânt trebuie să integrăm viaţa noastră. Deci, nu-i vorba despre o transmitere sau o informare teoretică asupra principiilor fundamentale ale credinţei, ci, întâi de toate, trăirea adevărurilor în cadrul vieţii zilnice.

Cateheza în Biserică nu funcţionează ca o ştiinţă pur şi simplu. Cu siguranţă este nevoie de datele ştiinţifice, de cultură şi de pedagogia laică şi ca să le avem şi să le ştim. Însă cateheza patristică eclesială nu este întâi de toate o ştiinţă, ci este o stare de viaţă. E chemarea, intrarea şi iniţierea în marea Taină a lui Hristos, care e Biserica şi Împărăţia lui Dumnezeu. Care e comuniunea cu Dumnezeu. Viaţa prezentă nu constituie scop în sine, ci e mijloc de transformare într-o formă de viaţă desăvârşită[3]. Omul poate să ajungă la desăvârşire doar prin comuniunea cu Dumnezeu şi cu aproapele său şi cu cât este mai profundă această comuniune cu atât mai desăvârşit este omul. Unicul mod de a evita inutilitatea atâtor studii de ştiinţă ale Bibliei, Pedagogiei şi Educaţiei presupune situarea Cuvântului lui Dumnezeu din nou în propriul său context eclesial, liturgic. „O strânsă legătură uneşte dogma şi cultul, inseparabile în conştiinţa Bisericii”[4]. Numai în acest cadru doxologic şi euharistic Cuvântul poate să exprime şi să cuprindă dimensiunea sa eshatologică de revelator al creaţiei celei noi. Nu-i întâmplător faptul că Biserica nedespărţită a Sinoadelor Ecumenice şi continuarea ei în tradiţia ortodoxă, se baza pe cateheza credincioşilor, aducerea la cunoştinţă şi transmiterea adevărului ei, în principal în cultul Bisericii, unde totul prinde viaţă. În timpul ciclului liturgic al slujbelor Bisericii, Teologia devine poezie şi cântec – se interiorizează şi se trăieşte mult mai mult, decât se înţelege prin deducţie silogistică. Iniţierea în adevărul Bisericii, care e Persoana lui Hristos, este participarea la modul ei de viaţă, la ethosul ei înnoitor, la adunarea sărbătorească a credincioşilor, la realitatea văzută şi arătarea noii umanităţi ce-a învins moartea.

Prin urmare, centrul de referinţă al predicii şi al catehizării, precum ne-au fost prezentate în tradiţia patristică a Ortodoxiei, a fost mântuirea şi comuniunea cu Dumnezeu, adică participarea personală şi reală la viaţa şi la Taina Bisericii. Liturghia constituie inima Bisericii noastre, chiar putem spune că Sfânta Liturghie e cea mai mare Ecleziologie. Şi aceasta înseamnă un pas dincolo de instrucţie, de informaţie şi forme exterioare, dincolo de învăţământ şi educaţie, dincolo de orice formă de cultură, civilizaţie şi morală socială. Înseamnă în esenţă demersul către împărăţia lui Dumnezeu, vocaţia cerească a creştinismului.

[1] Sf. Vasile cel Mare, Extensiunea termenilor, 43, PG 31, 1028 b c.

[2] Col. 2, 8.

[3] Sf. Vasile cel Mare, Epistola 22, 1, PG 32, 288 a.

[4] V. Lossky, A l’image et à la ressemblance de Dieu, Paris, 1967, p. 193. Despre adunarea creştină şi liturghie a se vedea I.H. Dalmais, Les liturgies d’Orient. Rites et Symboles, Paris, 1980 etc.

(Citit de 66 ori)