Despre păcatul „moralei fără de păcat”

By | 10/09/2015

teofan_mada_74Teza “moralei fără de păcat” pe care o propune Dr. Hesnard, şi care are la bază altruismul şi milostenia ca acţiuni efective ale omului şi nu doar ca forme interioare ale părerii de sine şi pseudo-purităţii interioare, se întemeiază pe observaţiile clinice asupra bolnavilor mintale. Aceştia trăiesc în “universul morbid al vinovăţiei” (Pierre Joulia, Argument, în “Recherches et debats” du Centre Catholique des Intellectuels Français, nr.11, Morale sans péché?, Librairie Artheme Fayard, Paris 1955, pag. 13). Dacă Nietzsche afirmase că noţiunea de păcat era un mijloc de dominaţie al Bisericii, Dr. Hesnard porneşte în studiul său de la observaţia ineficacităţii sau chiar nerealismului moralei tradiţionale. El propune înlocuirea moralei tradiţionale a purităţii interioare cu morala acţiunii.

Teza “moralei fără de păcat”, publicată în anul 1954, reprezintă consecinţa studiului său anterior: “Universul morbid al greşelii” (“L’Univers morbide de la faute”, 1949). În acest studiu clinic de specialitate, psihozele şi nevrozele sunt descrise ca deviaţii şi pervertiri ale moralităţii. Angoasa vinovăţiei, care este o adevărată boală a spiritului, reprezintă în fond o moralitate morbidă, iar exigenţa moralităţii, ce este exigenţa fundamentală o omului înţeles ca fiinţă etică, şi care se exprimă printr-o adevărată sete de valoare morală, conduce la o moralitate bolnăvicioasă, ce se întoarce împotriva persoanei care o poartă. Chiar şi patologicul îşi are normele sale, – însă acestea sunt aberante. Dr. Hesnard ne invită să privim boala mintală ca pe o existenţă sub semnul culpabilităţii: “angoasa în afara unui pericol real reprezintă o angoasă a greşelii sau a pedepsei – nevroza e în acelaşi timp un effort şi un eşec al disculpării – isteria este o eludare a greşelii sub forma dezvinovăţirii prin neputinţa trupească – psihoza reprezintă construirea unui univers fantastic în care bolnavul se acuză pe sine şi îi acuză şi pe alţii sau în care încearcă să trăiască descărcat de responsabilităţile sale” (Jean Lacroix, Le point de vue d’un philosophe, op. cit., pag. 16). “În cazul conduitei psihopatologice, şi mai cu seamă a celei halucinatorii, bolnavul trăieşte o dramă cu peripeţii numeroase şi neaşteptate, care se desfăşoară însă sub aceeaşi temă etică: el încearcă mai puţin să îşi împlinească dorinţele refulate cât să se refugieze într-o lume în care responsabilităţile sale sunt excluse şi în care angoasa vinei lui să fie atenuată, în care să-i fie redată valoarea personală a integrităţii sale morale. Orice sentiment de frustrare provenit dintr-o vinovăţie iremediabilă, se transformă în agresivitate împotriva lui însuşi sau înpotriva celorlalţi – şi de cele mai multe ori împotriva lui însuşi şi împotriva celorlalţi. A se acuza pe sine înseamnă, în sfârşit, a nu se accepta, iar neacceptarea de sine este numele adevărat al maladiei mintale”( Ibid., pag. 17).

Dacă psihanaliza lui Freud presupunea existenţa unui conflict de forţe sau de pulsiuni – instinctul vieţii sau Erosul opunându-se instinctului morţii sau Agresivităţii lui Thanatos – în cazul Doctorului Hesnard avem de-a face cu un conflict de valori: boala psihică e, în viziunea lui, o eroare de interpretare.

Teoria moralei fără de păcat provine din extensia rezultatelor obţinute de Dr. Hesnard în cazul bolnavilor psihic asupra oamenilor normali. Teza principală a acestei noi teorii a fost numită “morala mitologică a păcatului” sau “mitomorala păcatului”: concepţia păcatului originar implică ideea unui rău existenţial inerent oricărui om care apare în lume. Păcatul originar dezvoltă astfel sentimentul unei vinovăţii iresponsabile (Ibidem, pag. 19). Iar eroarea fundamentală a acestei concepţii constă în aceea că ne imaginăm că vina noastră provine din însăşi existenţa noastră şi nu din fapte. Răul existenţial e o povară cu care ne naştem, şi noi trăim (datorită ideii de păcat originar) aşa-numita “vinovăţie fără responsabilitate”.

După Dr. Hesnard, vinovăţia interioară cuprinde trei aspecte fundamentale:

1. Negativitatea: “morala mitologică a păcatului” nu prescrie nimic pozitiv, ci pune doar interdicţii; aceste interdicţii conduc la suprimarea bucuriei de a trăi, la ura de sine şi ura faţă de ceilalţi; se ajunge la condamnarea vieţii şi bucuriilor ei instinctive (nemijlocite);

2. Agresivitatea: păcatul interiorizat reprezintă o stare activă de dezaprobare, un fel de agresivitate întoarsă împotriva sufletului; vinovăţia interioară este un refuz de sine, iar acest refuz e resimţit ca o frustrare; frustrarea se preschimbă în auto-acuzare şi agresivitate împotriva sinelui; agresivitatea e consecinţa refuzului unui consimţământ.

3. Interioritatea: “păcatul” închipuit îl rupe pe om din societate, îi cenzurează orice tendinţă de-a acţiona; el reprezintă o minciună, – dacă prin minciună înţelegem refuzul stabilirii de relaţii interumane reale (Ibidem, pag. 20-21).

Dr. Hesnard proclamă necesitatea demistificării moralei şi a eliberării conştiinţelor de “blestemul supranatural” care l-a nevrozat pe om cu ideea “păcatului originar”. “Păcatul” reprezintă o teamă care devine progresiv originea agresivităţii şi urii de sine, a urii faţă de ceilalţi şi faţă de viaţă în genere. Dr. Hesnard are dreptate să atragă atenţia asupra unei tentaţii atotprezente în comportamentul omenesc, spune Jean Lacroix: “orice întoarcere la originea faptelor reprezintă o ocazie periculoasă pentru regresiunea spre o vinovăţie infantilă morbidă. El arată perfect modul în care această ură de sine devine cu uşurinţă voluptuoasă” (Ibidem, pag. 24). “Ura voluptuoasă de sine”, spune însă Lacroix, nu poate fi o consecinţă a umilinţei în faţa lui Dumnezeu: smerenia (sau umilinţa) nu este umilire. Smerenia nu caută înjosirea de sine, ci adevărul.  

“Revoluţia pedagogică” pe care-o propune Dr. Hesnard constă în acceptarea de sine şi în declararea ca morbidă a oricărei educaţii ce are la bază refuzul de sine şi culpabilizarea. Întreaga lucrare a lui Hesnard se bazează pe adevărul că nu există eroare de a fi, nu există păcatul de-a exista, şi nici culpabilitatea unui destin (Ibidem, pag. 29). Dacă însă ne gândim că teoria Doctorului Hesnard ţinteşte mai departe, putem ajunge la concluzia că educaţia religioasă este morbidă – deoarece presupune existenţa păcatului originar şi existenţa unei vinovăţii moştenite. Filosoful Jean Lacroix îi dă doctorului replica adevărului creştin însuşi: “creştinul autentic nu poate să sufere de angoasă dacă înţelege cu adevărat că ideea fundamentală a creştinismului nu este aceea a păcatului, ci a răscumpărării omului din păcat” (Ibidem, pag. 31). Creştinismul este şi trebuie să fie sfârşitul oricărei interdicţii, a oricăror tabuuri, deoarece vinovăţia de care vorbeşte el nu provine din nerespectarea unei legi, ci din atingerea unei persoane. Iar vinovăţia lăuntrică nu poate fi eliminată cu totul, atâta vreme cât fără reflecţie de sine nu există axiologie morală; orice morală consideră că stăpânirea de sine reprezintă prima virtute a omului. Interioritatea nu este dată, nu reprezintă o natură gata făcută, pe care omul s-o ia cum este, ci ea se perfecţionează prin exerciţiu continuu şi prin reflecţie.

imagine_93Doctorul Marcel Eck ne prezintă “Punctul de vedere al unui psihiatru” asupra “Moralei fără de păcat” a Doctorului Hesnard pornind de la observaţia că teoria vinovăţiei endogene a acestuia reprezintă o extensie forţată a domeniului patologic asupra domeniului normalităţii. El afirmă că este periculos şi lipsit de raţiune să vrei să alcătuieşti teorii general aplicabile (cu prescripţii date şi cazurilor de oameni normali) pornind doar de la observaţii făcute asupra unor oameni anormali (Marcel Eck, op. cit., pag. 33). Această inversare a valorilor, spune el, este un semn de decadenţă: Nebunia nu conţine Raţiunea, iar Moartea nu conţine Viaţa.

Noţiunea de păcat se restrânge în cazul Dr. Hesnard la atingerea şi perturbarea unei ordini prestabilite: la vinovăţia unui act. Aceasta ar fi morala acţiunii. Hesnard respinge vinovăţia interioară, generatoare de angoasă, în care apare teama sau sentimentul confuz de-a fi călcat o lege, o interdicţie, şi de a fi fost pedepsit. Această vinovăţie poate fi maladivă, sau poate fi în unele cazuri reală, însă nu putem respinge în baza ei adevăratul păcat,- ce există doar în funcţie de transcendenţa Persoanei ofensate (Ibidem, pag. 35). Un creştin autentic recunoaşte cu umilinţă păcatul pe care l-a săvârşit, fără să insiste însă asupra importanţei legii pe care a călcat-o, având sentimentul că a adus atingere unui Dumnezeu al iertării. El nu suferă de angoasă deoarece se gândeşte la măreţia iubirii lui Dumnezeu. El a adus atingere imensităţii unui Dumnezeu al puterii şi al iubirii. Dimpotrivă, un om aflat într-o stare morală maladivă insistă asupra călcării legii, poruncii, tabuului, uitând de persoana lezată.

Doctorul Marcel Eck propune termenul de “Morală fără angoasă” în locul “Moralei fără de păcat”. Teoria lui Hesnard, mai spune el, “pretinde să explice nevroza şi chiar psihoza prin ideea vinovăţiei endogene. Aceasta nu este decât o iluzie, fiindcă ar însemna să explici boala prin simptom şi nu prin cauză. Ce am gândi însă de un medic care ar vrea să construiască o teorie a infecţiei în funcţie de febră şi nu de germenul patologic?” (Ibidem, pag. 36).

Distingem falşii culpabili, sau scrupuloşii (precum şi unii obsedaţi) de culpabilii adevăraţi,- ce se ascund în starea nevrotică a bolnavului refuzând responsabilitatea faptelor lor şi îşi maschează vinovăţia reală în spatele unei vinovăţii închipuite, convenabile, sau în spatele unei virtuţi false.

Falşii culpabili, sau scrupuloşii, transformă cabinetele de psihanaliză în “saloane de exhibiţionism mental” (Ibidem, pag. 37). La început ei par avizi de puritate şi sănătate. Ei doresc să elimine dintr-înşii tot ceea ce poate să aducă atingere legii Domnului. Domnul Însuşi contează prea putin pentru ei, tot ceea ce contează e legea atotputernică şi dominantă: legea şi pedeapsa. Dumnezeul iubirii nu există deloc pentru ei: dealtfel ei înşişi nu iubesc şi sunt de fapt incapabili ca să iubească. Adevărata raţiune a comportamentului scrupuloşilor este aceea a unui dublu sentiment sado-masochist: pe de-o parte, satisfacerea unei necesităţi de autopedepsire; iar pe de altă parte martirizarea anturajului printr-o dictatură aparent altruistă, dar care este motivată funciar de nevoia de a-i ataşa pe ceilalţi de sine şi de a-i domina (Ibidem, pag. 37-38). “Scrupulosul va manifesta o indiferenţă totală faţă de cele 10000 de victime ale unui cutremur de pământ, deoarece cu siguranţă el nu este responsabil de acel cutremur teluric, însă cât de angoasat va fi la gândul că cineva ar putea să alunece pe coaja de banană pe care el ar fi putut s-o dea la o parte din drum!” (Ibidem, pag. 38) Adevărata vinovăţie a scrupulosului constă în egocentrismul responsabilităţii şi în pierderea conştiinţei integrale a obiectivităţii răului. Suferinţa umanităţii şi conştiinţa Absolutului ce o veghează din transcendenţă îi sunt cu totul străine.

Un alt aspect al problemei îl constituie culpabilitatea adevărată,- disimulată în spatele unei nevroze şi descoperită prin analiza acestei nevroze. “Dacă nevroza este cel mai adesea un mijloc de-a introduce în suflet vinovăţii false, la fel de răspândit este şi cazul în care nevroza este un mijloc de-a introduce, sub masca unor păcate imaginare, un ecran (de protecţie) între noi înşine şi adevăratele noastre vinovăţii.(…) De pildă, o anumită femeie se înconjoară de un sistem de interdicţii morale care o determină să fugă de viaţa conjugală şi de obligaţiile acesteia sub pretextul purităţii, cultului virtuţii şi castităţii. Analiza de arată cu uşurinţă că doar ura faţă de soţul ei şi refuzul milei şi a iubirii faţă de-acesta au determinat-o să se refugieze în căutarea unei false şi imorale virtuţi” (Ibidem, pag. 39). Mascarea nevrotică a vinovăţiei reale are drept consecinţă nesinceritatea faţă de alţii şi faţă de sine însuşi, disimularea şi ascunderea, o viaţă întreagă, într-o “virtute falsă şi imorală”. Tot astfel ca şi în cazul femeii împietrite în “castitate” ne întâlnim cu oameni extrem de grijulii să nu îi lezeze pe ceilalţi. În spatele grijii acesteia de a nu-i leza pe alţii se ascunde îngrijorarea de-a nu fi lezat tu însuţi de ei. Grija scrupuloasă de a-i da celuilalt exact ceea ce îi datorezi trădează îngrijorarea ca nu cumva să-i dai mai mult…

Dr. Marcel Eck afirmă că negarea păcatului cu gândul îl conduce pe Doctorul Hesnard la depersonalizarea moralei sale şi la o negare a individului în profitul colectivităţii. Dr. Hesnard încearcă să suprime viaţa interioară deoarece, susţine el, reflecţiile interioare pot să genereze angoasă. Patologia mintală ne asigură că pentru un mare număr de bolnavi simpla idee a gândirii unei fapte echivalează cu o acceptare şi chiar cu o dorire a actului. E cunoscut în practica psihiatrică exemplul banal al unei femei care este nevrozată de faptul că vrea să-şi ucidă copilul cu o lovitură de pumnal. Dacă descompunem procesul gândirii, descoperim mai multe gânduri elementare:

  • pumnalul poate ucide;
  • am un copil;
  • acest pumnal poate să servească uciderii lui;
  • aş putea avea ideea de a-mi ucide copilul cu acest pumnal;
  • dacă am această idee, e pentru că vreau să-mi ucid copilul, etc.

Acesta, afirmă Dr. Marcel Eck, nu e decât un automatism mental. Psihicul astenic are tendinţa de a-şi judeca gândirea spontană ca dorită, posibilitatea ca dorinţă, dorinţa ca începutul executării, deşi în realitate nu este vorba decât de transpunerea în idei-forţă a imaginilor automate şi contingente (Ibidem, pag. 41-42).  

Louis Beirnaert ne prezintă “Punctul de vedere al unui moralist creştin”. El susţine că introducerea legii marchează totodată constituirea subiectului etic (op. cit. pag. 46). Vinovăţia celui ce nu respecta legea iudaică nu poate fi confundată cu vinovăţia lăuntrică şi de gândire de care vorbeşte Dr. Hesnard. Sub nici o formă nu poate fi identificat păcatul unui creştin cu vinovăţia interioară de acest tip. Însă, şi aici Dr. Hesnard are perfectă dreptate, “posibilitatea regresiunii până la culpabilitatea obsesivă este inclusă chiar în proiectul devenirii subiectului etic. Acesta trece în mod necesar prin conflictul dintre lege şi dorinţele sale, iar această opoziţie antrenează cu ea perspectiva condamnării şi morţii.(…) Ar fi locul să ne întrebăm cum este posibil să ne eliberăm de această triplă ignoranţă – a legii, a dorinţelor, a vinovăţiei. Ceea ce se poate spune aici constă în aceea că pentru a trece de la planul pre-etic la cel sub-etic,- care este acela al vinovăţiei obsesive,- trebuie să acceptăm riscul morţii legat de recunoaşterea corelativă a dorinţelor care îndeamnă şi a legii care prescrie. Această întruntare a morţii e o constantă a psihanalizei obsedaţilor. Ieşind din fortăreaţa imaginară care nu avea altă menire decât aceea de a-i proteja, ei îşi recunosc dorinţele ca atare şi legea ca atare şi pot astfel accede la o vinovăţie reală, în acelaşi timp în care deveniseră capabili să acţioneze şi să înfăptuiască binele” (Ibidem, pag. 47-48).

În viziunea lui Louis Beirnaert, morala raţională a Doctorului Hesnard nu reprezintă decât substituirea moralei creştine cu o morală mitologică a eliberării prin cunoaştere. Morala creştină, întemeiată pe iubirea nemărginită a Dumnezeirii, este substituită cu o morală a eliberării prin gnoză sau prin ştiinţă. “Morala fără de păcat”, afirmă Louis Beirnaert, poate fi numită “Morală fără iertare”. Fiindcă unde nu există păcat şi nici conştiinţă a păcatului nu poate exista nici dorinţa de-a fi iertat, nici cererea iertării, şi nici iertare.

În “Preliminarii la o teologie a păcatului”, Jacques Lecleccq infirmă concepţia psihanaliştilor conform căreia dezordinile psihice sunt consecinţe ale refulărilor (op. cit., pag. 52). Această concepţie a psihanaliştilor provoacă exacerbarea instinctelor, iar patimile se “sting” în patimi şi mai mari. Optimismul naiv al psihanalizei,- întemeiat pe premisa că tendinţele naturale sunt bune, singurul rău fiind refularea lor,- e contrazis de teroarea mondială şi de realitatea concentraţionism. Starea lumii, chiar dacă au fost înlăturate toate inhibiţiile, chiar dacă a fost contrazisă conştiinţa păcatului şi-n cele din urmă înlăturată, arată că optimismul naiv al psihanalizei nu a avut şi nu va avea nici un suport (Ibidem, pag. 59).

(Citit de 26 ori)